Farmecul distanţării ceremonioase

Constantin Cubleşan

          Venind în literatură dinspre filosofie (deşi impusă deja ca poetă cu un profil aparte, marcat personal), Marta Petreu cultivă cu dezinvoltură eseul, ca formă de exprimare deschisă asupra celor mai diferite aspecte culturale din actualitatea românească (şi nu numai), deopotrivă critica de întâmpinare sau pur şi simplu comentariul liber pe marginea unor cărţi, dintr-o bogată şi stăruitoare lectură, în legătură cu care nu se sfieşte să-şi mărturisească emoţia afectivă, trăită („La sfârşitul lecturii am rămas cu un gust amar“, zice Domnia Sa, închizând cartea Gabrielei Adameşteanu, Cele două Românii, sau: „Eu n-am mai plâns de mult citind o carte, şi citesc destule, pline de toate grozăviile secolului ce abia a trecut. La asta am plâns“ – este vorba de Mărturii asupra unui veac zbuciumat de Nicolae Mărgineanu. Etc.), ceea ce nu exclude rigoarea severă a receptării superioare (profesioniste?!) a oricărui text. Tocmai de aceea se şi declară profund nemulţumită de prestaţia multora dintre criticii literari care „de fapt nu citesc volumele pe care le recenzează, ci doar le frunzăresc […] cronicarii literari de astăzi scriu ce-şi imaginează ei că ar fi cartea din mâinile lor […] nu mai au nici o emoţie în faţa literaturii – ei sunt experţi, ei sunt specialişti, ei au ştiinţa, au concepte, au teoria literaturii şi aşa mai departe“, astfel încât, adaugă oarecum ironică: „Mi-ar plăcea să pot pune pe coperta cărţilor mele: interzis criticilor literari“ şi exprimând mai apoi, lapidar, un program clar pentru acest tip de îndeletnicire, într-o formulare tranşantă:„un cronicar literar este destinat să descrie cărţile de creaţie literară şi să emită asupra lor o judecată de gust“. Acest program îl regăsim respectat cu fidelitate într-o rafinată caligrafie a scrisului, de simplă eleganţă, în pasionantul volum Biblioteci în aer liber, al zecelea din seria de autor pe care o editează la Polirom (Iaşi, 2014). Spun pasionant pentru că se citeşte efectiv cu pasiune, autoarea punând, la rându-i, pasiune în tot ce scrie. Se realizează astfel o comunicare tur-retur între scriitor şi cititor sau, cum se spune azi, cu un feedback în totul eficient, benefic. Marta Petreu nu este prea mulţumită nici de angajamentul filosofilor români, denunţând faptul că domeniul „a beneficiat prea puţin, până acum, de o temeinică cercetare sistematică, de istorii şi dicţionare care să-i inventarieze şi să-i ierarhizeze «bunurile»: operele şi gânditorii deopotrivă“. Explicaţia pe care o oferă eseista aduce în discuţie faptul că „filosofia românească […] s-a născut târziu, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, iar existenţa ei autonomă a fost recunoscută cu şi mai mare întârziere“, ceea ce nu scuză „lipsa de competenţă, ignoranţa în problemele filosofiei româneşti a unei părţi a specialiştilor actuali în filosofie“, ei ocupându-se „prioritar“ de „filosofia universală“. Ceea ce apare însă cu evidenţă de-a lungul vremii este „dualitatea filosofie-literatură“, adică „amestecul dintre literatură şi filosofie“ încă de la Titu Maiorescu, autoarea discutând teza dualităţii cu prilejul comentariului la O istorie a filosofiei româneşti, datorată lui Ion Ianoşi, carte care „circumscrie filosofia românească de la anevoioasele sale începuturi, din secolul al XVII-lea, când apărea prima lucrare filosofică (Divanul… lui Cantemir, 1690), până la Constantin Noica, ultimul mare dispărut“.
          Volumul de eseuri, ce are ca subtitlu: Oameni, cărţi, amintiri, nu este însă unul, cu premeditare, polemic. Marta Petreu, cum spuneam, este înainte de toate o poetă, chiar dacă în bibliografia sa figurează studii şi exegeze critice de profundă interpretare analitică (vezi cărţile despre Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mihail Sebastian ş.a.), ceea ce face ca eseurile, structurate aici pe orizontul literaturii, să aibă deopotrivă sobrietatea unor diagnosticări exacte, de opere şi de profiluri scriitoriceşti (în Caietul albastru, Nicolae Balotă arată „o Românie văzută de jos, o Românie subterană văzută de un scriitor subteran, aflat la «primul etaj al subpământei»“; poezia pe care o scrie Ileana Mălăncioiu „este expresia fondului tragic [al poetei] pe care îl întruchipează în mod natural şi fără efort“; I. P. Culianu „fiind un filosof care, având o metodă universală de cunoaştere, ştie sau crede că omul nu are acces la adevăr în sensul aristotelic al cuvântului […] în subsolul operelor erudite şi al celor de ficţiune ale lui Culianu este ascuns un metafizician“; Camionul bulgar al lui Dumitru Ţepeneag „ne pune faţă în faţă cu semnele apocaliptice ale sfârşitului unui ciclu de civilizaţie“, ş.a.m.d.), dar şi savoarea unor desene în peniţă, portrete de scriitori, în trăsăturile cărora se descifrează cu uşurinţă ataşamentul sufletesc al autoarei. Alexandru Vona i se înfăţişează ca „un bărbat atrăgător, elegant, care-mi vorbea cu voce şoptită şi-mi spunea lucruri uluitoare […] vorbeşte laconic, enigmatic, cu asociaţii neaşteptate. E foarte viu. Pare făcut din falii, din rupturi, din răni lăuntrice vechi de sute de ani dar încă sângerânde; un halou de senzualitate, solitudine şi ironie îl aureolează şi-l singularizează inconfundabil“; „Domnul Profesor“ Mircea Zaciu apare „elegant, un dandy nebătător la ochi, adică de cea mai aleasă speţă […] Omul avea farmec. În public, avea mereu ţinuta şi gravitatea potrivite rolului […] era iubit. Stârnea iubire. Căci, după ce-şi lepăda pielea de arici şi căpăta încredere în tine, era capabil de gingăşii sau de generozităţi nebănuite, de o înţelegere omenească plină de grijă şi căldură. Putea fi, cu alte cuvinte, cald şi bun. Uneori chiar iubitor“; Marian Papahagi era şi el „elegant, purta cele mai frumoase cămăşi albastre, era superinteligent – una din cele două-trei superinteligenţe pe care le-am întâlnit – era plin de idei, era erudit, era scânteietor. Şi punea mâna să facă ce e de făcut: căra cărţi, aranja standuri de carte şi rafturi de bibliotecă. Era un om formidabil“. Etc.
          Cu portretul lui Marian Papahagi am ajuns – altfel nici nu se putea – în cercul, în lumea Echinoxului, de la care Marta Petreu se revendică („Spiritul «vechiului şi adevăratului Echinox» eu l-am trăit, l-am cunoscut, l-am absorbit“) şi pe care îl descrie urmând personalităţile lui, ideile lansate în paginile revistei, aspiraţiile estetice ale animatorilor lui („Echinoxul era moştenitorul spiritului lovinescian raţionalist, modernist şi democrat şi, prin aceste două verigi mediatoare, chiar al Junimii, al junimismului, al maiorescianismului, şi anume în varianta lui «de stânga», adică liberal-democrată“). Face însă o constatare ce ţine oarecum de o observaţie sociologică, din câte ştiu eu, pentru prima dată pusă cu atâta aplomb în evidenţă. E vorba de provenienţa multora dintre echinoxişti din mediul ţărănesc, aflaţi, aşadar, la prima generaţie de intelectuali ce-şi vedea, practic, realizarea prin cultură:

L-am întrebat în treacăt pe Nicolae Oprea, a cărui carte mi-a prilejuit această idee, câţi scriitori echinoxişti sunt de la ţară; „Cei mai mulţi!“, mi-a răspuns. Tot aşa, m-am apucat eu însămi, pe liste de echinoxişti cu operă, să calculez, să scotocesc prin dicţionare după originea noastră rurală şi ţărănească… Cred că am dreptate. Aşa că-mi vine să spun că această mare şcoală numită Echinox ar trebui să se numească, de fapt, Echinoxul ţăranilor.

Observaţia ţine de imaginea ţării, în fond, pe care echinoxiştii o ilustrează şi pe care Marta Petreu o propune emblematic:

Noi, cei veniţi de la ţară, am intrat, printr-o bruscă „oboseală“ a stirpei noastre ţărăneşti, în „facere“, în creaţie, şi nu oricum, ci într-o paradigmă romantic-decadentă. Am devenit, noi, „ţăranii“, brusc conştienţi de golul din lucruri, de fisura din plin, de neantul din fiinţare…

Această ascendenţă îşi are – ne spune Marta Petreu – rădăcinile în tradiţia ardelenească, venită din istorie şi cultivată încă, fără abatere, în perioada interbelică. Nicolae Mărgineanu îi oferă argumentul major în acest sens:

Ca alţi profesori emblematici ai Clujului, ca David Prodan, de pildă, Mărgineanu este de origine ţărănească. Ţăranii mai înstăriţi din satele româneşti ale Transilvaniei îşi trimiteau câte un copil – nu pe toţi, câte unul, iar dintr-un sat, unu-doi copii pe generaţie! – la şcoală, cu gândul precis că în felul acesta vor avea preot, dascăl, medic, notar sau avocat în sat. A fost un fenomen extraordinar de secol XIX şi XX, o opintire a lumii româneşti din Transilvania de a se lumina şi civiliza, fenomen surprins şi-n memoriile, şi-n proza ardelenilor.

