Böhm Károly şi şcoala filosofică clujeană
Ungvári-Zrínyi Imre

BÖHM KÁROLY (1846, Banská Bystrica – 1911, Cluj), titularul Catedrei de filosofie a universităţii clujene între anii 1896 şi 1911, se numără printre personalităţile filosofice veritabile de la sfîrşitul secolului al 19-lea şi de la începutul secolului al 20-lea. Gîndirea sa este marcată de o tensiune internă, datorită admiraţiei sale pentru filosofia cultivată în spiritul marilor tradiţii clasice şi acceptării, în acelaşi timp, a cerinţelor pozitiviste de ştiinţificitate. Gînditor autonom şi deschis către problemele spirituale ale timpului său, Böhm a tratat toate problemele majore ale filosofiei, abordîndu-le, în majoritatea lor, într-o manieră specifică neokantianismului.
Caracterul cuprinzător al preocupărilor sale şi spiritul metodic neokantian l-au determinat să dea cercetărilor sale filosofice o formă sistematică, devenind astfel creatorul primului sistem filosofic în cultura maghiară, intitulat Az ember és világa (Omul şi lumea sa). În cele şase mari capitole ale operei sale fundamentale – constituită în tot atîtea volume cu titluri semnificative: Dialectică sau filosofie fundamentală; Viaţa spiritului; Axiologia sau doctrina valorii; Doctrina valorii logice; Doctrina valorii morale; Doctrina valorii estetice –, Böhm a dezvoltat o variantă proprie de filosofie transcendentală. Potrivit expresiei sale, a ţinut să cuprindă astfel întreaga realitate, ambele sale „emisfere“, atît tărîmul existentului („ceea ce este“), cît şi cel al obligaţiilor („ceea ce trebuie să fie“). Caracterul convingerilor sale filosofice, activitatea sa profesională, pînă şi fizionomia intelectuală proprie îl apropie pe Böhm de gînditorii din cea de-a doua generaţie a neokantienilor (Natorp, Windelband, Riehl).
După absolvirea Teologiei Evanghelice din Bratislava, pe parcursul anilor 1867-’69, Böhm a urmat mai multe cursuri de filosofie şi teologie la universităţile din Göttingen, Tübingen şi Berlin. (Vezi Kajlós-Keller Imre, ed., Böhm Károly tana és személyisége [Doctrina şi personalitatea lui Böhm Károly], Besztercebánya: Madách Kiadó, 1913, vol. I.) La aceste cursuri, el a avut ca profesori personalităţi de prim rang dintre iniţiatorii neokantianismului şi ai axiologiei – disciplină nouă, care va face carieră, definitivîndu-se şi integrîndu-se în corpusul filosofic tocmai prin aportul deosebit al filosofilor neokantieni. Astfel, în 1868, la Universitatea din Göttingen, Böhm a audiat cursurile de psihologie ale lui Rudolf Hermann Lotze, întemeietorul axiologiei, profesor al multor personalităţi filosofice de la sfîrşitul veacului trecut, printre care şi al lui Wilhelm Windelband. La aceeaşi universitate, l-a avut ca profesor de dogmatică pe teologul Albrecht Ritschl, iniţiatorul reînnoirii teologiei protestante, cel care a contribuit, într-o măsură însemnată, la aprofundarea şi răspîndirea distincţiei introduse de Lotze între „judecata existenţială“ şi „judecata de valoare“. Un an mai tîrziu, Böhm a frecventat cursurile Universităţii din Tübingen, unde l-a avut ca profesor la disciplina istoria naturii pe Otto Liebmann, iniţiatorul formulei „reîntoarcerii la Kant“ şi fondatorul orientării neokantiene a metafizicii critice.
