Un testament religios

Marta Petreu

          Non credo, oro este ultima carte a lui Petru Dumitriu. După cum singur precizează, a scris-o între 8 octombrie 1996 şi 23 iunie 2000, dar adăugirile făcute de mînă, cu scrisul lui inimitabil, pe dactilogramă, arată că scriitorul a continuat s-o şlefuiască şi după data „oficială“ la care notează că ar fi încheiat-o. Scrisă în registru nonficţional, ba chiar cu ambiţia de „studiu“, cartea cuprinde într-o unică şi nu arareori patetică mărturisire biografia lui evenimenţială şi mai ales aceea spirituală. El însuşi şi-a socotit Non credo, oro ca „diferit de orice altceva am scris de-a lungul vieţii mele“, şi asta nu numai pentru că este o depoziţie, iar nu o carte de ficţiune, ci pentru că „Non credo vorbeşte despre sensul existenţei noastre (cel puţin al existenţei mele). (...) Vorbeşte despre direcţia vieţii noastre (...) către stadiul posibil sau chiar probabil în care se află astăzi omenirea“. Aşa că această carte reprezintă concluzia axiologică, de natură morală, la care el a ajuns în privinţa salvării – atît a insului, cît şi a omului ca specie – şi, prin asta, testamentul lui religios-metafizic.
          Nucleul cărţii este cel la care trimite titlul, adică Nu cred [în Dumnezeu], [totuşi] mă rog. Pe un ton argumentat şi adesea chiar sceptic, deci raţional, scriitorul pune în discuţie un set de probleme conectate: omul şi sensul vieţii lui, starea de azi şi din trecut a omenirii, răul din lume şi ideile în numele cărora omul face rău, binele ca prezenţă firavă dar evidentă, valorile care orientează viaţa insului sau a colectivităţilor, calea prin care omul poate fi oprit de la rău, precum şi fundamentul ultim – Dumnezeu – pe care ar putea fi sprijinită o lege morală menită să orienteze omul spre bine, spre abţinerea de la rău şi spre o conduită plină de pietate pentru viaţa celuilalt şi pentru toate cele ce sînt.
          Petru Dumitriu vorbeşte despre lucruri simple, chiar banale. Combinînd apelul la biografia proprie cu acela la lecturile lui, scriitorul dă glas îngrijorării sale: el este îngrijorat – termenul exact ar fi: îndurerat – de cantitatea de rău din lume. În tabloul pe care îl face lumii contemporane, el include tot, războaiele, oroarea politică a regimurilor totalitare, terorismul, atentatele, discriminarea femeilor, exploatarea copiilor, violenţa stradală, prostul tratament aplicat emigranţilor care nu se simt nicăieri acasă, lipsa de politeţe, avortul, sărăcia, faptul că valori culturale pe care el le socoteşte sigure, Shakespeare de pildă, sînt abandonate ş.a. Creaţia nu este perfectă, răul – adică suferinţa – este prezent, iar noi suntem într-un „pustiu de lacrimi şi sânge“, spune scriitorul, care îşi asumă situaţia ca pe-o problemă a sa. Marcat de experienţa lui de estic, şi anume de român care a trăit în socialismul real sau în „Imperiul josnic“, scriitorul îl identifică drept despotism birocrat totalitar. Vestul, în care a „evadat“ – este cuvîntul preferat de el, căci acela folosit de comentatori, „a fugit“, i se pare prea slab (într-adevăr, evadarea este întotdeauna dintr-un spaţiu în care eşti prizonier, în vreme ce fuga poate fi făcută oriunde şi de oriunde înspre oriunde) –, nu-i pare nici el o lume perfectă, ci o lume sufleteşte îngheţată, iar politic, în anii 1960 cel puţin, cînd a ajuns el în Occident, îmbibată de prejudecăţi stîngiste. În „monstruoasa, uriaşa tristeţe a acestei lumi“ extrem-contemporane – o lume totuşi mai bună decît aceea din trecut, admite scriitorul –, există însă şi miracolul bunătăţii sau al generozităţii şi, de asemenea, există frumuseţea şi binele. Inclusiv el a fost salvat, repetat, prin generozitatea cîtorva oameni care i-au sărit în ajutor. Aşa că, conchide Petru Dumitriu foarte ponderat, „Nu e bine; dar nu este totul pierdut“.
          Scriitorul are ca axiomă ideea că omul, fiinţă ce conferă valoare, nu poate trăi decît într-o lume în care există valori şi care este structurată de ele; însă tabloul lumii contemporane l-a obligat să constate că omenirea se află într-o evidentă confuzie axiologică. După convingerea lui, valorile nu pot exista decît dacă sînt ancorate într-un fundament de neclintit: în Dumnezeu şi, la rigoare, în conştiinţa religioasă a omului care valorizează, care conferă valoare. 
          Ca ins care a citit literatura ştiinţifică şi filosofică extrem-contemporană şi care a gîndit de-a lungul întregii vieţi asupra acestei probleme, asumate de el ca personală, Petru Dumitriu ştie că pe Dumnezeu nu îl poţi nici proba, nici cerceta. Iar el însuşi crede numai în lucrurile care pot fi probate şi cercetate. Drept urmare, el nu crede în Dumnezeu şi concede materialiştilor că „zeii şi unul Dumnezeu au fost creaţii ale spiritului mitologic“, şi anume, spune el acut, „mari opere de artă, ca poezia arhaică – mai precis, mitologia arhaică“. Deşi toate că nu crede, se roagă însă – acţiune descoperită încă din copilărie, de la şase ani, cînd i-a adresat lui Dumnezeu, în mod spontan, prima lui rugăciune; şi anume, el se roagă zilnic.
