Paul Cornea – între Credinţă şi argumentare raţională

Cristian Vasile

          Mult timp l-am cunoscut pe profesorul Paul Cornea prin două categorii de texte, de-a dreptul incompatibile: cărţile minunate, îndeosebi despre secolul al XIX-lea românesc, şi producţiile ideologice de un conformism întristător din Scânteia de la începutul anilor 1950. Părea de necrezut că unul şi acelaşi personaj este autorul lor. În special după 2006, odată cu revoluţia arhivistică, a apărut şi o a treia categorie de surse: documentele emise de diversele secţii ideologice ale Comitetului Central al Partidului Comunist, înfăţişând şi un personaj secundar, dar relativ bine conturat – Paul Cornea, secretar al CC al UTM, apoi director general în structurile Ministerului Culturii.
În paralel, în spaţiul publicistic (şi chiar istoriografic) postdecembrist s-a derulat un montaj xenofob, reducţionist şi fals (pornind – în esenţă – de la premisa „evreii au adus comunismul“), care l-a vizat şi pe reputatul profesor de istorie a literaturii române. Acest reflector, care a dirijat un flux toxic şi antisemit, a fost pus în serviciul unei scriituri nocive, lovind şi în fiu – filosoful şi influentul publicist Andrei Cornea –, „judecat“ prin prisma „vinilor“ tatălui. Regăsim acest scenariu conspiraţionist în procedeele aplicate în trecut de legionari şi comunişti; din păcate, această practică de asociere infamantă nu este o situaţie singulară.
          Dincolo de unele înrudiri diaristice, cultural-ideologice şi de altă natură cu scrierile unor Pavel Câmpeanu, Ion Ianoşi, Gheorghe Brătescu, ultima carte a profesorului Paul Cornea – Ce a fost. Cum a fost (Iaşi: Polirom, 2013) – are ceva original. Este o autobiografie care se prezintă sub forma unui dialog (iniţial, convorbiri electronice cu criticul Daniel Cristea-Enache, cel care dirijează discret, dar adecvat întreaga discuţie). În plus, volumul cuprinde de fapt lunga poveste a unei desprinderi de o Credinţă: comunismul ca religie laică (p. 257). Iar această dimensiune era poate mai necesară decât oricare alta pentru cercetătorul care încearcă să restituie istoria secolului XX, cu cele două versante totalitare ce au mărginit şi covârşit firava democraţie interbelică.
          Istoriografia de după 1989 a reconstituit, de multe ori minuţios şi verosimil, etapele cuceririi puterii de către PCR. Rolul covârşitor şi decisiv al sovieticilor în impunerea guvernului Petru Groza la 6 martie 1945 a fost documentat în mod convingător. Şi totuşi, scrisului istoric autohton parcă i-a lipsit ceva. Asaltul comunist asupra guvernelor Sănătescu şi Rădescu – care a mobilizat în stradă zeci de mii, poate chiar sute de mii de oameni, culminând cu manifestaţia din 24 februarie 1945 – nu a fost explicat în toate ramificaţiile lui sociale, sociologice şi psihologice. Fireşte, au fost şi muncitori şantajaţi, aduşi la mitinguri sub constrângere, dar au fost şi oameni (destui) care au crezut sincer în ideologia comunistă şi în noua ordine social-politică promisă de PCR şi de Kremlin. A fost inclusiv cazul lui Paul Cornea şi al tinerilor din Secţia elevi a UTC grupaţi în preajma sa. Memorialistul îşi aminteşte că la finele lui februarie 1945:

am hotărât să-i sfătuiesc pe cei mai nevârstnici dintre nevârstnicii mei ucenici să rămână acasă; la fel, dacă vor, să procedeze şi fetele. Primul lucru semnificativ e că în dimineaţa de 24 [februarie], în pofida recomandărilor mele, n-au existat absenţi [...]. Şi mai remarcabil e un alt fapt: comportamentul uteciştilor în momentul în care, aflându-ne deja în aliniamentul prevăzut din Piaţa Republicii [...], la aproximativ 10 metri de faţada Bibliotecii au răpăit gloanţele unei puşti automate. (p. 83)

