Salonul de Carte de la Paris

Ina-Lé Delaunay

          Însemnările care urmează sunt pur şi simplu notele unei spectatoare care iubeşte literatura. Ale unui anonim în trecere pe la Salon du Livre de Paris.
          Dintre manifestările româneşti la Salon du Livre, variate şi atrăgătoare, am reuşit s-o prind pe cea care anunţa lansarea traducerii unui roman despre care auzisem deja din criticile româneşti vorbindu-se numai de bine. Mai mult decât atât, ştiam că autoarea a fost şi fericita laureată în 2012 la Festival du Premier roman de Chambéry. Aşadar, mă aflam sâmbătă, 22 martie, în distinsul public care a asistat şi participat – prin întrebările adresate – la masa rotundă din cadrul Salonului Internaţional de Carte de la Paris, ediţia 2014, ce a avut ca subiect de dezbatere operele Martei Petreu şi traducerile acestora. Astfel, prezentarea operelor Martei Petreu la Paris – poetă, eseistă şi, mai nou, romancieră consacrată în România – pare să se înscrie într-un demers inteligent şi important în transmiterea şi recunoaşterea literaturii române contemporane în spaţiul cultural european, un moment oportun pentru a oferi publicului francez posibilitatea de a intra în contact, prin intermediul artei traducerii, cu societatea şi cultura românească.
          Discuţiile ample care au avut loc în acest sens, conduse de specialişti în domeniu ce au prezidat masa rotundă, precum criticul literar Mircea Martin şi traducătoarele Florica Courriol şi Linda Maria Baros, au înfăţişat în termeni elogioşi creaţiile autoarei şi au adus în prim-plan lansarea traducerii romanului Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, publicat sub titlul Chez nous, dans la plaine de l’Armageddon, la Editura L’Âge d’Homme, colecţia „Au Cœur du Monde“, Lausanne, Elveţia, 2014, şi a volumului de poeme Apocalipsa după Marta, în franceză L’Apocalypse selon Marta, publicat la Editura Caractères, Franţa, 2013, tradus de Linda Maria Baros.
          Prima parte, mai exact intervenţia profesorului şi criticului Mircea Martin, a fost axată pe descrierea, critică şi obiectivă, a parcursului de eseistă şi poetă a Martei Petreu, pe trasarea în linii mari a caracterului profund şi de o incontestabilă valoare literară a scrierilor acesteia, prin observaţiile judicioase ale criticului-analist şi prin aprofundarea poemelor, realizată de Linda Maria Baros.
          Cea de-a doua parte a dezbaterii, asupra căreia ne vom opri mai în amănunt datorită noutăţii sale, a dirijat firul conducător al subiectului spre prezentarea romanului Chez nous, dans la plaine de l’Armageddon, pe care îl descoperiserăm deja, cu o siluetă impunătoare, expus pe stand şi pe masa în jurul căreia s-a vorbit despre el.
          Florica Courriol, traducătoarea cărţii, a reuşit – o dată în plus! – să ne transmită toată emoţia care se desprinde din acest roman cu referinţe autobiografice şi să ne insufle dorinţa şi nerăbdarea de a-l citi, pentru cei care nu au făcut-o încă. Ne gândim în special la publicul francez, care iată, datorită traducerii, are acum posibilitatea de a o face.
          Traducătoarea a expus mai întâi schema generală a romanului, cadrul în care se desfăşoară acţiunea, un sat transilvănean din România de după cel de-al Doilea Război Mondial, o Românie aflată sub regimul comunist, şi intriga romanului, istoria unei familii atinse de numeroase drame, al cărei destin se zbate între constrângeri politice şi religioase. A vorbit apoi despre numeroasele dificultăţi pe care le-a întâlnit din momentul în care s-a dedicat acestei traduceri şi despre rezolvarea acestora, înlesnită de un permanent contact cu romanciera, care i-a oferit explicaţii suplimentare asupra unor cultureme sau noţiuni specifice Transilvaniei.
          Marta Petreu trasează aici, pe lângă imaginea vieţii dure a ţăranului român, un fenomen istoric, acela al colectivizării, pe care l-a cunoscut satul românesc şi care a rămas impregnat în memoria colectivă a acestui popor. Din acest punct de vedere, romanul poate fi considerat o cronică a satului românesc, cu tradiţiile, superstiţiile şi riturile sale, scoţând în evidenţă condiţia ţărăncii românce în perioada de după al Doilea Război Mondial. Totul începe cu povestea Mariei, care în urma unei căsătorii impuse de familia ei, se transformă dintr-o tânără delicată într-o femeie dură, înăsprită de grijile şi neajunsurile unei vieţi lipsite de cea mai mică bucurie, alături de un soţ care se converteşte la iehovism şi care încearcă să-şi atragă familia în mrejele acestei secte religioase. Maria sau Mica – aşa cum o numea naratoarea în copilăria sa – refuză să devină adeptă a acestei religii – ca şi cea mai mică dintre cei trei copii – şi să-l imite pe Augustin, şi pare a urî pe toată lumea, inclusiv pe copiii ei, pe care îi supune fără milă la cele mai grele treburi gospodăreşti. Drept răzbunare, ea începe să rostească blesteme atât de vehemente încât ne întrebăm dacă nu e posibil ca morţile însângerate din familia lor – nu puţine la număr – să aibă legătură cu acest ritual al Mariei, mamă şi soţie de familie. Însuşi Augustin, tatăl, moare într-o baltă de sânge, în urma unui accident de muncă, doar la o oră după ce a fost blestemat de Maria...
          De îndată ce Florica Courriol ne-a citit un pasaj din textul tradus, ne-am lăsat furaţi de magia cărţii, de stilul autoarei, uneori lipsit de semne de punctuaţie şi cu sintagme poetice recurente, atât în naraţiune, cât şi în poezie, aşa cum am înţeles din schimbul de idei pe care l-au avut cele două traducătoare. Florica Courriol (traducătoare a lui Flaubert şi specialistă în Proust) găseşte similitudini între autoarea noastră şi scriitorii francezi, precizând că tristeţea care se desprinde din paginile romanului „capătă accente flaubertiene“ şi subliniind faptul că, asemeni lui Proust, Marta Petreu vorbeşte despre o evadare în literatură. Roman tulburător, „parcurs de un frison metafizic“, după cum îl descrie traducătoarea în prefaţa la ediţia în limba franceză, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului poate fi analizat şi din perspectiva unui bildungsroman. Elocvent este, în acest sens, pasajul pe care traducătoarea ni l-a citit, de la pagina 193:

C’est ainsi, que je me suis fait un cocon de livres et de mots en mettant la réalité environnante entre parenthèses. Des livres et des mots. Le mot écrit a eu sur moi un pouvoir plus grand que la réalité vraie. Je me croyais sur un rayon de la bibliothèque du monde. Sur le plus haut dans mon village, sur le plus bas dans l’univers. Les livres. Les récits. L’école. Tel était le monde auquel j’ai accordé longtemps plus de réalité qu’à la boue aux poules aux cochons au maïs aux carrés de légumes que je devais sarcler, brin d’herbe après brin d’herbe. À peine en avais-je fini avec le premier que Mica m’en attribuait un autre. Les poussins les dindons les agneaux les cochons – tout l’interminable travail de la campagne pour lequel j’étais, aux yeux de mes parents, une main-d’oeuvre supplémentaire. J’ai détesté la terre. J’ai détesté la boue la pluie la poussière. J’ai détesté mon village perdu gris vautré dans la boue de novembre jusqu’en avril, dépouillé de toute couleur, noyé dans une tristesse pesante comme une pâte à lever faite de glaise et de glace. La boue la gadoue. L’ennui. Des hectares d’ennui à ronger à petites dents. Mes mains crochetant la dentelle grisâtre de l’ennui. Le dégoût de toute chose. Oh, oui. Le dégoût. Et cette fatigue d’être un enfant coulé dans le moule de la vie à la campagne, ma lassitude de feindre, de faire ce qu’ils attendaient de moi, d’avoir une vie secrète. Crainte perpétuelle. Éternelle culpabilité. De se sentir de trop non désirée pleine de vie d’occuper de la place de respirer leur air de leur créer tant de problèmes. Coupable d’être malade fragile d’avoir des maux de tête des nausées l’appendicite des douleurs dans les os les articulations d’être allergique à l’eau froide avec laquelle je me lavais jusqu’à la fin de l’automne au puits la fatigue d’aller malade à l’école la fatigue d’attraper continuellement la grippe de tousser de cracher du pus jaune de sortir dans la neige les pieds nus les traces de mes pas nus sur la neige la fièvre le cauchemar revenant toute la nuit des milliers de fois dans une éternelle rotation comme si je gravitais sur un des cercles souterrains de l’univers.

