Un puzzle uriaş: comunismul!

Doru Pop

          Puzzle-ul comunismului prinde, încet, încet, contur. Cea mai recentă piesă din acest imens tablou, cu mari pete albe, ca hărţile medievale, şi plin de mâzgăleli, aidoma trenurilor din depourile CFR, este volumul Scriitor în comunism (Polirom, 2014) al lui Ştefan Agopian, care şi-a transformat foiletonul din publicaţia Caţavencii într-un volum de sine stătător. Purtând subtitlul, modest, „nişte amintiri“, Agopian le desenează cititorilor imagini din patru decenii de comunism.
          Cartea ar fi trebuit să fie împărţită în două secţiuni distincte. Prima răspunde la întrebarea „Cum am devenit scriitor?“ şi a doua problematizează „viaţa scriitorilor în comunism“. Aceste două părţi fac ca Scriitor în comunism să sune ca un motor de Trabant – în primul rând pentru că funcţionează „în doi timpi“. Primul timp, ce coincide cu vremea copilăriei micului Ago, care în anii ’50 este şcolar, şi se încheie la finalul anilor ’60, când se „liberează“ din armată, descrie naşterea „timpurilor noi“, de fapt primul deceniu al instaurării comunismului. Această primă parte acoperă mai bine de jumătate din corpul cărţii (170 de pagini, plus povestirile de la final, încă 40), ar fi putut constitui un volum separat. Al doilea timp, după cum voi arăta mai jos, este un timp defazat, petrecut în lumea scriitorilor bucureşteni şi care, regretabil, face mai mult zgomot şi mai puţin literatură.
          Poveştile lui Ago despre edificarea „socialismului biruitor“ au loc sub formula magică: „comunismului nu-i păsa de mine şi nici mie de el“. Cea mai bună parte a volumului se subintitulează „Copilăria unui viitor scriitor în comunism“. De la copilul din găştile de pe Calea Moşilor până la tânărul trăitor la limita parazitismului (ascunzându-se ani buni de braţul scurt al Miliţiei), la şomerul şi negustorul de timbre ori monede, personajele lui Agopian sunt mereu savuroase şi pline de haz. Lumea pe care o descrie autorul are un iz cosmopolit; aici, doi fraţi evrei – făcători de nasturi din brânză – se bucură de favorurile sexuale ale aceleiaşi armence; aici, cafegiii, lăptăresele, simigiii, sifonarii sunt obligaţi să mimeze construirea socialismului. Aceasta e lumea costumelor „date la întors“, a sărăcirii generalizate, în care un singur copil are bicicletă în cartier (pe care o folosesc cu schimbul toţi), unde tratamentele „homeopate“ socialiste mai mult ajută la îmbolnăvire decât la vindecarea răcelii.
          Comunismul e o lume de-a-ndoaselea. Norocoşii, spune Agopian, stăteau pe banii statului în puşcării, iar ceilalţi inventau soluţii de supravieţuire afară. Aceste tehnici de supravieţuire includ poveştile din târgul Moşilor, jocurile copiilor de-a capra mută sau hoţii şi vardiştii, concursurile de scuipat şi colecţionarea de timbre. Iar una dintre figurile tragicomice ale acestui univers este Marioara, mama care îşi părăseşte copilul şi soţul, cleptomana care îşi iniţiază fiul în acţiunile sale ilicite, minciuna şi furtul, adevărată „artistă a supravieţuirii“. Ea are mereu la îndemână un ţucal cu urină, gata să lupte cu argintul viu din vrăjile duşmancelor, şi ghiceşte în cărţi vecinelor evreice. Splendoarea mizerabilă a acestei mame, care luptă în anii ’50 să supravieţuiască făcând săpun de casă şi gătind ciuperci otrăvite, confruntată cu un copil care se roagă seară de seară ca ea să moară, bătută de un soţ, bucuros că-i fuge nevasta de acasă, e dulce-amăruie.
          Un alt capitol acru-amar îl constituie amintirile din armată. Oricâte poveşti despre armata din comunism aş fi auzit şi aş fi cunoscut, Agopian mi-a demonstrat că ele nu sunt niciodată îndeajuns. Amintirile de la „diribau“, unde sfârşeşte ca infirmier, sunt de o savoare ambivalentă. Ca şi în viaţa de zi cu zi din stalinism, şi comunismul lui Dej, „Iadul“ armatei se transformă rapid în purgatoriu. Conduşi de colonelul Geangu, cei 2.500 de militari servesc împreună o patrie pe care o urăsc la comun. Un colonel comunist face dintr-un fiu de legionar un responsabil cu propaganda, dintr-un evreu electronist un contabil şi dintr-un armean, doctor. Armata prilejuieşte discuţii savante despre penisul păsărilor de casă (răţoiul are, cocoşul nu are), înlesneşte supravieţuirea unor ţigani care fac tatuaje ilegale cu inimioare şi săgeţi, şi a unor „veselari-poponari“ care se pricopsesc cu pedepse corporale, ori apariţia tinerilor care urlă noaptea la marginea barăcilor, până vine cineva să le satisfacă nevoile sexuale.
