E de căutat pe alte meleaguri...

Ştefan Borbély

          Cititorul meu ideal – am întâlnit, în toată viaţa mea, unul singur de acest tip – este un om de bibliotecă, fin şi sensibil, avizat şi altruist, crescut în respectul pentru litera scrisă şi pentru efortul actului de cultură. Un om care ştie – foarte firesc, aşa cum respiră – că orice operă de construcţie intelectuală se naşte din vocaţie şi dintr-un soi de suicid social autoasumat: rămâi cu tine însuţi atunci când alţii te vor cu ei, lucrezi pentru tine atunci când alţii merg la mall, bârfesc la o berică sau ies în oraş când singurătatea lor şi a casei în care locuiesc nu le mai ajunge. Cititorul meu ideal – sau utopic – e capabil de obiectivitate, ceea ce înseamnă că este în stare să treacă peste balastul psihologic oscilant care-i voalează judecata. Nu are umori, cu excepţia celor legate de nonvaloare. Are, în schimb, umor şi simţ ludic, histrionism stilat, dozat cu măsură – şi autoironie. Nu are parti-pris-uri, e lipsit de prejudecăţi alunecoase şi n-are porniri perfide, vitriolante. Nu e egocentric, megaloman, autosuficient şi e incapabil de frustrări, de spirit de gaşcă sau de oportunisme. Ca atare, e un om paradoxal până la sublim, şi-mi iau libertatea să mă folosesc de un al doilea aliniat pentru a vă spune ce înţeleg prin asta.
          Atunci când îmi reprezint cititorul ideal, pornesc de la o prezumţie oarecum tristă: oamenii din jurul nostru – întreaga noastră viaţă literară este aşa... – reprezintă suma decantată a frustrărilor care le macină conştiinţa. Mediul literar clujean pe care-l frecventez – unul dintre cele mai bune din ţară – nu reprezintă o excepţie, decât parţial. Facem parte dintr-o societate care, din cauza determinărilor istorice, psihologice, volitive prea încărcate, e incapabilă să genereze un cititor ideal, tot aşa cum e incapabilă să genereze un politician ideal, un cărturar ideal sau un prieten apropiat de perfecţiune. În consecinţă, paradoxul care-mi hrăneşte melancolia îmi spune că am fost desantat, prin opţiune profesională autoasumată, într-un spaţiu de audienţă impropriu, ivit dintr-o tradiţie improprie, amalgamată într-un creuzet uman, psihologic, la fel de impropriu, în timpuri care nu ne sunt deloc favorabile. Ceea ce mă determină să caut cititorul ideal în altă parte, ştiind foarte bine că n-o să-l găsesc niciodată în proximitatea mea imediată.
          Mediile culturale pe care le-am frecventat de-a lungul timpului (cel englez, american sau, sporadic, cel francez) m-au învăţat că scrisul şi cititul sunt indestructibil legate – ca atitudine general-umană – de un stil al modestiei. Indiferent de cum şi când s-ar produce ea, cultura pune în mişcare transcendentul, adică e un fenomen de autodepăşire şi obiectivare. Te apropii de idealul unei cărţi atunci când devii conştient de faptul că ea – cartea – reprezintă întotdeauna mai mult decât tine. Că vă aflaţi, indiferent de ce ai face, într-o competiţie inegală, din care ea iese întotdeauna în câştig, iar tu eşti mereu servantul. În această privinţă, mediul intelectual ideal mi s-a părut a fi cel britanic. Acolo, instituţia e întotdeauna superioară individului, care doar o deserveşte. La fel e cu tradiţia: nu o deţii, nu ţi-o poţi apropria, n-o poţi duce acasă, ci doar participi la ea, responsabil şi respectuos, aşa cum au făcut generaţiile de dinaintea ta şi aşa cum vor face acelea care vor veni de acum încolo.
          Consecinţa e o utopie personală, care nu întotdeauna îmi reuşeşte. Cultiv în mine, ca partener intelectual ideal, un mic englez jucăuş şi senin, sarcastic ca un pub pus pe uscat şi autoironic ca un suporter al lui West Ham, convins până la absurd că echipa favorită va câştiga campionatul. Atunci când, adolescent fiind, am stabilit regulile jocului, i-am pus o singură condiţie: să fie întotdeauna mai bun decât mine. De regulă, mă ceartă şi mă simt bine, fiindcă mă face să înţeleg – se întâmplă să mai şi uit... – că citeşti şi scrii prost atunci când laşi orgoliul să se strecoare între carte şi tine.
          Partea interesantă, în tot acest joc foarte serios, din care am făcut o soteriologie, a fost avortarea conştiinţei mele de premiant. N-am vrut niciodată să ies primul, ci al doilea. Trebuia să simt că deasupra mea este ceva, care mă ţine sub control, mă striveşte. Puteţi să-l numiţi ideal, sau să găsiţi cuvinte mai potrivite. Nu termenul contează, ci fervoarea sinceră a participării la ceva superior, care în cazul meu s-a numit literatură. 

Ştefan Borbély

E de căutat pe alte meleaguri...

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)