În introducerea la primul volum al operei sale principale, apărut în 1883, Böhm – referindu-se la meritele unor neokantieni ca Liebmann şi F. A. Lange în înţelegerea şi continuarea filosofiei kantiene – se considera un urmaş al lui Kant, pe care însă dorea să-l interpreteze în lumina filosofiei lui Fichte, Lotze şi Comte: „Eu cred că doctrinele lui Kant şi Comte se completează reciproc. Kant furnizează poziţia teoretică şi forma, iar Comte şi ştiinţele pozitive conţinutul bogat“ (Az ember és világa: Philosophiai kutatások [Omul şi lumea sa: Cercetări filosofice], I. rész Dialektika vagy alapphilosophia [partea I: Dialectică sau filosofie fundamentală], Budapest: Weiszmann, 1883, p. XI).
Caracterul şi profunzimea problemelor cercetate, spectrul larg al ideilor contemporane citate de el atît în operele sale fundamentale, cît şi într-un număr însemnat de recenzii publicate în paginile revistelor Philosophische Monatshefte şi Magyar Filozófiai Szemle (Revista maghiară de filosofie), fondată şi redactată la început chiar de el însuşi, ne arată vasta sa cultură filosofică, precum şi pregătirea sa ştiinţifică curentă în domeniile psihologiei, fiziologiei şi antropologiei.
În paralel cu cercetările filosofice şi cu participarea sa activă la viaţa ştiinţifică a epocii (fondator al Societăţii Maghiare de Filosofie, membru al Academiei Maghiare), Böhm a desfăşurat şi o intensă carieră didactică. După ce a predat istoria filosofiei şi antropologia la Teologia din Bratislava şi a funcţionat ca profesor de filosofie de şcoală medie la Budapesta, au urmat cincisprezece ani de profesorat la Universitatea „Francisc Iosif“ din Cluj. În aceşti ani, el a predat întreaga arie a disciplinelor filosofice universitare: istoria filosofiei, logica, istoria logicii, psihologia, enciclopedia ştiinţelor filosofice, dialectica, etica, istoria eticii, bazele axiologiei (începînd din anul universitar 1899-1900), estetica etc. 
În urma activităţii sale, s-a format la Cluj un adevărat cerc filosofic interesat de cultivarea filosofiei transcendentale şi de editarea operei lui Böhm. Membrii cercului amintit au iniţiat în 1913 constituirea la Cluj a Societăţii „Böhm Károly“, au editat primul volum din Operele complete (care din păcate însă nu a fost urmat de alte volume), precum şi culegerea de studii omagiale în trei volume Doctrina şi personalitatea lui Böhm Károly. O parte dintre studenţii săi, Bartók György, Varga Béla, Tankó Béla şi Tavaszy Sándor, impresionaţi de exemplul profesorului lor, au ales cariera filosofică, formînd împreună cu alţi colegi ai lor, care au îmbrăţişat cariera teologică şi ecleziastică (viitorii episcopi Makkai Sándor şi Ravasz László), un adevărat cerc de discipoli, numiţi de contemporani „şcoala filosofică clujeană“ sau „Şcoala Böhm“, prin comparaţie cu Şcoala de la Baden.
În perioada interbelică, sub îndrumarea discipolilor amintiţi, mulţi studenţi la filosofie la diferite universităţi din Ungaria au ales ca temă de cercetare probleme filosofice legate de opera lui Böhm, unele dintre acestea ajungînd să vadă şi lumina tiparului. Printre aceste adevărate „studii böhmiene“ se numără lucrările lui Szelényi Ödön, Böhm Károly és a vallásfilozófia (Böhm Károly  şi filosofia religiei), 1914;  Joó Tibor, Történetfilozófiai alapok Böhm Károly rendszerében (Fundamente ale filosofiei istoriei în sistemul lui Böhm Károly), 1929; Ignácz Imre, Böhm Károly természetfilozófiája (Filosofia naturii la Böhm Károly), 1934; Szabó Irén, Böhm Károly etikája (Etica lui Böhm Károly), 1935; Péter Zoltán, Böhm és Spranger (Böhm şi Spranger), 1937; Vrannay János, Böhm dialektikája (Dialectica lui Böhm), 1942. Una dintre cele mai interesante exegeze este lucrarea studentului bulgar Dimo Boiklieff, Az igaz, a jó és a szép fogalma és összefüggésük Böhm Károly szerint (Conceptele de adevăr, bine şi frumos şi interrelaţia lor după Böhm Károly), 1933.
