Cuvântul traducătorului

Florica Courriol

          Axul central al acestui roman: Notre maison, dans la plaine de l’Armageddon (Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului) de Marta Petreu – un roman proteiform, străbătut de un frison metafizic, care anunţă din titlu o inextricabilă poveste familială este constituit de Mària (cu accent pe primul a, aşa cum se pronunţă în Transilvania), personalitate puternică de care par să depindă mai multe destine din comunitatea sa. Frumoasă, cu alura elegantă a unei prinţese-ţărănci, veselă şi plină de spirit în tinereţe, peţită de doi iubiţi, ea se va transforma într-o femeie dură, posomorâtă şi arţăgoasă, în urma unei căsătorii pe care nu a dorit-o cu adevărat. Curtată de doi iubiţi şi trădată de cel pe care îl iubea şi îl credea fidel, tânăra Mària se va căsători cu cel mai asiduu, sub presiunea familiei. Soţul său, voinicul Agustin cu ochi albaştri, bărbat gelos, se străduieşte să-şi îmblânzească tânăra soţie făcându-i trei copii şi obligând-o să devină o adevărată ţărancă. Oare din această cauză Mica – după cum îi place naratoarei să o numească, în rolul său de fiică, utilizând diminutivul de la Mămica (Mama) – pare să-şi deteste atât cele două fiice şi băiatul, pe care îi obligă să lucreze de când erau foarte mici, fără să aibă grijă să-i recompenseze cu un surâs sau o mângâiere? Energică, înzestrată cu un simţul onoarei şi al justiţiei, Mària se ceartă adesea, uneori pentru nimica toată, cu socrii, cu vecinii, cu cei apropiaţi. Lipsită de iubire şi de orice bucurie, ea trebuie să-şi crească practic singură copiii, să se ocupe de gospodărie, să meargă să lucreze pământurile cot la cot cu soţul ei, să nu poată participa la nicio sărbătoare – de vreme ce Agustin al său s-a alăturat unei secte milenariste –, ea poartă pică întregii lumi, universului întreg. Armele sale sunt vorba tăioasă şi tăcerea punitivă. De aici urmează un război fără sfârşit între două fiinţe făcute normal să se iubească până la sfârşitul vieţii:

Nu vorbeau între ei, nu mîncau împreună, dar se culcau împreună, în acelaşi pat. Era înspăimîntător. Era grotesc. Era umilitor.
          Era războiul zilei celei mari de dinaintea scufundării pentru vecie a lumii acesteia. Da, era lunga bătălie dintre armatele vrăjmaşe, exact cum ne tot spunea Ticu. Era crîncenul război al sfîrşitului, Armaghedonul cel adevărat de pe Cîmpia Armaghedonului. Şi trecea chiar prin mijlocul casei noastre.

Cu un titlu care trimit evident la Biblie, Marta Petreu se plasează dintr-odată într un univers care evocă deopotrivă căminul familial şi credinţele religioase, şi de la prima pagină cititorul este cufundat într-o lume supusă riturilor şi legilor dure ale unui sat din câmpia transilvană, această altă câmpie a Armaghedonului.
          De o răutate care egalează doar înverşunarea soţului de a-i convinge pe ai săi de sfârşitul iminent al lumii, Mica se răzbună prin blesteme. Excedată într-o zi de interminabilele reproşuri pe care i le face soţul ei, ea îi aruncă în faţă o formulă care ar putea stârni zâmbete pe altă latitudine: „Să-i dea Dumnezău fiecăruia după dreptatea lui. Şi ţie să-ţi ajute Dumnezăul tău, hăla la care te tot rogi, după cum de nedrept mă bănuieşti tu pe mine!“ O formulă care nu e anodină aici, în ţara Verbului: după o oră, soţul moare într-o baltă de sânge, într un accident de muncă.
Ne aflăm deci în Transilvania, loc mitic şi mistic, considerat obârşia legendei lui Dracula, dar autoarea are eleganţa de a nu cădea în acest subiect atât de prizat, episoadele supranaturale, de vrăjitorie locală pe care ea le povesteşte aici s-au produs cu adevărat, după cum i s-a povestit. Transilvania ei se confundă cu vârsta de aur a copilăriei ei şi a satului său, în egală măsură. De unde această povestire deopotrivă lucidă şi poetică, amestecând observaţia pertinentă şi avântul liric, Istoria şi amintirea: „Să-ţi aminteşti seamănă cu ruperea crustei maronii de pe-o rană. Dedesubt, carnea e fragedă, roşie ca pieliţa buzelor“.
          Pe măsură ce povestirea înaintează, înţelegem că au murit prea multe fiinţe (şi prea tinere) în familia sa. Romanul devine o constatare şi o analiză. Ba chiar o încercare de psihanaliză. Tabita, fiica mai mică a acestei familii teribile, îşi asumă rolul naratoarei, dând o greutate suplimentară povestirii:

Cu ani în urmă, un prieten mi-a spus, în treacăt, că am capacitatea rezilienţei. Eram într-un moment prost al vieţii mele, pline de alte asemenea proaste momente, cînd el mi-a făcut, în cunoştinţă de cauză, acest cadou: rezilienţa. De fapt, conştiinţa rezilienţei. Frumos din partea lui, mi-a dat un scut şi mi-a atras atenţia că, de fapt, îl am sub piele încă din naştere. În realitate, după ce-am făcut Armaghedonul cu Ticu, am putut trece peste aproape orice, generîndu-mi singură, din propria mea limită, mînia albă, forţa incandescentă de a ieşi în bună lumină.

Viaţa naratoarei se dezvoltă în volute bine gradate şi atrase de pivotul central – personajul Mica, nemiloasa mamă. Naratoarea nu va înţelege decât spre sfârşitul romanului că Mica a ei a purtat poate pică întregii lumi pentru faptul că îşi pierduse pentru totdeauna surâsul lângă un om prea serios, devenit de necaz membru al unei secte religioase la care îşi obligă copiii să se convertească. Doar soţia sa şi fiica cea mică îi rezistă lui Agustin – Ticu, pentru copiii săi – de la tăticu (tata), în acelaşi mod ca „mămica“; soţia din spirit de contradicţie, fata dintr-un anume sens al justiţiei şi al obiectivităţii.
          Dramele familiale sunt proiectate, în acest roman, pe pânza de fond a istoriei României după al Doilea Război Mondial, căzută în mecanismele sistemului comunist, ale colectivizării. Fiul Màriei, convertit de tată la credinţele sale, va fi aruncat în închisoare pentru că a refuzat să meargă la armată. Odată cu moartea tatălui, familia nu-şi mai regăseşte pacea, degradarea materială reînvie ranchiune vechi, mama este pe vecie o furie de neîmblânzit.
          Puzzle-ul se construieşte gradual într-o istorie coerentă pe măsură ce ne este minuţios dezvăluit caracterul personajelor, şi suspansul este savant menţinut de scriitură, faptele „personale“ se întrepătrund cu faptele mai generale ale Istoriei, Marta Petreu acţionând aici ca un veritabil etnolog prin toate elementele de antropologie culturală şi socială pe care le conţine cartea sa. Ea realizează în acest „roman“ cu iz autobiografic ceea ce predecesorul său român, Marin Sorescu, reuşise să salveze în La lilieci (Paysans du Danube, în franceză): universul ţăranului român supus eroziunilor istoriei şi politicului. Acolo – tradiţiile unui sat din Oltenia, regiune situată în marea câmpie a Dunării, pe cale de a-şi pierde reperele până la esenţa însăşi, din cauza colectivismului devastator – aici o comunitate din Cîmpia Transilvaniei pradă hazardurilor evenimentelor istorice, dar şi mâniei bărbaţilor şi femeilor, sfâşierilor religioase…
