Inedit:

un fragment din ultima carte a lui PETRU DUMITRIU, Non credo, oro

I
Avertisment adresat celui potrivnic credinţei

1

          Non credo: nu cred. Dar nu vă lăsaţi indus în eroare de această afirmaţie. Este o provocare pentru cititor şi pentru mine însumi. Pentru că eu nu sunt credincios [believer], dar nici lipsit de credinţă [unbeliever] şi cu atât mai puţin potrivnic credinţei [disbeliever]. A crede înseamnă a accepta ca adevărat ceva nedemonstrat. A fi potrivnic credinţei înseamnă a respinge în mod activ şi voluntar o credinţă dată sau orice credinţă. Eu nu sunt departe de asta şi mă abţin doar pentru că nu vreau să îl jignesc pe cel care crede (pe credincios). Dar caracterul activ şi chiar agresiv al necredinţei [disbelief] mă determină să îi întorc spatele. Cel lipsit de credinţă este neutru. Spre deosebire de cel potrivnic credinţei, el nu simte impulsul să atace credinţa. Iar spre deosebire de credincios, nu îmbrăţişează credinţa celui care crede. El se ţine deoparte. Iar acolo, în siguranţa cunoaşterii demonstrate, verificabile, demonstrabile, acţionează sau mai face un pas logic: ipoteza. Şi îşi supune şi ipoteza bazată pe cunoaştere – nu pe credinţă – la testul criticii, al îndoielii şi al experimentului.
          Cel lipsit de credinţă este acela care sau ştie, sau nu ştie. Atunci el construieşte o ipoteză şi o testează – când este posibil. Când nu este posibil, el, ca şi mine, se roagă dincolo de toate lucrurile cunoscute sau necunoscute.
          Dar credincioşii cred – pentru a lua exemplul suprem – în Dumnezeu. Acesta poate fi subiectul unei ipoteze – şi atunci lucrurile stau destul de rău –, dar nu poate fi testat. Ceea ce poate fi testat se pretează la a fi mânuit, măsurat, încercat iar şi iar în condiţii mai întâi similare, apoi diferite. Dar nu poate fi divinizat. Adică nu poate fi conceput ca existând la cel mai înalt nivel imaginabil al fiinţei, mai presus de absolut orice lucru şi la cel mai înalt nivel de valoare – chiar dincolo şi mai presus de aceste niveluri maxime.
          „Nu există aşa ceva“, spune cel potrivnic credinţei. „Nu poţi demonstra că există. Tu venerezi, citez, o plăsmuire a fricii noastre – am încheiat citatul. Dacă nu poate fi dovedită, nici testată, atunci n-ai decât să îţi păstrezi preţioasa umbră, acest amalgam de contradicţii interne. Eu nu venerez nimic, venerarea fiind sub demnitatea unor adulţi raţionali. (Valabil şi pentru femei şi copii şi/sau oameni primitivi, înapoiaţi).“
          Împărtăşesc în mare măsură punctul de vedere al celui potrivnic credinţei, ce a fost poziţia bine fondată şi raţională a umanităţii încă de dinainte de epoca pietrei şi care este în prezent încununată de evidentul succes al speciei noastre – deşi întunecat de pericolele neaşteptate, nebănuite care pândesc dincolo de orizontul existenţei noastre zilnice. Aceste pericole fiind recunoscute şi chiar presupunându-se că există şi altele, mai mari, în spatele orizontului sus-menţionat, nu mai încape îndoială că acel potrivnic credinţei are motive întemeiate ca să fie sigur de el, să respecte eficienţa, puterea şi cunoaşterea a tot ceea ce este ştiinţific, matematizat, matematizabil şi demonstrat experimental. (Apropo, nu există altă dovadă în afara celei experimentale – exceptând, poate, analiza coerenţei logice, care nu este o dovadă, ci doar o expunere a conexiunilor logice, „logic“ însemnând aici „unicul mod de gândire a lucrului, a relaţiei sau a proporţionalităţii, fără a sfârşi în autodistructiva contradicţie internă“.)
          Eu accept şi iau în considerare doar înţelegerea realităţii prin intermediul raţiunii şi al ştiinţei matematice, matematizate sau matematizabile şi experimentale. Sunt extrem de rezervat în ceea ce priveşte subiectele care nu pot fi atinse cu ajutorul cunoaşterii matematizate sau experimentale – singurul fel de cunoaştere care există, poate cu excepţia celei extatice, care este întotdeauna inclusă în personalitatea unui individ şi care, spre deosebire de cunoaşterea raţională, logică, experimentală, nu poate fi comunicată printr-un limbaj raţional, logic, legat de realitate.
          Dar acesta este un studiu nonconformist în ambele sensuri. Certitudinea sau certitudinile mele necesare, indispensabile sunt o sabie cu două tăişuri, dar acestea nu sunt simetrice.
          Pe de o parte, cu toate că nu cred în marile religii – creştinism, iudaism, varianta mistică a islamismului (nu islamul criminalilor din zilele noastre), budism, în special hīnayāna, brahmanism, taoism şi alte asemenea –, am o atitudine bazată pe respect, admiraţie şi înţelegere pentru aceste credinţe. Dacă ele îmi spun „Nu mă atinge“, eu mă voi supune. Poziţia mea se limitează la mine însumi şi eventualii ei susţinători.
          Mai mult: certitudinile şi cunoştinţele mele, „religia“ mea (care va fi discutată mai târziu, dar îi voi aminti aici cititorului despre re-ligio: ligare, în latină, înseamnă „a lega“ de ceva sau de cineva; de asemenea, lego înseamnă „eu strâng“ diferite lucruri, iar grecescul λέγω, „eu culeg“; şi să nu îl uităm pe marele şi tristul Lucreţiu în De rerum natura: Tantum religio potuit suadere malorum, „Într-atât religia poate duce la nenorocire“ [I, v. 101, traducere de Ion Vianu, in Amor intellectualis: Romanul unei educaţii, Iaşi: Polirom, 2011, p. 166 – n.tr.], acest citat fiind o mică trataţie pentru cel potrivnic credinţei) – şi nici întreaga mea personalitate nu exclud mesajul Vechiului Testament ebraic, Evanghelia lui Iisus Hristos sau islamul ascetic şi în special mistic şi nu li se opun – cu toate că recomandările sale privitoare la femei reprezintă o barieră pentru mine şi ar trebui să fie o barieră pentru noi toţi. Acestea fiind spuse, sunt un realist cu o gândire ştiinţifică şi un om care se roagă la Dumnezeu aproape în fiecare zi sau în fiecare noapte, fără a fi un visător, nici iraţionalist, nici fanatic, nici, din păcate, un mistic, ci doar un om pios. Cum poţi face asta? – mă va întreba cel potrivnic credinţei. Şi mai zici că eşti lipsit de credinţă? Da, aşa zic şi pot face acest lucru. Aspect ce merită poate clarificat în paginile care urmează.