Böhm consideră că filosofia autentică este filosofia transcendentală. Sarcina unei atari filosofii ar fi, după el, stabilirea mecanismelor fundamentale ale conştiinţei, cărora omul le datorează, pe de o parte, reprezentările sale despre lume, iar pe de altă parte ideile privind statutul existenţial, veridicitatea şi valoarea acestor reprezentări. Adept al iniţiativei fichteene de reparare a „inconsecvenţei“ lui Kant, tendinţă des întîlnită la filosofii neokantieni, Böhm elimină postulatul lucrului în sine şi identifică lumea cu imaginea, adică cu reprezentarea oferită de o proiecţie involuntară. Proiecţia astfel concepută, din mecanism fundamental al conştiinţei, devine temeiul existenţei obiectului cunoaşterii şi este numită de către filosof „mecanism existenţial“. Cunoaşterea, la rîndul său, nu este altceva decît reconstruirea conştientă a imaginii apărute în urma proiecţiei involuntare, iar valoarea, surprinsă în obiectul gîndirii, va fi stabilită tot în aceeaşi proiecţie de nivelul de autorealizare al Eului şi este exprimată în „semnificaţia” senzorială, utilitară sau spirituală a reprezentării.
Axiologia – sau „deontologia“ – constituie completarea, întregirea necesară a demersului „ontologic“ din Dialectică şi Viaţa spiritului. În cadrul unei filosofii care se consideră o expresie a autorealizării Eului, acţiunea rezultată din hotărîrea liberă a subiectului are o importanţă sporită faţă de mecanismele involuntare ale conştiinţei. Sistemul filosofiei böhmiene se compune din două părţi fundamentale: ontologia, deducţia mecanismelor datelor conştiinţei, a categoriilor, precum şi a mecanismelor de automenţinere/autorealizare ale Eului, respectiv axiologia, revelarea mecanismului şi a modalităţilor de evaluare în general şi a problemelor specifice ale evaluării în diferitele discipline normative (logica, etica, estetica).
Disciplinele filosofice, respectiv domeniile valorii spirituale ale autorealizării Eului, se grupează în jurul unor valori fundamentale, cum ar fi: valoarea ştiinţei, respectiv adevărul sau valoarea logică; valoarea culturii sau valoarea morală; valoarea spirituală a imaginilor sensibile sau valoarea estetică. Identificarea, pe baza tradiţiei kantiene, a acestor trei domenii ale filosofiei, ca fundamentale pentru întregul demers filosofic, a constituit unul din punctele comune ale concepţiei lui Hermann Cohen (Şcoala de la Marburg), Wilhelm Windelband (Şcoala de la Baden) şi Böhm Károly, fondatorul şcolii filosofice clujene. Tratarea domeniilor amintite într-o manieră axiologizantă îl apropie pe Böhm de concepţia Şcolii de la Baden, arătînd similitudini atît cu expresia iniţială a acestei concepţii, aparţinîndu-i lui Windelband, cît şi cu dezvoltarea sistematică ulterioară a teoriei valorilor de către Heinrich Rickert.
În cadrul acestei filosofii, problematica relaţiei dintre diferitele discipline filosofice – în special, cea a axiologiei – cu restul corpusului filosofic capătă un accent deosebit prin însăşi arhitectonica sistemului. Problematica aleasă şi soluţiile oferite de Böhm îmbogăţesc imaginea formată asupra neokantianismului prin idei, procedee şi rezultate proprii.
Prin opera sa filosofică originală şi intensa activitate didactică, Böhm pune bazele învăţămîntului filosofic universitar clujean modern, avînd drept continuatori pe Pauler Ákos, Lucian Blaga şi D. D. Roşca, iluştri reprezentanţi ai tradiţiei filosofice clujene.