Campania Adrianei

Ovidiu Pecican

          Amazoanele: O poveste (Iaşi: Polirom, 2013, 740 p.), cartea Adrianei Babeţi, se dovedeşte a avea o strălucire aparte încă de la eventuala ei încadrare într-un tip de scriitură. Ca alură ea este un eseu, harnic în a face piruete agile pentru a nu cădea în pedanterie. Şi era destul de uşor să cadă în ea, ţinând seama de natura subiectului – să-i zicem: unul de fantasmare în marginea unei istorii mitologice (ori a unei mitologii istorice) – şi de tratamentul erudit care se impunea prin însăşi natura acestuia. Scriitura eseistului, informată însă artistică, se impunea deci cumva de la sine, nu aveai ce-i face… Numai că, urmărind subiectul cu disciplină şi metodă, într-o manieră ce frizează exhaustivul, în cele din urmă eseul s-a metamorfozat într-o adevărată monografie. Iată astfel configurată o primă tensiune a cărţii: cea dintre două constrângeri majore: pofta de a edifica un monument amazoanelor, şi nu un simplu fragment aleatoriu de frescă, pe de o parte, şi nevoia de a depăşi poverile unei documentări maniacale, parcă, aducând-o stilistic din condei, pe de alta. După părerea mea, atât acest gen de aspiraţii – ilustrat şi de preocuparea de odinioară pentru Cantemir, autor de masivităţi impresionante, şi de exerciţiul monografic preamazonic dedicat dandismului –, cât şi alegreţea stilistică, fineţea cozeriei, bucuria dantelei fine şi sofisticate o caracterizează foarte bine pe autoare. Îmbinarea de rigoare academică şi stăpânire iscusită a cuvintelor dă un parfum special scriiturii Adrianei Babeţi. De altfel, într-un interviu, scriitoarea însăşi recunoaşte că a scris „o carte cu două focoase, care, la prima vedere, se pot distruge reciproc: unul savant şi altul, hai să-i spunem, de larg acces“. Se vor fi putând ele distruge reciproc, dar uite că acest lucru nu se întâmplă. Ceea ce înseamnă că o anume dinamică de natură internă a lucrării provine şi întreţine ritmul şi flacăra din tensiunea celor doi poli care se resping, însă se şi aşază în echilibru, totodată.
          Volumul nu este totuşi doar un eseu iscat de curiozitatea faţă de un subiect aparent fără nicio legătură cu realitatea. Manifest al interesului pentru temele recrutate din zona clasicităţii europene într-o ţară şi într-un moment unde pe latina strămoşească nu se prea mai dau doi bani (rezultatul: tot mai mulţi istorici improvizaţi refac nonşalant condiţia himerică a limbii dace de… strămoaşă a latinei, stârnind şi tristeţe, şi hilaritate), pledoarie feministă vag deghizată, din pudoare şi din tact, analiză mitologică ce funcţionează transversal, ca o fantă prin care se poate privi lumea în bogăţia şi diversitatea ei integrale, Amazoanele descinde masiv în cultura noastră pe urmele istoriilor artiste, în care se specializase, în vremea romantismului, o serie întreagă de autori ai căror capi de serie şi vârfuri au rămas înregistraţi a fi Nicolae Bălcescu şi B. P. Hasdeu. (Nu degeaba figurează ambii în Arta prozatorilor români a lui Tudor Vianu, carte care, în ce îi priveşte pe istoricii pe care îi include, echivalează cumva rolul pe care, în cultura transatlantică, îl joacă Metaistoria lui Hayden White.) Lor li s-ar putea foarte bine alătura şi alte nume, dintre care primul ce-mi vine în minte este prea puţin frecventatul astăzi – din păcate – G. I. Ionescu-Gion. Modelul acestor istorii artistice nu este autohton însă. El poate fi regăsit la romanticii francezi şi englezi, la Jules Michelet, la Edgar Quinet şi, de dincolo de Mânecă, la Thomas Carlyle. Pornind la drum cu volumul despre amazoane în modul în care a făcut-o, Adriana Babeţi reabilitează o scriitură şi o abordare a trecutului ale căror potenţialităţi sunt departe de a fi fost epuizate. Adaug că acelaşi mod de a pune gândurile în pagină şi-a atins, probabil, maximul de prestigiu în scrisul eminamente artistic, tensionat şi parabolic, de o densă poezie şi explozivă gândire din Aşa grăit-a Zarathustra. Dar acolo este vorba de Lebensphilosophie, s-a spus, deci de un alt domeniu, chiar dacă atmosfera din care ţâşneşte şi marca stilistică se împărtăşesc din acelaşi duh cu zestrea provenită dinspre istoricii deja menţionaţi.
           Aşa ajunge Amazoanele şi un manifest antipozitivist, chiar dacă nu şi împotriva acribiei şi documentării maximaliste, cum, de altfel, se dovedeşte. Căci acurateţea subliniată se pare că figurează în programul autoarei, în timp ce înfrânarea dorinţei de a interpreta, de a face supoziţii şi conjecturi, de a alerga după modelul furnicilor, în dreapta şi în stânga, este tocmai ce Adriana Babeţi a înscris în standardele ei de optimizare a efortului reconstitutiv-hermeneutic.