          Căci, mărturiseşte el, a învăţat, din experienţa de viaţă şi din cîteva lecturi fundamentale pe care le-a făcut – şi anume din Wittgenstein (descoperit în timpul studiilor lui de filosofie de la München), din Anselm din Canterbury (descoperit cam douăzeci de ani mai tîrziu) şi din Maxim Mărturisitorul (descoperit şi mai tîrziu), precum şi din sonetul anonim spaniol No me mueve..., să gîndească spre Dumnezeu şi să-l conceapă ca transcendent lumii. Cu aceasta regulă în minte, el îi acordă lui Isus atributul de „divin“ şi de „Dumnezeu devenit om“, şi asta într-un sens foarte precis: Isus ne-a mîntuit, spune gînditorul, „de nonsens şi de o viaţă fără direcţii“, căci el ne-a dat învăţăturile lui şi, prin ele, o „direcţie, singura care există cu adevărat, şi anume [să împlinim] învăţăturile Sale“. Dacă lecţia cristică ar fi cu adevărat urmată, omenirea ar duce mai departe mutaţia pe care a început-o Isus, transformînd omenirea „într-o nouă rasă“ sau într-o „nouă specie din punct de vedere spiritual“.
          Petru Dumitriu consideră că apariţia lui Isus a fost „începutul unei mutaţii a speciei umane“; la fel, presimte, speră şi vesteşte că „sensul şi direcţia generală ale istoriei planetei şi a vieţii“ este să desăvîrşească această mutaţie. Ar fi vorba despre o mutaţie lentă, ce ar duce, speră scriitorul, atît la „convergenţa“ culturilor, civilizaţiilor şi religiilor, cît şi la salvarea omenirii. Dată fiind starea prezentă, cealaltă posibilitate ar fi, spune scriitorul, evoluţia omenirii pe baza datelor ei native, care sînt „înclinaţia înnăscută spre violenţă, distrugere, masacru, tortură şi alte comportamente care duc la autodistructive“… Se înţelege clar că pentru Petru Dumitriu mutaţia în sens cristic presupune o reumanizare a omului, o reasumare de către om sau o asumare deplină de către om a unor comportamente, sentimente şi convingeri, deci a unor valori, care ţin de iubire, de fraternitate, de toleranţă, de îngăduinţă faţă de semen şi de abţinerea programatică a omului de-a face rău.
          Nu aş spune că, rezumat în acest fel sec, prin reducerea la idee, nucleul religios din Non credo, oro este unul original. Pe Petru Dumitriu nu l-a interesat însă în această carte originalitatea, ci căutarea unei soluţii şi depunerea mărturiei proprii asupra unei probleme care l-a frămîntat toată viaţa: ce sens au viaţa şi deci moartea, pe ce se poate sprijini un om în necaz şi de ce tace cerul în faţa rugăciunilor omului. Cu un singur cuvînt, această arie de probleme poate fi numită Dumnezeu. Nu cred, dar mă rog lui Dumnezeu, mă rog puterii lui Dumnezeu cel aflat dincolo de limita universului nostru, căci dacă el există, trebuie să fie cu totul transcendent, ca omenirea să evolueze înspre virtuţile divine (cum divine au fost iubirea şi bunătatea lui Isus), ale respectului pentru semeni, pentru viaţă, pentru plante, căci şi ele suferă, pentru planetă, pentru univers, pentru toate cele ce sînt – cam acesta ar fi rezumatul liber al mesajului etic-religios din Non credo, oro.
          Petru Dumitriu nu ajunge deci la o soluţie originală, însă la asemenea probleme nu originalitatea este importantă, ci soliditatea întemeierii şi fezabilitatea soluţiei. Nici dezbaterea despre situaţia din lumea contemporană, de criză a valorilor şi de criză a omului însuşi – căci ameninţat şi dinspre ştiinţă, şi dinspre practica şi realitatea sociopolitică – făcută în 2004 de către Jürgen Habermas şi cardinalul Joseph Ratzinger (Dialectica secularizării: Despre raţiune şi religie, 2005), dezbatere cu care încercarea lui Petru Dumitriu este convergentă – nu a ajuns la o soluţie originală. În încercarea de a „ţine lumea laolaltă“ şi de a consolida fragilul univers al valorilor, fără de care intrăm în haos sau, mai brutal spus, cădem în afara umanului, cei doi filosofi, unul şi mare teolog, au propus o punte între filosofie şi religie. Soluţia lor, la fel de „banală“ ca a lui Petru Dumitriu, şi formulată precaut, poate pentru a nu leza nici trufiile filosofilor, nici pe acelea ale teologilor, vizează complementaritatea dintre raţiune şi credinţă şi apelul la etică. 
          Originală şi curajoasă la Petru Dumitriu îmi pare însă chiar punerea unei probleme de asemenea anvergură, care priveşte viitorul lumii noastre în întregul ei, cu om şi culturi cu tot. Iar îndrăzneala autorului de a-i cere omului să se schimbe, să evolueze – asta după ce, în secolul al XX-lea, două mari ideologii revoluţionare, fascismul generic şi comunismul, au vrut să forjeze „omul nou“ şi au dus la o catastrofă cît secolul – mi se pare uimitoare. Petru Dumitriu şi-a luat însă toate precauţiile cu putinţă pentru ca propunerea lui să nu poate fi confundată cu recursul la aceste ideologii totalitare ale „omului nou“. El întrezăreşte o mutaţie a omului şi a omenirii, orientată nu anticristic (ca la Nietzsche, bunăoară), ci invers, spre blîndeţe şi spre bunătate, spre toleranţă şi grijă faţă de semeni. Eu bănuiesc că a îndrăznit să formuleze o asemenea idee deoarece de-a lungul vieţii sale, lovit şi prăbuşit în deznădejde, salvat la limită prin generozitatea unor oameni, a trecut el însuşi printr-o metamorfoză sufletească de acest fel. Oricum, faptul că, într-o lume a relativismelor care se înmulţesc ameţitor, Petru Dumitriu a avut tăria să formuleze o asemenea soluţie, ce presupune „îndumnezeirea“ omului şi omenirii pe bază de îmbunare sufletească, mi se pare nu numai mişcător, ci şi dovada unei anume altitudini spirituale.