          Scris la persoana întâi, acest roman al unei autoare cunoscute până acum ca poetă şi eseistă de mare calitate are toate aparenţele unei autobiografii; cum să nu fii ispitit să stabileşti o legătură între universul teribil al acestui roman şi versurile percutante ale aceleiaşi Marta Petreu: „Sunt cuibărită în coşmar ca în mama“? Eseuri ca Ionesco în ţara tatălui sau Despre bolile filosofilor, apropo de Cioran, în care este o specialistă de neocolit? Marta Petreu îşi ia precauţia de a adăuga „roman“, după o convenţie literară larg răspândită… Şi prin temă, ea se înscrie într-o tradiţie literară românească, ilustrată de fondatorul romanului realist, Liviu Rebreanu, compatriot căruia autoarea îi poartă o mare admiraţie. Primele rânduri cu care începe romanul, cu  înmormântarea mamei, cu riturile consacrate,  îi amintesc naratoarei un episod de istorie literară: formula prin care Ludovica Rebreanu şi-a luat un mînios rămas-bun de la fiul ei: Adio pînă la a doua Venire. Referinţele culturale sunt numeroase de-a lungul cărţii: în afară de autori români, sunt evocaţi în trecere Kafka, Tolstoi, Homer, Shakespeare, Dürrenmatt, Proust, Márquez, dar aceste referinţe se inserează în modul cel mai natural în povestire, fără a avea vreodată ceva forţat. În altă parte, atunci când povesteşte episodul recuperării mormintelor când, copii, naratoarea şi fratele ei îi ajutau pe gropari să aranjeze oasele dezgropate pe iarba cimitirului aşteptând să le pună lângă noul mort care avea să fie îngropat (pentru a câştiga loc în cimitir!), ea comentează simplu: „Povestea lui Cioran, că s-a jucat, copil fiind, cu oase umane, mi s-a părut totdeauna normală, pentru simplul motiv că şi eu şi fratele meu ne-am jucat toată copilăria cu cioantele vechi din temeteu“. Aluzia este rapidă, tentaţia digresivă bine stăpântă. Remarcile generale sunt scurte, lipsite de orice pedantism: „de multe poţi scăpa într-o viaţă, numai de prima copilărie, ba“ sau „moartea este o învăţătură târzie“.
          Poetă (autoare a mai multor volume, dintre care două au fost deja traduse în franceză) Marta Petreu este şi aici, spre marea noastră bucurie, făcând descrieri pătrunzătoare, mânuind petele de culoare şi lumină care trimit la anumite reflexe din pictura olandeză, atunci când vorbeşte despre cerul de deasupra câmpiei sale natale,  cadru unde naratoarea a învăţat că:

Nu există peisaj mai trist decît Cîmpia Transilvană… în iernile fără ninsoare, orizontul jupuit îşi etalează spre cer posomorala şi lipsa nădejdii. Sub cerul vînăt-cenuşiu ca un capac de cenuşă udă, dealurile teşite şi sterpe îşi arată rănile de eroziune. Nu poţi şti ce e mai posac, cerul leşios sau pămîntul mîncat de pecingine în care înaltul îşi prelinge culoarea. Pe ger uscat, cît vezi cu ochii sînt numai dealuri sterpe. Valea Plîngerii şi-a amintirii aici se află. Din noiembrie pînă-n aprilie, lumea e sură şi deznădăjduită. Dacă ninge, zăpada salvează peisajul. Cu casele lor mici şi curţile lor noroioase, pline de orătănii, satele zac cu burta în noroi şi în brazdele de tină îngheţată. Prin aprilie însă, cînd începe să dea colţul ierbii, lumea învie şi oamenii deodată cu ea. Dealurile se acoperă de o spuză verzuie, cîmpurile înverzesc şi văzduhul se îmbibă de clorofilă lichidă. În mai, un abur fosforescent-verzui frăgezeşte lumina cu o tandreţe fără margini, iar asprimea inimilor se înmoaie de făgăduielile buimace care umplu lumea.

