Înfierare-bagatelizare

George Neagoe

          Cartea Nicoletei Sălcudeanu (Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, Editura Muzeului Literaturii Române, 2013) diseminează, pe de o parte, o mulţime de confuzii şi, pe de altă parte, o serie de inconsecvenţe cu propriile opinii. Le numesc astfel din scrupul profesional, din politeţe faţă de cititori. De fapt, studiul este plin de false rectificări conceptuale şi de mistificări istorice, anulând, prin cantitate, aserţiunile îndreptăţite. Mă îndoiesc că această mostră de neprofesionalism ar fi o gafă. Vorba lui Ştefan Gheorghidiu din Ultima noapte de dragoste..., o „gafă“ presupune absenţa intenţiei. Or, din câte am sesizat, se manifestă voinţa de a interpreta eronat chiar şi evidenţele. Fiind vorba despre un studiu cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 (în proiectul „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale“), mi se pare imperios să cumpănim cine/ce a determinat-o pe Nicoleta Sălcudeanu să propună o temă ale cărei componente semantice nu le stăpâneşte.
          Am o mare nedumerire. Autoarea susţine că se distanţează de revizuirile de tip „eticist“. Dacă astfel stau lucrurile, un susţinător al autonomismului avea misiunea de a judeca şi dacă au acoperire ipotezele lui Gheorghe Grigurcu despre etosul democratic, despre gradul de contaminare a operei de către context şi despre extinderea consideraţiilor biografic-compromiţătoare asupra literaturii. Aşa ne anunţa una dintre premise, abandonată pe parcurs:

Surprinzătoare sau poate nu, există o paradoxală similitudine-similaritate între atitudinea revizionistă postcomunistă cu cea realist socialistă. Ceea ce au în comun este radicalismul politic şi iacobinismul etic. Tentativa dizlocării unei ierarhii valorice consolidate natural şi impunerea uneia noi, alcătuită din principii extraestetice a fost şi este o tentativă în linii mari eşuată, dar nu mai puţin virulentă ca fenomen. (p. 17)