*         

          Din perspectiva întregii lui opere, Non credo, oro nu este o carte întîmplătoare, ci punctul terminus al unei teme obsesiv prezente în tot ce-a scris, atît în proza lui, cît şi în eseuri: tema religioasă. Iar în devenirea lui umană, acest eseu este punctul terminus al unei lungi evoluţii intelectuale şi morale – pe scurt: spirituale. Non credo, oro este ultima versiune a răspunsului pe care Petru Dumitriu l-a dat întrebării cu privire la Dumnezeu, om şi sensul vieţii omului, concluzia vieţii lui.
          Astăzi, cînd opera lui este încheiată, iar mari surprize – de felul apariţiei unor texte inedite care să-i schimbe radical semnificaţia – nu mai este de unde să vină, sîntem obligaţi să constatăm că scriitorul a fost unul de factură religioasă, din aceeaşi familie cu Mihail Bulgakov, de pildă. La el, ca la scriitorul rus, problema metafizic-religioasă şi consecinţa ei, întrebarea asupra sensului vieţii, sînt obsesive, răzbătînd la suprafaţă inclusiv în Cronică de familie („Ne trebuie o certitudine“, spune Ştefan Romano, „Un adevăr ferm!“). De fapt, tema religioasă este o constantă a tot ce-a scris, fiind prezentă atît în opera lui românească – în Cronică de familie, în unele dintre părţile împlinite ale uriaşului proiect intitulat Colecţia de Biografii, Autobiografii şi Memorii contemporane –, cît şi în aceea franceză, în Incognito ca temă dominantă. Într-un eseu intitulat Cognitio incogniti, scris în română şi publicat în revista Apostrof în 1994 şi care poate fi socotit nucleul liminar din care a crescut Non credo, oro, scriitorul însuşi vorbeşte despre „axa centrală, neclintită spre Dumnezeu şi aproapele“ din opera sa ca despre o revelaţie care i s-a impus încă de la pubertate. Iar dacă, în interiorul acestei opere în principiu încheiate, coroborăm mărturisirile biografice din Non credo, oro cu romanele, ne dăm seama că multe dintre situaţiile epice din cărţile sale de ficţiune îşi au originea în biografia autorului. În acest sens, Non credo, oro ne aduce dovezi importante prin care putem reconstitui geneza autobiografică a unor situaţii din romanele lui. În acelaşi timp, această carte ne sugerează cîte ceva despre formarea lui Petru Dumitriu ca personalitate (folosesc termenul în sens psihologic) şi ca scriitor de tip metafizic-religios.
          După cum aflăm din Non credo, oro, în copilăria şi adolescenţa sa, viitorul scriitor a asistat la cîteva întîmplări – banale, aş spune. De exemplu, a observat, la Dunăre, cum încearcă scoicile, cînd scade fluviul, să se retragă deodată cu apa, dar nu reuşesc, drept care mor într-o agonie mută; cum se sufocă şi agonizează în aer peştii abia pescuiţi, care ore întregi „tot nu mai mureau odată“; cum un şarpe înghite un şoarece sau cum ţăranii din zona Baziaşului omoară şerpii, sfărîmîndu-le capul cu pietre. Toate aceste întîmplări, banale, repet, au fost pentru el lecţii de neuitat despre „oroarea morţii, groaza provocată de faptul că ştii şi simţi că mori sau că urmează să mori“, sub un cer de vară înalt, echivalent cu „un mare gol“. Căci Dumnezeu căruia i se adresează spontan, la şase ani, prin prima lui rugăciune („Fă să nu moară! [sora sa, accidentată]!“), nu i-a răspuns: „Nimeni. Nici un răspuns. Tăcere“. Scriitorul n-a putut să uite niciodată că la această primă întîlnire la care l-a chemat,  Dumnezeu n-a venit în chip explicit şi nu i-a făcut nici un semn recognoscibil pentru mintea lui de copil de şase ani: „Niciodată nu i-am uitat absenţa, aparentă sau reală“, comentează el, după şaptezeci de ani, cu o conştiinţă a solitudinii omului în univers de factură pascaliană. „Cerul gol“ şi mut, fie el din Cronică de familie, fie din prima jumătate a romanului Incognito, senzaţia şi bănuiala că lumea este vidată de transcendenţă au legătură cu această primă experienţă a Dumnezeului absent.
          După cum ne putem da seama din lectura volumului Non credo, oro (şi în parte şi din a convorbirilor cu Eugen Simion), aceste întîmplări banale s-au sudat în el într-o matrice liminară de percepţie şi gîndire şi l-au condus la bănuiala că lumea este vidă de sens şi că sus, în cer, nu-i nimeni: „Şi, în afară de noi, de Dunăre, de cadavru, de scoici, de soare, de dealuri, nu mai era nimic. Nimeni şi nimic – doar lumea“, cugetă alter ego-ul său, Sebastian Ionescu, din Incognito. Tot de aici s-a născut şi întrebarea ce fel de Creaţie este lumea asta?, din moment ce înăuntrul ei fiinţele vii se hrănesc cu alte fiinţe vii. La fel ca pentru Schopenhauer sau ca pentru emulii săi români, Cioran şi Eugen Ionescu – sau, la fel ca pentru strămoşul tuturor, Hesiod, care consemna că legea acestei lumi este ca „Sălbăticiunile şi peştii şi păsările-naripate/ Să se mănînce între ele, necunoscînd ce e dreptatea“ –, pentru Petru Dumitriu Creaţia este măcar problematică, dacă nu ratată, deoarece locul „unde speciile animale mor mîncate de alte specii animale“, deci locul unde există răul; răul fiind echivalent cu a produce şi a suporta suferinţa. Aceste experienţe timpurii, îndelung rumegate, au devenit, cu alte cuvinte, pentru Petru Dumitriu revelaţii, probleme şi întrebări de natură ontică şi religioasă.