Conştiinţa unei atari misiuni de înălţare prin cultură este productivă şi azi în satele ardeleneşti, sugerează eseista, având în poetul Ion Mureşan, în opera acestuia, un exemplu revelator. Întrebarea retorică pe care o pune, privind condiţia existenţială a acestuia şi condiţia rafinării operei lui, are, de fapt, calitatea unei definiri a modernităţii lumii româneşti actuale:

Prin ce mister al decantării poate produce Ardealul ţărănesc, din prima generaţie de copii la oraş, poeţi decadenţi? […] Prin ce mister al geneticii şi-al urâtului din sânge o lungă ţărănie transilvăneană dă naştere, dintr-un neam de ţărani din Vultureni, deodată cu prima generaţie şcolită – adică deodată cu Muri –, unui poet? Unul direct decadent. În poezia lui Muri a trecut, printr-o miraculoasă transmutare a peisajului în vers, pustia stearpă şi dezolantă a Câmpiei Transilvaniei dintr-o zi scurtă şi posacă de iarnă. Urâtul – care e plictis şi angoasă şi viziune simultan –, urâtul care te pocneşte în suflet zilnic cu o lovitură de măciucă, aşa încât salvarea nu poate fi decât să te înalţi la cer.

Sunt comentarii ce au în substratul lor ideatic meditaţii nu doar de ordin filologic. Exegezele pe care le întreprinde Marta Petreu, în urma lecturii diferitelor cărţi, nu sunt simple cronici literare. Domnia Sa convoacă în structurarea discursului eseistic o întreagă gamă informaţională ce vine din orizontul larg de cunoaştere filosofică a lumii, orizont în care îi place să se mişte mereu emoţionată şi nu de puţine ori intrigată. E o formă de abordare a realităţilor literare ce nu exclude nici componenta memorialistică, tocmai pentru a da culoare şi autenticitate demersului. Încrustarea aici a amintirilor sale poate avea – de ce nu? – şi valoare documentară. Pentru că întotdeauna evocarea persoanelor (de obicei prieteni sau apropiaţi ca mod de a fi, ca mod de gândire) dintr-un areal cultural naţional sau universal aduce informaţii de intimitate ce pot oferi sugestii în interpretare operelor acestora:

L-am cunoscut la Târgul de carte din 1997 de la Cluj, organizat de Liviu Maliţa şi cel mai reuşit pe care l-a avut Clujul: un domn elegant, impecabil elegant, care m-a uluit şi atunci, şi mai târziu prin câte ştie. În cultura românească Marco Cugno era pur şi simplu un erudit. Când l-am cunoscut eu, tocmai îi apăruse La poesia romena del Novecento, în care îmi tradusese şi mie vreo două poeme, singura traducere, de altfel, pe care a făcut-o vreodată din tot ce am scris. Ne-am împrietenit pe bază de admiraţie, a mea faţă de el, şi de recunoştinţă, tot a mea faţă de el: şi anume, îi eram şi îi sunt recunoscătoare că traduce scriitori români în italiană şi că ţine în viaţă, la un nivel superior, catedra de românistică de la Torino. […] Pe Alain Paruit, cel mai mare traducător din română în franceză, l-am cunoscut târziu, în 1995, după ce mai întâi fusese pentru mine, ca pentru atâţia alţii, o „voce“ de la Europa Liberă […] L-am cunoscut la o serată literară, la Centrul Pompidou, unde fusesem invitată datorită dlui Ţepeneag. Avea voluptatea profesională de a vorbi o limbă română perfectă, pură, evitând cu obstinaţie orice franţuzism, chiar şi atunci când corespondentul în română era greu de dibuit. L-am văzut, atunci şi mai târziu, în casa lui şi a partenerei lui de viaţă, Odile Serre, traducătoare din română şi ea, pe care am cunoscut-o odată cu el. O casă cu o bibliotecă românească bogată şi cu rafturi întregi de cărţi traduse de el. […] Fusese prieten cu Eliade, pentru care a avut o adevărată veneraţie, când am fost odată la el cu Doru, ne-a servit cafeaua, supremă onoare, pe o măsuţă, cadou de la Christinel Eliade, cu tăblia delicată de marmură.

Detalii aparent banale, dar care spun mult despre firea şi atitudinea oamenilor. Ce antrenantă e relatarea întâlnirii cu G. Dimisianu, în redacţia României literare, pe când se pregătea să-şi ia rolul în serios, de corespondentă a revistei pentru Cluj!
          Volumul de eseuri Biblioteci în aer liber al Martei Petreu este o carte pe care o citeşti cu plăcerea reconfortantă de a te întâlni cu scriitoarea şi altfel decât prin opera sa de primă linie (poezia, studiile privind literatura română, mai ales a anilor interbelici, în care s-a consacrat, romanul) sau cu prezenţa ei fizică în ocazii oficiale, să zicem. Dintr-odată, personalitatea sa îţi devine apropiată, familiară, depăşind uşor farmecul acelei distanţări ceremonioase care impune, la prima impresie, a primei întâlniri, oriunde s-ar întâmpla ea.

Constantin Cubleşan

Farmecul distanţării ceremonioase (Marta Petreu, Biblioteci în aer liber. iaşi: Polirom, 2014)

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)