Tristeţea se infiltrează pe nesimţite, dobândeşte consistenţă şi accente flaubertiene:

Nicăieri, niciodată, singurătatea mea n-a fost mai mare ca în toamnele acelea, vreo şase, de aur şi ceaţă în care am păscut curcile. Mă îmbătam de singurătate cît era după-amiaza de lungă. Priveam în jur, învăţînd dezolarea. Urîtul pe Cîmpia Transilvaniei, pămîntie şi gata de moarte. Cînd ploua, îmi săpam în stog un adăpost, eram specialistă, îmi făceam nu numai o băncuţă de paie pe care să stau, ci şi o măsuţă pentru caietele de teme. Cînd era ceaţă şi cîmpul larg se pierdea în aburul rece şi dens, de nu vedeai la mai mult de cîţiva paşi, stăteam tot timpul cu ochii pe curci ori le dădeam roată, ca un cîine de stînă, să nu le pierd. Uneori, un brigadir, de obicei badea Oprea Fotoghinu, se rătăcea cu cine ştie ce treabă printre stoguri, eu tresăream, un pic speriată, deşi n-aveam de ce, oamenii erau cumsecade, eu eram zîna ariei şi-a cîmpului, eram pe teritoriul meu, a mea era împărăţia aceasta pustiită, cine ce să îmi facă? Badea Todor Oprea Fotoghinu îmi dădea bună ziua, eu îi răspundeam, schimbam o vorbă.

Nu putem să nu ne gândim, la lectura acestui roman puternic, cu personaje care ne urmăresc mult timp după aceea, că el va rămâne în istoria literară ca o mărturie de referinţă pentru generaţiile viitoare, pentru mai multe motive. Ca analist sociologic şi istoric al filosofiei – meseria pe care o practică Marta Petreu în viaţă –, romanciera ne face să înţelegem că, politice sau religioase, constrângerile pot provoca o distorsiune a psihicului. Mai ales la fiinţele ce nu vor fi avut forţa Tabitei, care a ştiut şi a putut să şi transforme viaţa în literatură, după exemplul lui Marcel Proust, pentru care „adevărata viaţă, viaţa în sfârşit descoperită şi limpezită, în consecinţă singura viaţă cu adevărat trăită, este literatura“. Marta constată: „Şi-aşa mi-am făcut eu o gogoaşă din cărţi şi cuvinte, punînd în paranteze realitatea reală. Cărţi şi cuvinte. Litera scrisă a avut asupra mea o putere mai mare decît realitatea reală“.
          Trăirea devine materie cu potenţial poetic:

Din mijlocul buruienişului îmi ţîşnea uneori în faţă, ca gîndul, un iepure sur, tăindu-mi calea şi împietrindu-mă. Prin mai şi iunie ascultam, din mijlocul clorofilei buimace, cîntecul pitpalacului. Era frumos. Era sfîşietor. Era de-o tristeţe fără margini.

Trebuie să notăm de altfel că istoria eroinei centrale, Mària, este şi istoria unei femei care nu poate dispune de corpul său, de viaţă sa. Însă naratoarea acestei povestiri, sfâşiată între iubirea filială necondiţionată şi faptele tulburătoare cu care se laudă mama, între sensibilitate şi luciditate, se fereşte să fie patetică, chiar dacă o anume amărăciune se face simţită. Ea participă mai degrabă la o fenomenologie a corpului în general şi a corpului feminin în particular, cu pagini de o uimitoare senzualitate care nu este de domeniul erotic, ci de cel al simţirii, ca amintirea tălpilor goale pe pământul încă răcoros primăvara sau în zăpada iernilor transilvane. Şi între copilul cu picioarele goale de atunci şi femeia de acum această constatare lapidară: „Nimic nu-mi poate da o satisfacţie mai adîncă decît să-mi port în picioare şi pe piele amintirile pe care le-am purtat înainte sub piele“.
          Rănile din anii săi tineri au lăsat cicatrice. Dar această copilărie cicatricială a făurit un caracter, o personalitate literară. „M-am construit din cărţi şi cuvinte, detestîndu-mi familia şi visînd ziua măreaţă cînd voi fi singură singură-n lume… Eu faţă în faţă cu marea bibliotecă a lumii... Lumea ca bibliotecă şi dragoste.“
          Criticii care s-au aplecat asupra romanului au stabilit deja asemănări cu Max Blecher, un alt jupuit de viu al literelor româneşti. Într-adevăr, se vorbeşte mult de boală, de viaţă, dar mai ales de moarte în această povestire construită ca o buclă al cărei început şi sfârşit se întâlnesc în obsedanta evocare a morţii:

Încă nu i-am cerut lui Mica iertare că, din neprevederea mea, este îngropată lîngă Ticu, nu lîngă Tica. N-are cum să mă ierte. I-am pus laolaltă, cum nedezbinaţi ne-ar fi plăcut să fie şi-n viaţă. Stau la picioarele ei şi privesc spre adînc. Pămîntul, din fericire, nu este transparent. Oamenii se îngroapă cu faţa spre Răsărit, aşa mi-a spus Mica, să fie primii la înviere. De unde sînt morţii noştri, răsăritul soarelui peste coama stearpă a dealurilor de la Morlaca se vede, acum, foarte bine. Cum o să arate peste o sută de ani peisajul ăsta sterp, pe care-l bîntui în somn noapte de noapte ? Dar clopotul ăsta de cer fără limbă, astăzi de culoarea ochilor Tatălui nostru?

Stilul se pliază în mod natural pe naraţiune, există pagini poetice care descriu peisajele şi urâtul existenţial, pe lângă pasaje hazlii despre viaţa copiilor în umbra adulţilor, după cum există plaje de dialoguri unde traducătorul trebuie să facă dovadă de inventivitate pentru a reda coloritul graiului transilvan. În afară de noţiunile specifice acestui ţinut şi, la modul general, României – ceea ce traducătorii numesc cultureme –, romanul Martei Petreu reprezintă pentru traducător o adevărată provocare. Cum să faci să se înţeleagă că aceşti ţărani, oricât de alfabetizaţi/instruiţi ar fi, păstrează în vorbirea lor cutare cuvânt, cutare turnură care nu sunt întotdeauna înţelese de alţi români? Trebuie deci să faci o alegere: să redai aceste regionalisme în franceză prin regionalisme pe care francezii nu le înţeleg toţi, dar care sugerează o folosire locală. Traducătoarea care sunt s-a îndreptat atunci către occitană. Pentru că e dialectul care îmi era cel mai familiar dintre toate şi pe care îl presupuneam cel mai evocator; în acest sens, chiar dacă cititorul nu cunoaşte exact termenul pe care îl utilizez, ca: plot, cabris, cosina, cognat, chouiller, confisson, fer d’alizar, faber, sorcellages –, el îi ghiceşte sensul, îl poate plasa într-un câmp semantic. Există şi unele mai misterioase; dar ca traducătoare (şi mai întâi cititoare a textului românesc) le-am resimţit ca atare şi doar folosirea din dicţionarele dialectelor regionale şi colaborarea cu autoarea mi-au permis să le deduc sensul. Termeni specifici organizării săteşti, habitatului românesc, chiar ardelenesc, trebuie să fie convertiţi în echivalente franceze; astfel, termenul românesc „gospodărie“ devine în franceză „ferme“, dar şi „masure“, cu sensul pe care i-l dădea Flaubert în Madame Bovary. „Curte“ este adesea exprimată în română prin doi termeni care nu sunt sinonime perfecte: „curte“ şi „ogradă“; unelte de uz cotidian nu au neapărat un echivalent francez, de exemplu acel suport pentru scurs, exterior, cu braţe multiple ca un arbore pentru oale. Un întreg univers rustic, ţărănesc trebuie să fie replasat într-un context lingvistic accesibil cititorului francofon: numele dependinţelor (hambar, grajd, coteţ de păsări); organizarea fermei: gard, grădină de flori, livadă, poartă, poartă mare, un câmp este un lot, dar un câmp îngust, alungit este liste.