Revenind la actul de traducere a romanului, Florica Courriol ne-a mărturisit că „a fost pusă la încercare“ deoarece s-a aflat în situaţia de a trebui să redea în limba franceză graiul transilvănean, cu regionalismele sale, uneori neînţeles chiar de ceilalţi români, şi ne-a explicat că a recurs în acest sens la occitană, justificându-se prin faptul că acesta este dialectul care îi este cel mai familiar şi pe care l-a considerat, în acelaşi timp, cel mai adecvat. Criticul Mircea Martin a întărit afirmaţiile traducătoarei, asigurându-ne că acesta este un roman dificil de tradus, vorbind despre complexitatea lui şi apreciind că Florica Courriol a realizat o traducere remarcabilă. Într-adevăr, responsabilitatea traducătoarei a fost una imensă: cum să transpună într-un alt context lingvistic un întreg univers ţărănesc, cu termenii lui specifici, care nu îşi găsesc întotdeauna corespondent în limba franceză? În faţa acestor lacune lexicale, Florica Courriol a reuşit, credem noi, să găsească echivalenţele cele mai favorabile unei bune lecturi în limba franceză, oferind astfel cititorului francofon versiunea în oglindă a textului original. 
          Publicul francez, fascinat de promisiunea pe care i-a făcut-o această carte, aceea de a-l îmbogăţi spiritual şi de a-l transpune într-o altă cultură, s-a declarat cucerit de expunerea şi explicaţiile traducătoarei, de încântarea şi emoţia cu care aceasta a vorbit despre roman şi despre ce a însemnat a-l traduce, şi a regretat faptul că timpul s-a scurs prea repede şi că autoarea nu se afla printre ei, din motive independente de voinţa sa. Marta Petreu a fost totuşi prezentă acolo, prin gestul simbolic făcut de Florica Courriol, care a avut inspiraţia de a aşeza pe scaunul gol de lângă ea o eşarfă dăruită de scriitoare, împreună cu un exemplar în limba română... Putem spune că Florica Courriol a „electrizat“ sala, aşa cum ar fi făcut-o însăşi Marta Petreu, cu stilul ei „electric“ – după cum afirma criticul Paul Cernat –, ne-a subjugat citându-ne fragmente din text, cum ar fi această frază, despre care traducătoarea spune că îi este cea mai dragă: „Chaque fragment de terre sur lequel j’ai marché s’est sensuellement imprimé dans mes orteils et la plante de mes pieds, avec sa consistance propre, sa température propre, son âpreté“ (p. 147).
          Cât despre publicul român francofon, specialist în domeniu sau doar simplu cititor, acesta şi-a exprimat nerăbdarea de a (re)citi romanul în varianta în limba franceză, pentru a se bucura de transpunerea acestuia în limba lui Voltaire şi pentru a judeca el însuşi măiestria şi inventivitatea traducătoarei!

 

Ina-Lé Delaunay

Salonul de Carte de la Paris

» anul XXV, 2014, nr. 4 (287)