          Asemeni crenguţei aruncate în minele de sare de la Salzburg, despre care vorbeşte Stendhal în De l’amour, crenguţă în jurul căreia sarea cristalizează o dantelă strălucitoare, aceste fapte de observaţie au reprezentat nucleul în jurul căruia scriitorul a cristalizat căutările lui de natură metafizic-religioasă; „aruncate“ apoi în operele de ficţiune, ele au fost elementul pe care s-a cristalizat, feeric, biografia unora dintre personajele lui Petru Dumitriu. De pildă, viaţa lui Sebastian Ionescu, din Incognito, intră pe traiectoria metamorfozei religioase exact ca urmare a revelaţiei răului din existenţă, Petru Dumitriu împrumutîndu-i acestui alter ego al său, într-o lecţie cu şase demonstraţii (suferinţa mută a scoicilor; agonia peştilor; cruzimea copiilor care omoară un şarpe; cruzimea sătenilor care ucid un cîine; cruzimea unui şarpe de apă care înghite o broască; cruzimea lui Sebastian însuşi, care vînează un iepure), propriile sale amintiri, transfigurate epic.
          Lecturile lui filosofice şi literare din perioada studiilor de la München – textele lui Wittgenstein, sonetul spaniol anonim No me mueve..., citat şi în Incognito (şi anume, într-o noapte de Paşti, deci a Învierii), şi în Non credo... – au reprezentat pentru viitorul scriitor întîlniri la fel de tulburătoare precum contemplarea coloniilor de scoici pe moarte. Dacă punem detaliile cap la cap şi calculăm, în anii 1950, în Bucureştiul construcţiei socialismului, în timp ce romancierul apărea ca un dandy în sfidător triumf, moara lui intelectual-afectivă măcina grăunţe filosofice în totală incompatibilitate cu ideologia oficială marxistă, cu regimul aflat la putere şi chiar cu postura oficială a scriitorului. În acei ani, el de fapt ducea o existenţă dublă, păstrînd aparenţele de corect funcţionar al sistemului de stat, în timp ce adevăratele lui preocupări îl conduseseră în aria unor probleme intelectual-morale din care, dacă atingi una, pui în mişcare tot ghemul: Dumnezeu, tăcerea cerului şi bezna inimii, neantul din „gura“ căruia nu te poate salva decît o certitudine de altă natură decît estetic-culturală, o certitudine de tip existenţial, adică răspunsul la întrebarea obsedantă despre sensul vieţii („La ce bun? Ce sens au toate astea?“), despre fundamentul ultim al moralei, despre liberul-arbitru al omului şi despre natura regimului socialist care îi pune în menghină chiar şi simpla, minima libertate de a gîndi şi de-a dori. În ciuda cenzurii comuniste, problematica de tip metafizic-religios a răzbătut, cum a observat de altfel Ion Vartic, în Cronică de familie, fie direct, fie întoarsă pe dos, în nihilism. De exemplu, primul segment din biografia lui Şerban Romano (Cronică de familie) se inspiră, în mod simptomatic, din experienţa lui Petru Dumitriu însuşi, de student la Filosofie în Germania, şi exprimă clar obsesia lui metafizică: aşa cum Petru Dumitriu nu se mulţumise cu coerenţa interioară a misticii lui Böhme („Răspunsul primit a reprezentat una dintre marile lecţii ale vieţii mele, anume despre decadenţa rafinată a bătrânei lumi pe moarte: «Nu ne punem întrebări despre adevărul sistemului, ci ne concentrăm asupra frumuseţii arhitecturale a sistemului»“, îşi amintea mai tîrziu scriitorul că i s-a răspuns de la catedră), nici Şerban Romano nu se mulţumeşte cu coerenţa şi frumuseţea lăuntrică a vreunui sistem filosofic sau mistic, ci caută un adevăr pe care să se poată sprijini, şi nu numai el, ci oricine; el caută, de fapt, o etică, dar ştie clar că pentru a o construi are nevoie de „o ontologie, o teorie a cunoaşterii“, adică o filosofie şi o metodă de cercetare care au integrat „cunoaşterea ştiinţifică a ultimelor două secole“ (Cronică de familie, II). De fapt, acest personaj din Cronică..., dar numai în primul segment al biografiei lui, are acelaşi proiect filosofic precum Petru Dumitriu însuşi, în Non credo, oro.
          Şi cu atît mai mult a răzbătut această problematică metafizico-religioasă în Incognito (1962), carte scrisă în română şi măcar în parte chiar în România.
          În 1960, scriitorul a evadat în Occident. Iar în 1962, a publicat acolo Incognito, roman de o asemenea complexitate şi de o asemenea perfecţiune literară, încît nu pare probabil c-a putut fi conceput după evadare, ci trebuie să fi fost gîndit şi chiar scris în mare parte încă de pe vremea cînd scriitorul se afla în ţară; de altfel, existenţa unei prime versiuni în română, pe care scriitorul a distrus-o cînd nu a luat Premiul Goncourt, ar putea fi una dintre dovezile că scriitorul a plecat din ţară cu măcar unele părţi de roman gata scrise.
          Incognito este o capodoperă în care Petru Dumitriu, întîi de toate, a descris, cu uriaşa lui forţa de prozator, neagra realitate a regimului comunist din România, pe care l-a diagnosticat fără greş ca totalitarism; în al doilea rînd, aici el şi-a făcut singur procesul pentru colaborarea cu regimul; iar în al treilea rînd, a prezentat, prin personajul Sebastian Ionescu, rezultatul bine articulat, deşi provizoriu, la care ajunsese în rezolvarea problemei metafizico-religioase.