Panica se instaurează, mulţi fug şi nu se mai întorc; nu şi ucenicii lui Paul Cornea, care strâng rândurile în jurul său, „într-o disciplină incredibilă“ (p. 84). Astăzi ştim că nu trupele ce îl apărau pe Nicolae Rădescu au tras spre mulţime; totul a fost o provocare a sovieticilor şi a comuniştilor care a servit dărâmării guvernului. Dar importantă aici este asumarea până la capăt a unei Credinţe care îţi dă o forţă atât de mare încât să ignori gloanţele.
          Iar în cazul lui Paul Cornea această îmbrăţişare a idealului comunist a început chiar mai devreme, încă din timpurile dictaturii antonesciene, atunci când pericolul era mult mai evident. Iniţiat în acţiunile ilegale ale UTC – între alţii, de către Maxim Crişan, cel care peste trei decenii avea să fie silit să plece de la Teatrul „Bulandra“ odată cu echipa Liviu Ciulei – Lucian Pintilie –, Paul Cornea are conştiinţa că a salvat sufletul şi demnitatea românească (p. 37). Antisemitismul, discriminarea rasială, umilirea de către autorităţi, căutarea justiţiei sociale sunt doar câteva dintre explicaţiile pentru adeziunea la comunism. Numai că odată cu asumarea „revoluţiei comuniste“ apar şi primele întrebări, iar apoi chiar îndoieli. Paul Cornea – cel cunoscut de istorici din documentele de arhivă – apare convocat la 13 iulie 1948 la şedinţa cu activul Secţiei de educaţie şi cultură a UTM (alături de colegul său de presă comunistă de tineret, Ion Marinescu). A prezidat Leonte Răutu, ajutat de Mihail Roller; ultimul şi-a asumat rolul de principal comentator ideologic, arătând că tovarăşii Marinescu şi Cornea „s-au limitat în a spune că nu au făcut cutare“; or, rezoluţiile Partidului cer atât o autocritică detaliată şi legată de concret, cât şi dinamism în asumarea erorilor (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 9/1948, f. 201-215).
          În realitate, Partidul devine (era, de fapt) o cazarmă sinistră, precum şi spaţiul unor teribile demascări. Cartea stă mărturie că autocritica era de multe ori preludiul unor înfierări infernale. Mai mult, cititorii află că între memorialist şi M. Roller ciocnirea era mai veche – încă din 1946, istoricul improvizat al PCR mutilase un articol scris de Paul Cornea pentru revista Studentul român, acuzându-l că a interpretat complet greşit linia partidului în problema ţărănească (p. 113). Totuşi, astfel de incidente şi confruntări nu i-au blocat ascensiunea: Paul Cornea ajunge secretar al CC al UTM în martie 1949, iar mai apoi înalt funcţionar în birocraţia culturală a regimului. Cum a acceptat Paul Cornea – care îşi dorea mai degrabă o carieră de profesor la Facultatea de Litere – apropierea de astfel de personaje? În primul rând, Credinţa nu îl părăsise; în 1958, la presiunile lui L. Răutu de a accepta postul de director al Studioului Cinematografic de la Buftea, intervine şi frica de a-şi pierde slujba de la Universitate.
          Sentimentul de trădare a adevăratei vocaţii nu poate determina renunţarea la utopie (p. 164). Cred că Paul Cornea explică în mod convingător faptul că „într-un angajament existenţial, raţiunea este cel mai adesea subordonată unor impulsuri afective şi morale de adâncime. Altfel spus, credinţa bate argumentarea“ (p. 44). Prin urmare, chiar şi o informare exactă cu privire la ceea ce se petrecea de fapt în URSS şi la varianta leninistă a marxismului nu putea preveni angajarea, „căderea în eroare“.
          Ultimul text angajat pare să fie cel din 1963 care mai evocă în termeni laudativi arta realist-socialistă şi denunţă „hidoşenia capitalismului“ (Paul Cornea, Cuvânt-înainte la Nicolae Ţic, Eugen Mandric, Mircea Drăgan, Lupeni 29, Editura Meridiane, 1963, p. 5). În fapt, Paul Cornea este perceput deja drept „duşman“ al regimului, fiind urmărit prin agenţi informatori şi tehnică de ascultare. Cazul său ajunge să îl preocupe în 1964 chiar pe ministrul de interne, temutul Alexandru Drăghici. Ieşirea din Sistem la momentul 1965 este clipa descătuşării, iar cariera de profesor şi cercetător al epocii moderne nu mai cunoaşte oprelişti. Cartea nu este doar o revizitare onestă a trecutului, ci şi impresionanta poveste a regăsirii adevăratei vocaţii.

Cristian Vasile

Paul Cornea – între Credinţă şi argumentare raţională (Paul Cornea, Ce a fost. Cum a fost. Iaşi: Polirom, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)