În realitate, sub titlul pompos Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă (mă întreb care „revizionism“? Ce lege să se schimbe?), se ascunde o pălăvrăgeală despre funcţia anticanonică, din punct de vedere literar, a dreptei în spaţiul public. Oricum, această bătălie nu s-a purtat cu autorii defuncţi, ci cu unii dintre scriitorii şi criticii aflaţi încă în viaţă. Pretextul era ideologic. Scopul, supremaţia în câmpul cultural, care, până prin 1996, depindea excesiv de administraţia statului. Ar fi exagerat acum să acceptăm solidaritatea de breaslă în anii 1970-1980. Presupusa coeziune se concretiza prin delimitarea de Putere, de dictator, de marxism-leninism şi de naţionalism-comunism. Comunitatea nu definea neapărat o comuniune. Conjunctura nefavorabilă îi aduna pe intelectuali. Prezenţa lui Nicolae Ceauşescu dădea senzaţia de unificare a „opoziţiei“, stabilind gradele de apropiere şi de îndepărtare, situaţie asupra căreia convine şi Nicoleta Sălcudeanu: „Se poate vedea că demersul axiologic al criticii româneşti, în comunism, se făcea în bună măsură sub auspiciul comandamentului politic, manifest sau tacit“ (p. 63-64).
          Inexplicabil, la p. 17 şi p. 73, cercetătoarea se străduieşte să ne înşele şi să se contrazică, postulând faptul că „rezistenţa prin cultură“ echivalează cu „apolitismul“. „Rezistenţa prin cultură“ e un eufemism. Se legitimează prin demnitatea profesiei de critic, asupra căreia insistase E. Lovinescu. Demnitatea semnifica pe atunci şi ripostă.  O paranteză: orice ierarhie de valori este culturală, prin simplul fapt că valoarea satisface, la un moment dat, anumite necesităţi umane. Încă o paranteză: într-un sistem represiv, valoarea încorporează/depinde şi (de) factorul politic. Conformismul şi insurgenţa sunt atitudini generate şi/sau permise de regimurile care au anihilat partidele. Mai trebuie o paranteză: politicul nu se suprapune cu politica. Politicul ordonează viaţa oricărui cetăţean, cu atât mai mult în comunism, când nu i se putea sustrage. Ultima paranteză: „revizuirea“ nu s-a instituit şi pentru că a fost infirmată de revizuirea probă. Paul Goma şi Dumitru Ţepeneag – cărora li se consacră pagini consistente în carte – au un loc sigur în literatura postbelică. Desigur, contestaţiile sunt inevitabile. Dar acesta e defectul pluralismului. Canonul înseamnă şi interacţiunea opozanţilor.
          Perspectiva adoptată de Nicoleta Sălcudeanu suferă din pricina restrângerii şi a specializării specioase a intenţiilor de revizuire. „Revizuirea“ nu e, după 1989, o marotă exclusiv eticistă a dreptei conservatoare, un fel de (contra)propagandă, girată de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.  Are destule temeiuri totuşi autoarea observând că mişcarea s-a plasat, uneori, sub acoperişul unei ideologii „liberale“. Dar tocmai această nuanţă, abia întrezărită, dar fundamentală pentru o argumentaţie convingătoare, nu este explorată aşa cum ar impune subiectul. Instrumentarul inadecvat reiese din absenţa oricărei gândiri politice. Într-o astfel de întreprindere, nu intuiţiile, ci documentarea şi analiza oferă consistenţă. Sunt de acord că (re)apariţia postcomunistă a partidelor de dreapta reprezintă, într-o primă fază, doar distanţarea de Frontul Salvării Naţionale. Or, distanţarea nu aduce, neapărat, un program coerent şi afirmativ, ci o serie de negaţii la adresa unei majorităţi autoritare. După patru decenii de comunism, orice apropiere de stânga devenea dubioasă.
          Nu aici se află miezul discuţiei. Dacă dorea să demonstreze că sensul „revizuirii“ a fost confiscat de către un grup de interese, uzurpând sensul lovinescian al termenului, atunci se impunea ca Nicoleta Sălcudeanu să evidenţieze neconcordanţa între intenţia declarată public şi cauzele profunde ale acţiunii. O atare metodă se plia pe semnificaţiile peiorative ale noţiunii de „ideologie“, bazată pe resentiment şi pe erijare. Impostura profesională devine, în carte, motiv de reproş constant împotriva celor care promovau „revizuirile“ ca metodă de marginalizare mediatică şi culturală. Din nou rezonez cu precizările exegetei, dar mă văd nevoit să semnalez faptul că volumul nu constituie o radiografie a politicianismului în literatură, de vreme ce aserţiunile seamănă cu nişte prejudecăţi dezorientate.
          Îmi dau seama că volumul poartă o dispută cu unii dintre membrii Grupului de Dialog Social. Numai că, în lipsa unei polemici punctuale, problematizarea denotă conflicte sterpe şi un stil preluat din editorialele redactate ca urmare a generalizării unor rumori. Oricum, de fiecare dată când trebuie să facă referiri la influenţa politicului, Nicoleta Sălcudeanu este ezitantă. Nu reuşeşte să exprime nimic concret:

Cum sentimentul anticomunist era, pe bună dreptate, dominant în lumea intelectuală, cei cu vederi – să zicem mai de stânga erau automat anatemizaţi, stigmatizaţi cu eticheta nostalgiei comuniste. Pe fondul acestui adevărat război civil iscat în chiar interiorul culturii, a apărut o categorie de intelectuali ce ar putea fi descrisă prin formula diletanţi de lux. Apar puzderie de analişti şi comentatori politici, lideri de opinie recrutaţi din presă, dar şi din zona culturală mai cu ştaif. De profesie ingineri, sociologi  sau medici, nu conta, cum nu conta nici competenţa, conta în schimb gradul de radicalitate a discursului. (p. 141)

Tipul acesta de înfierare-bagatelizare, specific unei facţiuni din critica literară a anilor 1990, mi se pare ilustrativ pentru modul cum se „protejează“, prin argumente ad hominem, separaţia valorilor. Simplu spus, vehiculând autonomia esteticului, se ajunge la confuzii de planuri, degenerând în atacuri voalate la moralitatea adversarilor şi la capacităţile lor intelectuale, care, astfel, nu ar fi corespunzător înzestraţi să facă distincţia între conduita civică a omului şi importanţa artistică a textului. Repet: Nicoleta Sălcudeanu nu apreciază prestanţa şi scrierile unei părţi a Grupului de Dialog Social. Atunci  era datoare să demonteze mecanismele retorice, prin care s-au creat câmpuri de putere. Din păcate, nu cercetarea presei din intervalul 1990-1996 precumpăneşte, ci întrebuinţarea masivă a Jurnalului Monicăi Lovinescu şi a articolelor lui Mircea Iorgulescu, adunate în Poştalionul cu boi. Infim pentru un proiect atât de pretenţios.
          Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă este un volum încropit, neconvingător, supărăcios, captiv într-un discurs anacronic şi ineficient.

George Neagoe

Înfierare-bagatelizare (Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă. Editura Muzeului Literaturii Române, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)