         Avînd într-o bună măsură biografia lui Petru Dumitriu (acesta i-a împrumutat inclusiv anul său de naştere, nu doar experienţele liminare), Sebastian Ionescu trăieşte, precum scriitorul, revelaţia primară că tot ce este viu, de la scoicile rămase pe uscat la iepurele pe care l-a vînat, este condamnat unei morţi pe tăcute; drept care trage concluzia că universul este lipsit de transcendent – „Azi de dimineaţă, sau mai bine zis la prînz, m-am uitat atent în jur şi mi s-a părut că înţeleg că nu există Dumnezeu, nu există decît universul, şi atît“ – şi, în consecinţă, lipsit de sens: „Şi ce sens are chestia asta [viaţa omului într-o lume în care nu există Dumnezeu]? Nici unul“. Revelaţia adolescentină a cerului „gol“, spre care se uită cu o „duşmănie nelămurită“, este completată de experienţa războiului şi apoi a instalării comunismului. Voluntar pe frontul de Est, Sebastian ucide sau numai asistă la moartea altor oameni, fie ei duşmani, camarazi, aliaţi, prizonieri, civili  etc., justificînd-o laitmotivic prin faptul că „Nu sunteţi fraţii noştri“, „ce ne pasă nouă de voi? Nu sunteţi fraţii noştri“, „Eram fraţi unii cu alţii?“, „ce-aveau ei cu noi? Eram noi fraţii lor?“, „Eram noi paznicii fraţilor noştri?“. La rîndul său, în plin socialism românesc de factură rusească, Erasmus Ionescu se leapădă sec de fratele său, de Sebastian Ionescu: „Aici nu e vorba de fratele meu. Nu fratele meu mă interesează. Doar nu sunt pus să-l păzesc“. Or, aceste formule de anesteziere sînt o parafrază după cuvintele cu care Cain, la întrebarea „Unde este fratele tău, Abel?“, i-a răspuns astfel lui Dumnezeu: „Nu ştiu. Sînt eu păzitorul fratelui meu?“ (Gen., 4, 5). Petru Dumitriu ne persuadează că, aşa cum în lumea necuvîntătoarelor domneşte legea ca un animal să fie mîncat de un altul, în lumea oamenilor prinşi în „mecanica revoluţiilor“ şi în „mecanica destinului“ a dispărut sentimentul solidarităţii umane şi chiar al înrudirii, dar funcţionează războiul tuturor contra tuturor în forma lui liminară, de lege a lui Cain.
          Personajul lui Petru Dumitriu nu poate însă îndura pe termen nelimitat aceste revelaţii, ci el descoperă, pas cu pas, reversul. Asemeni Sfîntului Francisc, care numea toate cele ce sînt frate şi soră, şi invers lui Cain, care, întrucît ucigaşul fratelui său, se leapădă de ideea de a-i fi „păzitor“, Sebastian ajunge la un sentiment tot mai accentuat de solidaritate cu toate cele ce sînt. Fulgurant la început („Aş fi putut să fiu oricare din copiii aceia [care omorau şarpele] (la vîrsta lor, omorîsem şi eu animale). Şi aş fi putut să fiu şarpele“), sentimentul franciscan al existenţei devine mai apoi trăirea atotcuprinzătoare faţă de tot ce este: „nu era tot un om, fratele meu, semenul meu, aproapele meu?“. Drept care Sebastian, precum mai tîrziu Noica cel din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, se roagă pentru toţi şi toate, inclusiv – aşa cum i-a văzut în puşcărie, la Canal, pe preoţii greco-catolici – pentru călăii lui.
          De fapt, prin personajul său Sebastian, Petru Dumitriu pune în act Predica de pe Munte şi porunca lui Isus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blesteamă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc“ (Matei, 5, 44). Iar calea prin care Sebastian a ajuns la o asemenea cotitură sufletească este suferinţa; la fel ca psalmistul biblic, care strigă către Dumnezeu din adîncul suferinţei, şi Sebastian atinge iluminarea morală pentru că suferă şi, lovit de „biciul suferinţei, al neliniştii, al disperării“, gîndeşte asupra nenorocirilor lui. Sau, dacă este să luăm un personaj din literatura universală, Sebastian este ca Pierre Bezuhov după ce a fost luat prizonier şi a învăţat, din suferinţa proprie şi din vorbele lui Platon Karataev, realitatea fraternităţii umane şi a iubirii. Sentimentul cristic al existenţei devine iubire şi rugăciune pentru toate cîte sînt, căci tot ce există, universul însuşi sau zîmbetul unui copil, îi pare a fi „chipul viu, enigmatic şi năpraznic al lui Dumnezeu“, chip ce are o unică „însuşire statornică: independenţa faţă de voinţa noastră“. La fel, sentimentul acesta de fraternitate universală devine abţinere de la rău – răul fiind tot ce produce suferinţă – şi faptă bună. Nici nu e nevoie să crezi în Dumnezeu pentru a te ruga, precizează Sebastian – „Nu trebuie nici să credem“ –, ci ajunge „să ne rugăm şi să iubim...“, căci asta devine îndemn şi motor pentru faptă bună. De pe urma acestei metamorfoze, interogaţia iniţială a lui Sebastian privitoare la sensul vieţii, „Şi ce sens are chestia asta? Nici unul“, capătă, în sfîrşit, un răspuns afirmativ, formulat în termeni logic-pozitivi: sensul vieţii este să iubeşti şi să ierţi, „să ajungi să cunoşti iubirea“.
          Incognito are o construcţie la fel de frumoasă şi complexă precum Maestrul şi Margareta (apărut în revista Moskva, între noiembrie 1966 şi ianuarie 1967, iar în străinătate începînd cu 1967), roman de care îl apropie tema cristică în vremuri de teroare comunistă. Merită de altfel să medităm la faptul că, în faţa terorii socialismului real din Uniunea Sovietică şi din România, doi scriitori mari au răspuns prin soluţia religioasă: la Bulgakov, soluţia lui Isus şi a Diavolului care face ordine şi pedepseşte răul; la Petru Dumitriu, soluţia unei noi religii, în esenţă cristică, o religie secretă, a solidarităţii celor umili şi a bunătăţii revărsate iertător peste lume.
          Ca structură, Incognito (din care am prezentat succint numai tema metafizic-religioasă) cuprinde un roman în roman, respectiv autobiografia lui Sebastian, inclusă, ca „autobiografie contemporană“, într-o naraţiune-cadru. Iar autoanaliza lui Sebastian, completată cu remarcile despre el făcute, de dinafara lui, adică din naraţiunea-cadru, reconstituie istoria naşterii unui sfînt sau chiar a unui creator al unei noi învăţături religioase. Religia lui Sebastian nu îi cere lui Dumnezeu să-şi reverse mila asupra omului, ci îi cere omului să-şi reverse iubirea şi mila asupra semenului său şi asupra a tot ce există. În această nouă credinţă, nu tezele teoretice sînt importante, ci faptele unui ins faţă de semenul său: „Nu e o problemă de gîndire, ci una de acţiune, trebuie să acţionezi“. Conţinutul acestei noi religii este drastic redus la „strictul necesar, regruparea pe ultimele poziţii, poziţia centrală pe care omul nu o poate părăsi fără să se prăbuşească în neant“; căci, aşa cum a existat o economie de război, aceasta este o religie de război, observă personajul Prospero Dobre, una redusă la acel mănunchi minimal de convingeri fără de care omul şi omenirea intră în haos.