          Scriitura lui Agopian denotă un dispreţ suveran faţă de regulile cronologiei. Amintirile sale sar peste decenii, revin la începuturi şi ne retrimit la final. Povestitorul, cu nonşalanţă, „sare peste“ adolescenţă, numai pentru a-şi descrie tinereţea, revenind apoi la prima copilărie. Dar, aidoma memoriei autentice, timpul său pivotează în jurul unor momente tragice, tratate ca nesemnificative, dar extrem de relevante. Dacă în prima perioadă fuga mamei devine punctul de reper, Meli, iubita din copilărie, care devine prostituată, e un al doilea punct de basculare.
          Aici începe a doua parte a amintirilor, declanşate de momentul când autorul debutează cu prima povestire: „Ploi calde pe umerii noştri“. Acesta este punctul în care Ago, copilul, devine Ştefan Agopian, scriitorul. Ce îţi trebuie ca să fii scriitor? îl întreabă Arşag, tatăl. Cafea şi ţigări! Evident că scriitorii nu trăiesc doar din atât, iar Agopian învaţă rapid de la Valeriu Pantazi că a fi scriitor în comunism înseamnă să „faci combinaţii“. Prin urmare, amândoi tapează de bani Fondul Literar, prin păcălirea lui „Tata Iancu“, directorul din acea vreme (despre care aflăm că a scris doar poezii „de căcat“); cei doi se prezintă la Zaharia Stancu, ce semna orice foi i se puneau în faţă, numai pentru a face rost de bani.
          Aflăm destul de repede că a fi scriitor în comunism însemna să faci bani. De fapt în comunism toate erau pe bani. Un anume redactor cerea 5.000 de lei pentru un debut. Două cartuşe de Kent şi o sticlă de whisky deblocau hârtia necesară tipăririi unui volum. Nichita încasa 10.000 de lei pe lună, iar Eugen Barbu, de trei-patru ori mai mult! Marin Preda extrăgea de la CEC câte 10.000 de lei o dată. Bani pe care, fiindcă nu aveai ce să faci cu ei, îi dădeai pe alcool. Vedem cum scriitorii în devenire beau, pentru început, Fernet cu gheaţă, numai pentru a trece apoi la licori mai tari, precum vodca sau whiskyul. Acest abuz de alcool, ne spune autorul în repetate rânduri, a dus la moartea multor scriitori, precum Ion Băieşu, Maria Luiza Cristescu sau Constantin Chiriţă. Numai el a supravieţuit cu ficatul intact!
          Calitatea scriiturii lui Agopian este aceea că rămâne mereu autoironică – aşa este episodul în care povesteşte cum fuga de ideologie îl face să scrie roman istoric. Imaginea comunismului din perspectiva lui Agopian este mereu la marginea derizoriului. El ne spune că „Tezele din iulie“ îl găsesc, la propriu, „în pielea goală“ (fiindcă făcea nudism la Costineşti). Când descrie episodul interacţiunii dintre Titus Popovici şi Nicolae Ceauşescu, ce îi reproşează că are un copil făcut „în afara căsniciei“, vedem cum prozatorul îi argumentează Liderului că nu făcea decât să respecte directivele Partidului. De la boema bucureşteană sau plevuşca literar-artistică, până la meniul de la ICR Viena după 1989, compus din sarmale şi şampanie, totul este luat în derâdere. Uneori hazul este debordant. Discutând despre Paul Goma, care voia să racoleze semnatari pentru manifestul său, Agopian spune că a urmat modelul lui Ceauşescu, căruia protestatarul îi ceruse acelaşi lucru şi care refuzase.
          Două mari reproşuri se pot aduce acestei cărţi remarcabile, hazlie şi adevărată, atât de autentică încât e uneori halucinantă. Prima este aceea că aceste „amintiri“ devin prea des rememorări „la mâna a doua“. Aşa este episodul despre moartea lui Marin Preda, despre care ni se relatează că ar fi murit înecat cu propria vomă, în urma unei beţii cu vodcă, deşi este vorba de o simplă relatare a altcuiva, una dintre legendele lumii literare, pe care Agopian o colportează şi el.