          „… Am construit Amazoanele. O poveste ca la cartea militară, după o întreagă strategie, care se vede din chiar titlurile capitolelor: îmbărbătare, atac, incursiune, contraatac, încercuire, asalt, paradă, retragere. În interiorul lor am epicizat cât s-a putut, dar am şi analizat, interpretat, explicat“, mărturiseşte eseista. Mize pe subiect, mize sociale şi mize metodologice, aşadar; o construcţie cu adevărat de importanţă strategică, o citadelă cu archebuzele îndreptate în multe direcţii fundamentale de atac. Începe să se priceapă mai bine dispunerea intenţiilor militare, ordonarea trupelor de cuvinte pentru atacul pe flancuri, strădania de a confecţiona simbolic un aparat întreg de război. În slujba a ce este pus el la lucru şi ce urmăreşte în acţiunea belicoasă? Părerea mea este că bunul cititor este chemat să asiste la revanşa pe o întreagă tradiţie patriarhalistă, macho, obtuză şi inflexibilă; iar războiul pornit de Adriana Babeţi este cu o parte enormă, anume cea trecută sub tăcere, din istoria umanităţii. Mereu istoricii de vocaţie şi de meserie au înregistrat mai cu seamă, când nu numai, faptele şi evenimentele legate de lumea unde bărbaţilor li s-au distribuit rolurile principale. Or, a sosit vremea restaurării în drepturi a femeii în altă ipostază decât cea din gineceu (mamă, gospodină, educatoare a copiilor etc.). Drept care, pentru scriitoare, istoria devine acum a femeilor; a celor adevărate, care pot da seamă cu adevărat despre condiţia femeii ca entitate independentă, compatibilă cu toate poverile şi cu toate gloriile bărbăteşti. Astfel, se evocă răbdător, cu artă, pe îndelete, mitologia acestora, istoria lor obliterată – o istorie cu adevărat alternativă –, arta care le celebrează şi pe care exemplul lor a generat-o etc.
          Proiectul are, văzut astfel, destul din Istoria ieroglifică a lui Cantemir. Şi acolo istoria devine literatură; la fel şi mitologia. Şi invenţiunea cantemiriană din roman se dovedeşte infuzată forte de erudiţie. Şi în naraţiunea beizadelei Orientul şi Occidentul se împletesc, oferind un model de scris cu mize etajate şi multiple. Bănuiala mea este că, fie şi nedevenind conştientă de asta, Adriana Babeţi, care l-a frecventat asiduu pe principe, dedicându-i un doctorat, şi-a modelat proiectul în albia jalonată de ilustrul predecesor.
          Foarte nimerit se confesează monografa amazoanelor: „cartea asta cred că e teaca sabiei care (cel puţin noaptea, în vise) mă ajută să îmi croiesc pârtie pe câmpul de luptă care sunt chiar eu“. Într-adevăr, reuşita creşte din contradicţiile antagonice şi neantagonice care o configurează şi din tendinţele opuse care o dinamizează. Dar ea se întemeiază pe o fantasmă originară, care are de a face cu autoreprezentarea de mai sus. Cred că, din acest punct de vedere, Elena Vlădăreanu are dreptate: cartea despre mândrele femei monadice, independente, necruţătoare, versatile şi atotputernice face parte din „literatura despre lucrurile pe care le iubim fără a ne fi ruşine de ele (că doar de-aia le iubim necondiţionat, ca să nu ne jenăm cu ele), chiar dacă acestea sunt călătorii, cărţi, cuvinte, amintiri, obsesii sau... comestibile“. Am remarcat odinioară că dintre cei care nu se tem, în cultura noastră de astăzi, să îşi asume preferinţele din copilărie, adolescenţă şi tinereţe se numără şi Mircea Mihăieş, care scrie – fără prejudecăţi şi crispări – nu numai despre Faulkner, ci şi despre detectivul Philip Marlowe ori despre Corto Maltese (ultimul fiind un faimos erou de benzi desenate). Prin Amazoanele, dar pesemne şi prin celelalte subiecte la care trimite poeta Elena Vlădăreanu, Adriana Babeţi se înscrie în acest model mai mult autentic decât autenticist; ceea ce semnalează o etică trăită firesc, natural şi o mare îndrăzneală într-un univers cultural saturat de ipocrizie. Cât despre afirmaţia reginei amazoanelor de la Timişoara că „nu e o carte militantă la scenă deschisă“, la aceasta nu-mi rămâne decât ca, retrăgându-mă politicos într-un ungher, să îmi mormăi în barbă: „hm!“.

Ovidiu Pecican

Campania Adrianei (Adriana Babeţi, Amazoanele: O poveste. Iaşi: Polirom, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)