          Difuz şi în pilde, Sebastian transmite altora revelaţia sa: într-o lume în care valorile s-au prăbuşit, adică într-o lume „strivită sub platoşa statului-partid şi a ideologiei totalitare“ de tip comunist, e nevoie de reumanizarea omului, e nevoie de iubirea omului faţă de om, faţă de toţi oamenii, inclusiv faţă de duşmani. Monismul desăvîrşit al lui Sebastian îl duce la înţelegerea faptului că duşmanul şi răul sînt de asemenea feţe, chiar dacă cumplite, ale Domnului, aşa că el integrează răul în conceptul de Dumnezeu. Versiunea iertării din Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru, care a scandalizat atîta societatea românească, la începutul anilor 1990, cînd a apărut cartea, este un caz palid şi minor faţă iertarea şi îndurarea la propriu universale pe care le propune, ca mijloc de salvare, personajul lui Petru Dumitriu. O rugăciune a unui convertit la noua credinţă spune lucrurile simplu: „Dumnezeule care eşti peste tot şi eşti tot [...] Dă-ne puterea să facem binele şi să nu aducem suferinţă fraţilor noştri [...]. Dă-ne puterea să te iubim în fiecare om şi în fiecare vietate şi în toţi deopotrivă, din tot sufletul nostru şi cu toată vrerea noastră“. Ca Dante în cerurile de sus ale Paradisului (o referinţă literar-filosofică absentă, de altfel, din opera scriitorului), Sebastian înţelege şi că iubirea îşi are răsplata în sine, şi că, dacă ea este reală şi activă, adică faptă, poate vindeca lumea. Iar Isus, „cel care a iubit cel mai mult şi cel mai intens“, este socotit, ca mai tîrziu în „studiul“ Non credo, oro, omul divin şi „primul reprezentant“ al unei omeniri care, cîndva, va face o mutaţie: nu una la supraomul lui Nietzsche, ci una de sens contrar, la „Omul sfînt“.
          Cu totul cristic este sfîrşitul romanului: Sebastian, întemeietorul rezistenţei prin iubire, rugăciune şi bunătate, este ridicat şi închis de Securitate, iar zvonurile despre el sînt contradictorii, ba că a fost arestat, ba că nu a fost, ba că l-au omorît, ba că l-au eliberat, la fel cum despre orele de după punerea Domnului în mormînt evangheliile nu ne mai permit o reconstituire exactă a faptelor. Şi, aşa cum Isus s-a arătat unor ucenici, şi Sebastian pare că se arată celui mai insolit dintre ucenicii săi, scriitorului care l-a anchetat şi căruia i-a încredinţat manuscrisul confesiunii sale. La dispariţia lui Sebastian, precum la moartea lui Isus, cînd „s-a făcut întuneric peste toată ţara“, iar „Soarele s-a întunecat“ şi pămîntul s-a cutremurat (Luca, 23, 44), şi asupra Bucureştiului se abate o furtună de praf, care ţine nu trei ceasuri, ca-n evanghelii, ci trei zile, soarele, „mic, portocaliu, de o culoare moartă şi murdară“, îşi stinge strălucirea, iar întunericul se lasă peste ţară. Pe întunericul şi noaptea venite de la Răsărit – căci bezna care întunecă cerul României e produsă de pămîntul adus de vînt, taman din Asia Centrală – scriitorul pleacă spre Vest, ducînd cu el, ca „hamalul sfinţilor“, copia celei mai importante Autobiografii din colecţia sa: autobiografia lui Sebastian (adică... romanul Incognito!), ce ne arată cum se naşte, în crunte vremuri de teroare comunistă, un sfînt crescut din sine însuşi şi aducător de mîngîiere.
          Occidentul – sîntem cu mult înainte de Soljeniţîn, deci de spargerea prejudecăţilor stîngiste despre presupus-minunata lume a comunismului – a primit cartea romancierului român cu moderaţie. Emigraţia românească din Vest, care niciodată n-a judecat pe nici unul dintre intelectualii români de extremă dreaptă refugiaţi în Apus, l-a judecat pe Petru Dumitriu pentru colaborarea lui cu puterea comunistă şi l-a găsit vinovat; drept urmare, emigraţia românească din Apus a primit cu rezerve capodopera lui Petru Dumitriu, deşi măcar descrierea comunismului real românesc, cu Securitatea lui şi lupta lui de clasă, ar fi avut de ce să-i stîrnească interesul; iar acest punct de vedere rezervat, dacă nu chiar agresiv-critic, s-a impus pînă astăzi şi în ţară. Cota de scriitor a lui Petru Dumitriu a rămas deci mult sub valoarea romanelor lui, din care Incognito este capodopera – dar în limba franceză –, iar Cronică de familie, vîrful creaţiei româneşti.

*

          În Non credo, oro scriitorul, care se pare că a meditat fără încetare asupra chestiunii religioase, a reluat problema de unde o lăsase în Incognito ori în volumele lui de eseuri şi a reformulat soluţia, dar de data asta în termeni universali. El a pledat, cu argumente şi raţionale, şi empirice, pentru terapia omului şi omenirii prin rugăciune. La fel de bine ca Jung, care susţine că imaginile religioase, practicile religioase şi, însumat, „marile religii“ sînt un „antidot“ contra „haosului spiritual“ şi „sisteme de vindecare psihice, care oferă suport tuturor acelora care nu pot purta povara singuri“ (Despre arhetipurile inconştientului colectiv, 1935), şi Petru Dumitriu cunoaşte, şi nu numai din texte, ci din proprie experienţă, efectul de îmbunare şi de liniştire pe care îl are rugăciunea asupra rugătorului însuşi.