2

          Dar înainte de a-mi exprima punctul de vedere personal – care este important pentru mine –, aş dori să mai fac câteva remarci despre necredinţă, adică despre respingerea conştientă şi coerentă a oricărui tip de religie (acest substantiv desemnând o legătură puternică între sine şi ceva pe care îl numim Dumnezeu).
          Necredinţa este un rezultat al relativismului oricând şi oriunde este vorba despre valori. Relativitatea valorilor este denumirea politicoasă pentru haosul valorilor, ce reprezintă, dincolo de suprafaţă, declinul şi în cele din urmă absenţa lor. Una dintre cele mai importante şi mai abjecte forme de relativism este, adesea neobservat de victimele sale cele mai educate şi mai creative, nihilismul secret de la baza studierii diferitor „culturi“ şi chiar de la baza conceptului însuşi de culturi, la plural.
          „Culturile“ nu sunt echivalente. Cuvântul provine din termenul latin ce desemnează „cultivarea“, „creşterea“ unor legume, culturi sau vite. Este cea mai veche denumire pentru toate tipurile de cultivare, ajungând până la cele mai înalte culmi ale activităţii intelectuale, ale eticii, ale artelor, ştiinţelor şi tehnicilor şi ale tuturor manifestărilor vieţii în societatea umană. (Deoarece toate culturile manifestă o dragoste instinctivă, inconştientă faţă de dezordinea fundamentală – id est, nihilism –, se spune mai degrabă „societăţi umane“, la plural.)
          Diversitatea societăţilor umane în istoria şi preistoria cunoscute şi pe diferitele continente şi în variate regiuni ale lumii este o evidenţă, nu un subiect de dezbatere. Utilizarea cuvântului cultură ar corespunde perfect studiului acestei diversităţi. Oamenii de ştiinţă germani au dus pe culmile victoriei acest substantiv latin care provine de la verbul colo, colere, „eu ar, a ara“, „eu cresc, a creşte“, „eu cultiv“, şi alte asemenea noţiuni înrudite. Este demn de remarcat faptul că oamenii de ştiinţă germani folosesc mult mai rar conceptul şi cuvântul civilizaţie, tot de origine latină, care vine de la termenul civis, „cetăţean“, la origine „membru al aceleiaşi gospodării“, având aceeaşi formă şi pentru bărbaţi, şi pentru femei, ca şi în limba engleză. Nu la fel se întâmplă în cazul cuvântului german Kultur sau în greaca veche, unde πολίτης se aplică în cazul bărbaţilor, iar πολίτις pentru femei, ca şi în majoritatea celorlalte limbi indo-europene – sau în toate. πόλις este cetatea, ca şi cuvântul sanscrit púr, púram şi lituanianul pilì. O lungă şi semnificativă istorie a dus la politică, politician, dar şi la politicos şi politeţe. O evoluţie la fel de lungă şi de importantă a dus la conceptul modern de civilizaţie.
          Au existat şi poate chiar mai există societăţi canibale. Dintre ele, cea a aztecilor şi a vecinilor săi din America  Centrală a avut realizări remarcabile în arhitectură, sculptură şi pictură, poezie, drept şi poate chiar istorie, cu certitudine un stil de viaţă rafinat – cu excepţia canibalismului şi a jupuirii de viu a unor victime umane pentru a-şi îmbrăca un preot sau statuia unui zeu cu pielea acestora, fără cea de pe mâini, picioare şi, desigur, de pe cap. Cititorul poate vedea asemenea statui fie la muzeu, fie în cărţi ilustrate de istorie a artei (şi a „culturii“). Dar ei nu au inventat roata, nici armele de foc, nici motoarele cu aburi, cu benzină sau nucleare, nici nu au construit o civilizaţie, care este „cultura“ cetăţenilor, civitas, cu drepturile şi responsabilităţile lor civice, cu principiile legii umanitare şi ale eticii umanitare aşa cum le-am văzut de-a lungul istoriei, din Grecia, Roma, creştinism, Reformă, parlamentul englez şi Revoluţia Americană până la dezvoltarea civilizaţiei mondiale de astăzi pe fundamente vestice şi după exemplul democraţiilor occidentale. Poate sau mai degrabă ar trebui să nu existe nicio polemică privind direcţia generală a istoriei cunoscute, care în mod evident a condus la civilizaţia mondială de astăzi în etapa sa formativă, câştigând de partea sa alte culturi prin exemplul şi beneficiile sale. În ciuda formelor de degradare, corupţie şi alte hidoşenii care au însoţit acest proces, aspectele sale vitale, benefice şi deseori demne de admiraţie în final şi în mod evident au triumfat asupra celor condamnabile.
          Cel potrivnic credinţei (din punctul de vedere al relaţiei omului cu acea entitate pe care trebuie s-o denumesc Dumnezeu) tinde spre perspectiva haotică, fără discernământ asupra istoriei omenirii şi asupra situaţiei actuale, punând un accent protector şi încurajator pe conceptul de culturi.