          Alte probleme de traducere – ar fi plictisitor să le enumăr pe toate, cu riscul de a transforma aceste rânduri într-un curs de traductologie – sunt legate mai mult de complexitatea limbii române; orice student care învaţă româna ştie, de exemplu, că pronumele de persoana a doua singular tu şi dumneavoastră comportă în română o formă intermediară de politeţe. Ea corespunde, grosso modo, situaţiei franceze în care cuiva i se vorbeşte cu dumneavoastră, dar este numit cu prenumele său. E important de ştiut, pentru că copiii Micăi şi ai lui Agustin utilizează acest gen de discurs faţă de părinţii lor (surprinzător, din punct de vedere lingvistic, în limba franceză); e o marcă de respect (poate de teamă?) semnificativă pentru natura relaţiilor mai mult decât complexe care se ţes în interiorul acestei familii teribile ale cărei certuri şi neînţelegeri o transformă într-un cuib de viespi, o anticameră a iadului, un loc care evocă Armaghedonul. Se înţelege de la sine că religiosul ocupă un loc enorm în naraţiune, Biblia este frecvent evocată, fiind frecvent utilizată în familie, mai multe aluzii coboară direct din Levitic, există chiar pasaje care ar putea părea redundante, ca cel al înmormântării lui Ticu, momente aparent plictisitoare, grele, dar dacă ne gândim înţelegem că acesta este un vicleşug al scriiturii pentru a reda omniprezenta injoncţiune la căinţă, pentru a sugera atmosfera înăbuşitoare în care trăiesc Mica şi  fiicele sale prinse în plasa iehovismului. Un critic român rezuma această stare de fapt prin formula „gulagului domestic“, din care naratoarea, vom adăuga noi, reuşeşte să evadeze prin literatură: copil, îi plăcea să asculte istorii, adolescentă, foloseşte toate şiretlicurile pentru a citi, tânără, luptă pentru a avea un cuib al ei în care singurii tovarăşi sunt marii clasici din biblioteca Lumii. Şi în final ea dă imaginea unei femei fortificate prin propria fragilitate, o statuie a durerii sub trăsnetele vieţii.
          Marta Petreu vorbeşte de subiecte dureroase cu curaj şi luciditate, după imaginea tinerei Tabita care asistă la autopsia propriului tată, din datorie filială, ca o Antigonă modernă. „Lecţie de vivisecţie în faţa oglinzii“ – ar fi spus ea într-un poem.
          În ciuda structurii sale hotărât moderne – prin aspectul fragmentar şi digresiv –, romanul se citeşte cu o poftă pe care o hrănesc naraţiunea vieţii săteşti cu scene pitoreşti, cvasibruegeliene, ca prepararea silvoizului, afumarea şuncilor, jocurile copiilor pe malurile omniprezentului râu Someş, evocarea unchiului care asculta radioul unguresc, şi, bineînţeles, de asemenea şi mai ales, evoluţia surprinzătoare a acestei fete de ţărani care va deveni profesoară. Iată ceea ce ne autorizează să vorbim despre un adevărat roman de formare, un bildungsroman, dar aceasta nu este decât una dintre lecturile posibile ale acestei cărţi proteiforme străbătute de un frison metafizic pe care îi lăsăm cititorului plăcerea să îl descopere.
          Cu această sensibilă şi profundă radiografie a omenescului, Marta Petreu se prezintă aici ca o veritabilă descendentă din stirpea autorului Orei 25, Virgil Gheorghiu, şi din cea a creatorului Pădurii spânzuraţilor, Liviu Rebreanu – compatrioţii săi –, care au ştiut să cucerească publicul francofon printr-o calitate a scriiturii şi o inventivitate narativă universalizante.

Traducere de Letiţia Ilea

Florica Courriol

Cuvântul traducătorului

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)