          Scrisă în condiţii dificile, cînd scriitorul îşi purta cu greu vîrsta şi bolile („O, Doamne, îndură-Te de mine. Văd şi simt neantul. (...) Ajută-mă, Doamne, îndură-Te de mine şi dă-mi forţa inimii şi forţa minţii pe care nu le am. Este aproape 2 noaptea şi eu sunt singur şi slab în faţa a ceea ce am decis să duc la bun sfârşit. Facă-se voia Ta“, sună o rugăciune din carte), Non credo, oro i-a cerut un efort de gîndire şi de argumentare pe care l-a făcut cît de bine a putut.
          Deoarece meditaţiile din această carte pleacă mereu de la întîmplări din viaţa proprie, Non credo, oro este pentru opera lui Petru Dumitriu o carte la fel de importantă precum Cronică de familie şi Incognito: deoarece prinde întreaga lui creaţie într-o unică ţesătură, ea ne permite atît să-i înţelegem opera pornind de la persoana lui, de la structura lui psihică şi de la evenimentele vieţii lui, cît şi să-i constatăm autenticitatea unor mari teme.  
          Îmi pare rău că scriitorul, care se ruga în română, n-a ajuns să îşi rescrie cartea în limba lui de rugăciune.

*

          De Petru Dumitriu am auzit pentru prima dată în copilărie, şi anume de la sora mea, într-o zi de iarnă spre primăvară, cînd ea s-a întors de la şcoală cu ştirea că doamna Coman, profesoara ei de română, i-a anunţat că „Peste lecţia cu Pasărea furtunii trecem, fiindcă Petru Dumitriu este trădător de ţară“. Mult mai tîrziu, pe la mijlocul anilor 1980, cînd am citit Cronică de familie, am recunoscut nesigur numele şi mi-am amintit lumina de iarnă spre primăvară din amiaza aceea de demult, cînd eu nu mergeam încă la şcoală, iar sora mea a venit acasă cu ştirea că un anume Petru Dumitriu este trădător de ţară. Şi m-am întrebat cine e scriitorul ăsta despre care nu vorbeşte nimeni, niciodată, nicăieri. (Mai tîrziu, după 1990, am mai descoperit un scriitor scos din memoria vie a literaturii române: Dumitru Ţepeneag.) Punînd lucrurile cap la cap şi întrebînd-o pe sora mea ce-şi mai aminteşte ea despre Petru Dumitriu – îşi amintea destule, de pildă că era prezent în manualul ei de clasa a VII-a cu o fotografie frumoasă, cu o prezentare şi un fragment din Pasărea furtunii –, am putut reconstitui data la care am auzit pentru prima dată numele lui: trebuie să fi fost chiar în primăvara lui 1960, anul la începutul căruia Petru Dumitriu a evadat din România, iar manualele şcolare n-au mai avut cînd şi cum să fie schimbate pentru anul şcolar în curs, şi cînd sora mea era elevă în ultima clasă generală, a VII-a.
          Poate că şi din cauza acestei amintiri care pîlpîie încă la limita memoriei mele, iar nu numai din cauza splendorii Cronicii de familie, în primăvara anului 1990, cînd am fost numită de către Mircea Dinescu redactor-şef al unei reviste încă inexistente, i-am scris lui Petru Dumitriu şi l-am invitat să colaboreze. Mi-a răspuns. Şi-aşa au început corespondenţa între mine şi scriitor şi colaborarea noastră, nu lipsită de smucituri, nici de gafe (din partea mea), nici de neînţelegeri (din partea lui), în crîncene vremuri de război ideologic: căci anii de după căderea socialismului real românesc au fost, şi mai sînt încă, ani de război ideologic. La început îi scriam în Germania, la Bonn, pe adresa „Konstantinstr. 78 a“. În multe dintre scrisorile lui, se scuza pentru întîrzierea cu care îmi răspunde, motivînd că „abia ieri m-am întors din Franţa“. Părea că se află într-o necontenită navetă – din motive literare, am presupus eu. Într-o scurtă scrisoare din 21 iunie 1994, m-a anunţat că „Pe viitor poţi să-mi scrii: chez Mme F. Mohr“, şi mi-a dat o adresă din Metz.
          Ca însoţitoare a lui Ion Vartic, care se înţelesese cu dna Françoise Mohr, partenera de viaţă a lui Petru Dumitriu şi executoarea lui testamentară, să-i facă o vizită, am ajuns şi eu, imediat după Crăciunul 2009, la această ultimă adresă a lui Petru Dumitriu. Deşi Ion Vartic omisese s-o avertizeze că vine însoţit, dna Françoise Mohr m-a acceptat senin, poate şi-n amintirea plicurilor care-i soseau marelui scriitor, pe adresa ei, de la mine. Aşa că am avut privilegiul de-a o cunoaşte pe femeia care a întrupat pentru evadatul român „iubirea vieţii, cea mai fericită şi mai mare dintre toate“ şi „cel mai miraculos lucru pe care mi s-a întîmplat“, „încununarea“ rarelor lui, în Occident, „întâlniri cu bunătatea umană şi cu sufletele frumoase“.
          Am stat la doamna Mohr numai cîteva ore, între două trenuri. Tocmai apăruse în România ediţia populară a Cronicii de familie, cu prefaţa lui Ion Vartic, şi, necunoscătoare a limbii române, doamna Mohr dorea să ştie conţinutul prefeţei. În timpul acelei unice întîlniri, dna Françoise Mohr ne-a povestit cum l-a cunoscut pe Petru Dumitriu, istoria lor, vizita ei la Bonn, la locuinţa lui minusculă de acolo, mutarea lui la ea şi ultimii lui ani de viaţă. Petru Dumitriu, care fusese crunt încercat de-a lungul exilului său şi deci ştia preţui căldura umană şi bunătatea, îi numea pe oamenii care-i făceau cîte-o bucurie „îngeri“; în timp ce ne istorisea povestea dragostei lor, m-am gîndit că doamna Mohr, femeia care l-a salvat pe Petru Dumitriu de la singurătate, lipsa iubirii şi deznădejdea în care trăia el la Bonn, a fost, în sensul propriu al cuvîntului, îngerul lui. Tot aşa, ne-a povestit, cu amănunte şi vădite rezerve, felul cum a ajuns Petru Dumitriu în România, în toamna anului 1996.