3

          Eu nu sunt vest-european şi nici potrivnic credinţei; aparţinând uneia dintre numeroasele specii de „negrotei“ care există pe pământ şi fiind un om pios, nu pot să trec cu vederea direcţia evidentă a multora dintre „culturile“ neeuropene şi neoccidentale, spre un anumit grad de convergenţă, indicând în general teismul şi monoteismul; spre o concepţie sau o abordare a ceea ce numim Dumnezeu ciudat de asemănătoare cu curentul dominant al religiei eurasiatice, de la Amenophis al IV-lea, Moise, întemeietorii chinezi ai religiei Tian, „Cerul“, de la întemeietorii hinduşi ai brahmanismului şi ai budismului, predecesorii greci ai monoteismului, chinezul Lao zi, evreul Iisus Hristos, arabul Mahomed şi până la abordarea noastră actuală, poate încă vagă, a sus-menţionatului Dumnezeu, numit astfel din cauză că nu există un nume mai presus de acesta.
          Cu atât mai satisfăcător este pentru inima şi mintea mea să citesc despre un Dumnezeu noneurasiatic, pe care cuceririle, armele de foc, roata, cuceritorii bărboşi cu piele albă şi religia lor l-au împins în uitare sau poate în nonexistenţă. Dar ce putem să ştim şi, prin urmare, să spunem despre nonexistenţă? Fiind un om lipsit de credinţă, rămân ignorant şi mă abţin de la a-mi exprima opinia. Exceptând cea legată de evidenta, irefutabila convergenţă a sentimentului lor religios cu cel al nostru, al eurasiaticilor, în ciuda faptului că atâta timp nici nu am ştiut unii de alţii.
          Respectul meu pentru „culturile“ străine este real şi ferm, chiar dacă paginile de mai sus pot sugera contrarul. Iată aici dovada că nu sunt un barbar, care dispreţuieşte orice altă „cultură“ în afară de a sa. Recunosc toate „culturile“ de pe pământ, le admir pe unele dintre ele, le stimez şi le preţuiesc pe multe. Dar fără civilizaţie nu vreau şi nu pot să trăiesc.
          În Historia chichimeca a lui Ixtlilxóchitl (se pronunţă Iştlilksocitle), la pagina 227, într-un citat din Obras históricas de don Fernando de Alva Ixtlilxóchitl publicadas y anotadas por Alfredo Chavero, volumul 2, Mexic, 1892, citim despre piosul suveran Nezahualcóyotl, care a construit un templu dedicat „zeului neştiut, creator al tuturor lucrurilor“ , care era numit Tloque Nahuaque (que = keh), „cel din imediata apropiere“, sau Itzalnemohuáni, „cel datorită căruia“ – sau „prin care“ – „trăim“.
          Acest zeu, „pe care nimeni nu îl cunoscuse şi nu îl văzuse vreodată, nu era reprezentat prin nicio statuie şi prin niciun idol“. Nezahualcóyotl mai venera multe alte deităţi. Dar zeul suprem rămânea nenumit, din moment ce numele care i se dădeau erau doar nişte simple calificative, ca şi „Atotputernicul“ la noi. Jacques Soustelle, etnologul francez căruia îi datorez descoperirea lui „Tloque Nahuaque“, crede că acesta nu era un caz de monoteism şi că acest cult exista doar printre preoţii şi membrii elitei conducătoare; acesta, zeul lor suprem, nu avea niciun fel de istorie teologică sau mitologică şi nicio statuie, nici măcar una nonfigurativă.
          Îl admir şi îl iubesc pe Michelangelo ca sculptor, pictor, poet şi om. Îl admir şi îl iubesc fără nicio rezervă. Dar, uitându-mă la Dumnezeul lui creator de pe pereţii Capelei Sixtine, oricât de admirabile ar fi forma şi gesturile Domnului – inclusiv geniul pictorului, care îţi taie răsuflarea: extrema apropiere a arătătoarelor încărcate electric (degetul Creatorului şi cel al lui Adam, creaţia Sa), totuşi îmi pare rău să spun că, dacă Michelangelo era de departe un artist mai bun, cicimecul Nezahualcóyotl îmi pare să fi fost un teolog mai bun şi un om mai pios.