          Această a doua parte, care cuprinde aventurile lui Agopian scriitorul în devenire, eterna „tânără speranţă“ a noii proze româneşti, devine de prea multe ori bârfă subiectivă. Agopian scrie, după cum se autoetichetează, ca un „armean cusurgiu“. Bărbaţilor şi femeilor întâlniţi în viaţă le sunt scoase la iveală toate defectele, de la dotarea lor sexuală, respectiv probabila impotenţă, la posibilele bătăi aplicate unor partenere de viaţă. De prea multe ori Agopian devine un pictor de budoar. El dezvăluie, fără falsă pudoare sau preocupări pentru protejarea intimităţii cuiva, toate încrengăturile amoroase ale lumii literare de la noi.
          Bărbaţii de litere din comunism sunt schiţaţi rapid cu creionul negru-cărbune. Pentru că Agopian este un portretist de geniu, reuşeşte dintr-o singură frază să descrie întregi caractere, istorii şi personalităţi. Din păcate, de prea multe ori, portretele se transformă în simple etichete. Astfel prietenul lui, Nichita Stănescu, este descris ca un dependent de alcool (ceea ce îl face pe Agopian să se întrebe dacă, fără vodcă, prietenul său ar fi scris ceea ce a scris). Un poet este menţionat numai pentru că mama lui, profesoara de muzică a lui Ago, îi minţea pe elevi că fiul ei îl are ca tată pe autorul celebrului roman Toate pânzele sus! Despre Valentin Silvestru aflăm că n-a lăsat nimic serios în urma lui; poetul Mihu Dragomir este „un tâmpit“; Virgil Tănase este „un scriitor onorabil, dar obscur“; Sorin Dumitrescu nu este încă apucat de „pasiunea pentru Dumnezeu“. Nici femeile nu scapă de guaşa gumarabică a lui Agopian, cutare autoare „nu arăta grozav“ şi avea „picioare elefantine“; Loreta, secretara lui Nichita, rezultată dintr-o uniune între un evreu şi o ţigancă (sau invers), este o escroacă; cutare poetă doarme după un paravan în sufrageria lui Nichita.
          E uşor astfel să glisăm de la unele episoade tragicomice, cum este acela în care Nichita se teme de un miliţian care îi cerea şpagă pentru că nu avea „sângele trecut în buletin“ (într-o perioadă când grupa sangvină era o menţiune obligatorie pe ultima pagină a cărţii de identitate), sau descrierea inutilă a funcţiilor fiziologice ale lui Radu Tudoran dintr-un hotel din Bratislava, sau, şi mai lipsit de pudoare, accidentul scatologic al lui George Ivaşcu în acelaşi loc.
          Mult mai grave sunt nenumăratele redundanţe din această carte. Dintr-o grabă editorialistică nejustificată în cazul unui autor consacrat, şi cu atât mai puţin al unui scriitor care a aşteptat cu anii apariţia volumelor sale, repetiţiile de informaţii sunt supărătoare. Cele mai stridente sunt referirile la Alexandru Paleologu. Episoadele în care sunt redate întâlnirile cu Conu Alecu, care îi promisese că îi va publica romanul, sunt recurente şi chiar supărătoare. După ce menţionează prima oară (la p. 152) supărarea faţă de editorul de la Cartea Românească, subiectul revine (la p. 175, plus notă de subsol), numai pentru a se relua la final (p. 372-373). Agopian se plânge în repetate rânduri că redactorul graseiator nu i-a citit manuscrisul şi ne descrie vestimentaţia acestuia în detaliu. Conu Alecu e văzut ca un „ciocoi nou“ şi „leneş“, cu ifose de descendent (fals) al împăraţilor Bizanţului.
Adeseori simplele idiosincrazii devin agasante (sau agopiante) când se transformă în războaie. Aşa este conflictul cu Nicolae Manolescu, început în 2008, după publicarea Istoriei critice..., război care continuă uneori cu lovituri sub centură.
          Dar, chiar şi atunci când textul său degenerează în bârfă, Agopian rămâne un diagnostician al României comuniste. În 1978, ne spune autorul, lumea noastră literară era împărţită în două tabere. Grupul „autonomiei esteticului“, susţinut de Europa Liberă şi grupat în jurul lui Manolescu şi al revistei România literară, şi protocroniştii, cu susţinerea Securităţii, de la Luceafărul şi Săptămâna. Examenul de laborator e corect: nu s-au schimbat prea multe în ultimele decenii! Din păcate, analiza medicală, aproape autopsială, nu reuşeşte când e vorba despre „istoria mică“ a literaturii comuniste de la noi.

Doru Pop

Un puzzle uriaş: comunismul! (Ştefan Agopian, Scriitor în comunism. Polirom, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)