          Am ascultat-o, aşadar, pe doamna Mohr vorbind despre Petru Dumitriu şi am văzut apartamentul în care şi-a trăit scriitorul, „în prietenie şi demnitate, în iubire şi demnitate“, cum a subliniat ea, cu neascunsă mîndrie şi cu o foarte precisă întrebuinţare a cuvintelor, ultimii lui ani de viaţă.
          Françoise Mohr nu numai că ne-a arătat cărţile lui Petru Dumitriu, ci, la plecare,  ne-a dat, pentru a o publica, ultima carte scrisă de el şi încă inedită, Non credo, oro: o dactilogramă voluminoasă, legată ca o teză de doctorat, şi care, la răsfoire, se dovedea plină de corecturi şi adăugiri de mînă, cu cerneluri de diferite culori, făcute cu scrisul lui inconfundabil. O dactilogramă-unicat deci, versiunea ultimă a ultimei cărţi, încă niciodată publicate, a lui Petru Dumitriu. Doamna Mohr mi-a spus că este singurul exemplar de acest fel. Foarte pătrunsă de valoarea unicatului pe care l-am primit, în TGV-ul cu care ne-am întors la Paris l-am ţinut în braţe ca pe-un prunc. Iar în 2 ianuarie 2010, cînd ne-am întors la Cluj, la fel, n-am avut curajul să pun dactilograma în bagajul de cală, de groază „să nu se întîmple ceva“ şi ultima operă a scriitorului să dispară, din vina mea, pentru totdeauna, aşa că am adus-o în braţe din Paris pînă acasă.
          Apoi, regretînd că n-a avut timp să o rescrie, aşa cum intenţiona, măcar în română – dacă nu şi în franceză, germană, cum plănuise –, am început să caut bani pentru traducere: căci această carte este scrisă în engleză, poate pentru că autorul, „avînd un f. bun agent literar la New York“ (cum spune într-o scrisoare către Eugen Simion), s-a amăgit că în felul acesta facilitează publicarea ei în Statele Unite. Toate încercările mele de-a găsi bani pentru traducere s-au dovedit  fantasmagorice şi s-au năruit rînd pe rînd. La un moment dat, am dus preţiosul unicat la Apostrof, cu gîndul să îi fac, pentru orice eventualitate, o fotocopie, aşa că o vreme a stat, aliniat frumos, în dulapul-vitrină din prima încăpere a redacţiei noastre. Apoi m-am luat cu altele, nu neapărat mai spornice, şi am uitat de carte.
          În toamna 2011, într-o dimineaţă, m-am trezit cu Non credo, oro în cap: nu-mi mai aminteam unde se află. Am căutat-o la mine acasă – nu era; în redacţie, în dulapul-bibliotecă, de asemenea nu era. Am căutat dactilograma peste tot, şi nu era nicăieri. L-am întrebat pe Ion Vartic dacă nu cumva e la el, iar cînd mi-a spus că nu, m-au copleşit spaima, vinovăţia şi remuşcarea. N-am putut să-mi iert că am pierdut unica variantă adăugită şi corectată a ultimei cărţi scrise de Petru Dumitriu şi n-am putut înţelege cum am pierdut-o. Ceea ce făcusem eu era o crimă pentru care n-aveam în ochii mei nici o iertare. Zile întregi am căutat volumul, fără să-l găsesc nicăieri şi fără să am nici cea mai mică explicaţie pentru dispariţia lui. Mi-l aminteam clar în vitrina de la Apostrof – şi asta era ultima mea imagine în legătură cu el.
          Într-o zi, cînd stăteam, copleşită de supărare, în redacţia noastră – care are forma unui mic vagon de tren, cu trei compartimente minuscule –, întrebîndu-mă unde şi cum am putut pierde dactilograma, m-am ridicat de pe scaun ca-n vis, m-am dus în al treilea compartiment şi am tras sertarul ultimului birouaş, la care nu stă niciodată nimeni. Non credo, oro era acolo, dormitînd la întuneric în aşteptarea unor vremuri bune. Abia atunci mi-am amintit că, într-o zi, cuprinsă de-o criză de prevedere, m-am gîndit că prea este tentantă dactilograma pentru cineva care îşi va da seama de valoarea ei de obiect unicat, şi i-am schimbat locul, punînd-o „bine“. Am luat volumul în braţe încă o dată ca pe-un prunc, aşa cum îl adusesem în ţară cale lungă de la Metz prin Paris pînă la Cluj, şi i l-am dat lui Ion Vartic, să se ocupe singur de el, căci, i-am spus, eu nu mai sînt în stare, iată, nu numai că nu i-am găsit finanţare, dar l-am şi rătăcit pentru o vreme, semn că, vai!, data următoare o să-l pierd de tot şi de-adevăratelea, şi-atunci ce mă fac?, aşa ceva n-am cum să-mi iert.
          În cei doi ani cît a stat dactilograma la el, Ion Vartic a reuşit, din fericire, să-i găsească un traducător pe credit. Iar în 4 octombrie 2013, cînd ne-am întîlnit cu Silviu Lupescu şi, din pură întîmplare, i-am spus istoria de coşmar a dactilogramei pierdute şi regăsite, Non credo, oro şi-a aflat, în sfîrşit, editorul. Spre marea mea uşurare. Spre marea mea fericire.
          Structură mistică, Petru Dumitriu credea că orice întîmplare, oricît de mică, afectează textura realităţii. Pentru că l-am citit şi pentru că i-am scris şi l-am publicat, Petru Dumitriu a făcut parte din biografia mea; iar eu, am făcut şi eu parte din biografia lui, am fost şi eu o pietricică de mozaic în desenul întreg al vieţii lui; aşa că ar fi fost păcat să-i port ghinion. 
 


3 ianuarie 2014, Cluj

 

Marta Petreu

Un testament religios

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)