4

          În cazul celor complet lipsiţi de credinţă (unul dintre ei fiind dragul meu prieten de origine evreiască, ce a primit o educaţie protestantă şi a devenit pastor, iar apoi ateu, unul dintre oamenii cei mai buni şi mai de treabă pe care i-am cunoscut vreodată – şi cu care am păstrat tot timpul legătura) am un respect deosebit faţă de fermitatea cu care îşi susţin principiile, moderaţia eticii şi a principiilor lor, precum şi faţă de moderaţia – adică omenia – din vorbele, faptele, sentimentele şi gândurile lor.
          Prietenul meu este lipsit de credinţă. Şi eu sunt lipsit de credinţă, dar fac parte din categoria celor care se roagă. El s-a rugat mult mai des şi mai îndelung decât mine, până când şi-a pierdut credinţa. Eu nu pot să îmi pierd credinţa, din moment ce nu am aşa ceva. Dar mă rog. Nu vreau şi nu pot să îmi pierd rugăciunea, oricât ar fi de rară.
          Cei potrivnici credinţei sunt mult mai dezagreabili decât el şi poate chiar şi decât mine. Ei deţin un record impresionant de crime şi omoruri în masă; au ucis zeci de milioane dintre semenii lor, în numele unei îndepărtate umanităţi prezente şi viitoare. Ei îşi ucid aproapele, dar pretind că îşi iubesc semenul necunoscut aflat undeva departe. Dar, când se apropie de acesta, îl ucid şi pe el.
          Noi, creştinii (eu sunt creştin; asta înseamnă că sunt credincios? – răspunsul este: eu sau ştiu, sau nu ştiu; când nu este cazul, îmi construiesc o ipoteză sau adopt ipoteza altuia cu unele rezerve, în măsura în care aceasta e sugerată de un experiment; dar, dincolo de toate astea, mă rog; voi aborda mai detaliat acest aspect în capitolele următoare), avem o istorie mai puţin remarcabilă a omorurilor în masă şi a mileniilor de teroare, dar şi un trecut mai puţin benign decât religia budistă, ca să luăm doar acest frumos exemplu. (Celălalt este taoismul.) Decapitări, torturi, spânzurări şi/sau măceluri în masă, arderea oamenilor pe rug şi numirea acestui lucru un „act de credinţă“, autodafe, persecutarea „ereticilor“, „păgânilor“ (de exemplu, musulmanii!): cei lipsiţi de credinţă şi cei potrivnici credinţei, atei şi teişti necreştini, precum şi cei care gândesc şi acţionează în calitate de persoane ce cred în Dumnezeu şi în Iisus Hristos (sau în Dumnezeu şi în Profet) sunt ruşinea şi, să sperăm, remuşcarea trecutului nostru. În ceea ce priveşte asasinatul islamic de astăzi – cel mai bun comentariu e tăcerea.

Traducere din limba engleză
de RUXANDRA DIANA DRAGOLEA

 

Petru Dumitriu

Inedit: un fragment din ultima carte a lui Petru Dumitriu, Non credo, oro

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)