IN MEMORIAM

AURELIU MANEA, un ARTAUD român

Andrei Şerban

          Cu mulţi ani în urmă am făcut o călătorie cu trenul spre Wrocław, în Polonia, cu o echipă tânără din generaţia mea (printre alţii Pittis, Niky Wolcz, Dan Nutzu, Carmen Galin, Anca Ovanez şi Aureliu Manea, colegului meu la clasa de regie Penciulescu-Dimiu) pentru a prezenta la festivalul studenţesc internaţional versiunea avangardistă creată de noi a piesei Ecaterinei Oproiu Nu sunt turnul Eiffel. Spectacolul era doar un pretext, ce ne interesa de fapt era să-l întâlnim pe Grotovski şi să asistăm la unul dintre spectacolele lui, care erau pe cale să revoluţioneze teatrul…
          Îl distribuisem pe Rică (era diminutivul prietenesc al lui Manea) nu doar pentru că era un actor magnetic (el jucase şi în spectacolul meu din primul an cu Ubu, unde, deşi avea un rol mic, nu puteai să-l uiţi, te făcea să te gândeşti la Artaud în scurtele sale apariţii din filme), dar şi pentru că am intuit că mai ales el nu trebuia să piardă ocazia să-l cunoască pe Grotovski. Presimţeam o conecţie chimică între ei şi intuiţia mea s-a confirmat. După ce l-a văzut pe Grotovski, Manea mi-a spus: „Acum ştiu ce am de făcut, nu mai e nevoie să reluăm discuţia“. Se referea la dialogul care avusese loc între noi în lunga noapte din tren, în drum spre Wrocław. Nu puteam dormi şi ne-am întâlnit pe culoar, unde am vorbit mult despre ce însemna teatrul pentru fiecare dintre noi. Deşi eram încă tineri la început de drum, aveam amândoi idei radicale bine cristalizate. Uneori viziunile noastre erau opuse, dar eram în mod egal fascinaţi de discursul celuilalt. Rică, precum Artaud, voia să ajungă la adevăr prin spargerea tuturor convenţiilor. Teatrul pentru el era un ritual, dar nu un ritual abstract şi formal, ci unul trăit cu adevărat, până la sacrificiul de sine. În confesiunea lui din noapte Rică se simţea în elementul său; era un artist nocturn. Eu eram şi am rămas fascinat de clipa când noaptea devine zi; în teatru am pornit de la viaţă, sperând să ajung la arhetip. Rică nu a avut nevoie de această treaptă: el s-a simţit de la început acasă în arhetip. Am încercat prin vizibil să ating invizibilul. pentru el invizibilul a fost un suport deja familiar. Iată un exemplu: Rosmersholm, spectacolul lui de debut, care i-a definit traiectoria.
          Nu l-a interesat drama de familie, ori satira socială, sau tensiunea ideologică a piesei, nimic realist, nimic moral ca mesaj, ci doar aspectul halucinant, surreal al subtextului. Soţia moartă, deşi invizibilă, devine personaj principal, intervine activ şi dictează controlând tăcută relaţiile celorlalţi… O îmbinare de grotesc, morbid şi transcendental în căutare de semne cosmice.
          Manea a făcut puţine spectacole, văzute de un public restrâns, care nu au fost din păcate nici filmate, nici serios documentate. Textele scrise de el sunt fragmentate, intenţionat compuse din labirinturi în care să te poţi uşor pierde în metafore complexe. Seamănă şi în acest aspect cu Artaud, ale cărui cărţi, pline de paradoxuri şi ambiguităţi, ne atrag prin misterul lor, dincolo de logică şi cuvinte.
          Pe lângă opera sa, Manea va rămâne special prin fiinţa sa sângerândă. Exemplul artistului pur se contopeşte cu imaginea omului sută la sută adevărat şi sincer, care a trăit, suferit şi creat în condiţii inuman de grele şi umilitoare, fără să accepte compromisuri, fără să fie atras de forţa banilor, fără lăcomii şi ambiţii de succes, fără capricii şi ranchiuni competitive. Şi-a acceptat soarta. A plătit scump, dar a rămas el însuşi, atât cât i-a permis boala. Din cauza ei a fost obligat să trăiască o jumătate de viaţă în afara teatrului pe care l-a iubit ca nimeni altul. Atât de puţini suntem cei care l-am cunoscut, care i-am fost aproape – şi pentru perioade extrem de scurte. Un prieten comun, Niky Wolcz, mi-a scris: „Câteodată nu înţelegem de ce Domnul a decis cum a decis asupra vieţii şi soartei unui om“. Aceste cuvinte mă fac să mă gândesc la sihaştrii retraşi în vârf de munte, care prin rugăciunile lor au transmis vibraţii pline de miez celor din vale, care poate le-au receptat fără să ştie… La fel şi teatrul a beneficiat de prezenţa prin absenţă a lui Manea. Tinerii care vor avea curiozitatea să-l descopere vor găsi în el un exemplu de curaj în confruntarea necunoscutul, păşind pe cărări nebătute… şi de eroism în luptă cu demonii interni şi cu tabuurile, clişeele şi cenzura timpului.
          La fel ca Artaud, el s-a sfâşiat pe sine în căutarea vieţii adevărate ascunse de aparenţa iluzorie a vieţii de fiecare zi. La fel ca Artaud, a fost considerat „nebun“. Nimic mai flatant pentru un artist.
          Mă întreb: dacă Rică ar fi avut norocul meu să plece de tânăr în America, ce s-ar fi întâmplat? Dacă ar fi fost bine îngrijit şi vindecat, ar fi continuat să producă aceleaşi spectacole incendiare? Dacă, de exemplu, Artaud sau Van Gogh ar fi fost însănătoşiţi, ar fi lăsat aceeaşi operă? E imposibil de răspuns.
          Atât lui Manea, cât şi dublului său, care au deschis drumuri noi, avem acum datoria să le fim recunoscători.

 

Andrei Şerban

Aureliu Manea, un Artaud român

» anul XXV, 2014, nr. 3 (286)