Imaginariile politicului
Ciprian Sonea

UNA DINTRE cele mai avizate şi documentate opi-nii cu referire la relaţia conceptuală politic/raţional/ imaginar este cea a lui Jean-Jacques Wunenburger – profesor la Universitatea „Jean Moulin“, Lyon III, decan al Facultăţii de Filosofie şi director asociat al Centrului de Cercetări asupra Imaginarului şi Raţionalităţii „Gaston Bachelard“ al Universităţii „Bourgogne“ din Dijon. În Imaginariile politicului (Bucureşti: Editura Paideia, 2005, traducere din franceză de Ionel Buşe şi Laurenţiu Ciontescu-Samfireag), acesta aduce o interpretare realistă de factură antropologică a sferei politicului, detaşându-se de abordarea de tip idealist.
Wunenburger, situându-se „în afara filosofiei politice dominante“, care face „apologia unilaterală a raţiunii politice“, se aliază „blestemului politic“, „zonei de umbră“ din sfera politicului, considerând că „nonraţionalul nu numai că nu este un reziduu deplorabil [...], ci dimpotrivă un factor dinamic care poate facilita proiectul politic al unei bune convieţuiri“. Poziţia lui Wunenburger este că politicul se află în „criză“, e lipsit de „eficienţă“ şi a pierdut orice legitimitate, iar aceasta se datorează punctului de vedere raţional ce a dominat ultimele trei secole. În consecinţă, politicul ar trebui reîntemeiat, însă de data aceasta din direcţia unei hermeneutici „mai blânde“, dat totodată „mai complexe“, întrucât cuprinde şi elemente neraţionale.
Cartea, restrânsă ca dimensiuni, dar densă în informaţii şi care face trimiteri la întreaga literatură consacrată imaginarului, cuprinde trei părţi: „Inventarea cetăţii“, „Chipuri ale acţiunii“ şi „Imaginaţia politică“.
Prima parte prezintă o teorie despre apariţia statului, a cetăţii, opusă contractualis-mului lui Rousseau. În acest sens, puterea pe care o deţine un conducător de stat nu poate fi explicată printr-o „soluţie raţională la problema convieţuirii“, nici printr-o simplă „lovitură de forţă“ din partea conducătorului. Atât în epoca primitivă şi tradiţională, cât şi în cea contemporană, puterea se legitimează recurgând la „un fel de fiinţă fictivă sau mitică“, în vreme ce persoana învestită să mânuiască atributele puterii este doar un „locotenent sau un reprezentant“ al acesteia. „Oamenii au nevoie ca puterea să fie înrudită cu ceva suprauman“; „Voinţa sa îşi are originea într-o voinţă transcendentă căreia îi este purtător de cuvânt şi mână dreaptă“. În Antichitate, regele, afirmă Wunenburger, e în primul rând „un reprezentant al zeului pe pământ“ şi apoi un monarh. Este adevărat că odată cu modernitatea politicul se autonomizează, se raţionalizează şi se pogoară pe pământ, devenind „putere democratică“, dar nu se desacralizează în totalitate. Imaginile şi modelele  mitice există şi-n contemporaneitate. Un exemplu poate fi acela al regimurilor totalitare, care, deşi impulsionează declinul bisericii, se folosesc de „modele ancestrale“. De asemenea şi în societăţile democratice, executivul, judiciarul şi legislativul („cei trei stâlpi ai organizaţiei politice“) apelează adesea la „mituri, simboluri, analogii, ficţiuni, mai ales în dimensiunile lor religioase“. În plus, orice apropriere sau păstrare de teritoriu este justificată tot printr-o poveste recurgând la mituri ale originii sau morţilor (strămoşii), la amintiri care posedă şi conferă o „putere transistorică“.
Partea a doua a cărţii vine să întărească cele afirmate la nivel de premisă în prima parte, şi anume că desacralizarea imaginarului nu e chiar una veritabilă. Imaginea încă mai poate oferi legitimitate. Astfel, societăţile democratice – în ciuda raţionalităţii pe care şi-o pretind –  captează opinia publică prin recurs la imagini, prin „mediatizare“. În acest sens, prezenţa pe „canalele de televiziune, vizitele prezidenţiale, organizarea de sărbători“ reprezintă, pentru guvernanţi, forme de a se legitima înaintea poporului printr-o anume „faţă“, „o figură de autoritate care îi flatează, în acelaşi timp, pe el însuşi şi pe popor“.
Partea a treia se opreşte la patologiile spre care poate fi deviat imaginarul politic. Pe de o parte, prăbuşirea funcţiei figurative a imaginarului („hipotrofia simbolicului“) duce la un raport de identitate nefast precum cel din totalitarismele radicale, în care „un principe [e luat] drept Dumnezeu, o societate drept Cetate perfectă“. Însă, pe de altă parte, accentuarea prea mare a funcţiei figurative („hipertrofia simbolicului“) duce la o nediferenţiere în care „totul trimite la tot“. Un exemplu elocvent în acest caz este nazismul, care a recurs la o serie vastă şi nediferenţiată de mituri. Totuşi, aceste „patologii“ istorice nu  trebuie să determine o condamnare a imaginarului – la astfel de eşecuri duce adesea şi raţiunea, când nu are fundamente sau scopuri corecte.
Omul e, vrând-nevrând, o „fiinţă profund imaginantă“. Imaginarul e o realitate inerentă atât în domenii cu aplicabilitate practică, cât şi în cele teoretice, iar imaginaţia este facultatea de a gândi irealul şi/sau suprarealul, fără de care „am fi privaţi de libertate“. Vigilenţa omului trebuie să fie aceea de a nu cădea în viciul instrumentalizării şi chiar industrializării imaginii. Prin natura lui „ambivalentă“, imaginarul poate valorifica „ce e mai bun, dar şi ce e mai rău“. Dacă un imaginar exagerat sau insuficient predispune la rezultate nefaste, soluţia care se conturează este una de mijloc, de echilibru între cele două extreme, precum era cazul Greciei antice, ca sinteză echilibrată între mythos şi logos.