Hobby-ul lui Ceauşescu şi tragicomedia comunismului românesc

Vladimir Tismăneanu

          Nicolae Ceauşescu nu a fost un tiran de tip obişnuit. Cu sprijinul aparatului de partid şi de securitate, el a întemeiat un cult al personalităţii care nu se limita, precum în Albania, la persoana sa, ci se extindea la soţia sa, Elena Ceauşescu, şi la alţi membri ai familiei. A fost o tentativă, în final eşuată, de a experimenta scenariul comunismului dinastic. Se pregătea ungerea delfinului, Nicu Ceauşescu, pe post de urmaş. Soarta dictatorului era astfel inextricabil legată de aceea a soţiei sale, propulsată pe poziţia de numărul doi în partid şi în stat. Sociologul Daniel Chirot distinge între două tipuri de tiranii moderne: cele ale corupţiei (Batista, Somoza, Marcos) şi cele ale certitudinii, deci ideocratice, simbolizate de personaje precum Stalin, Mao, Pol Pot, Ceauşescu, Castro, Mengistu.
          Nicolae Ceauşescu a fost un fanatic comunist, deci un true believer. Era convins că promovează un nou model al socialismului. Când a fost întrebat, în 1988, de un reporter occidental, care este hobby-ul său, răspunsul a venit sec şi fără drept de apel: „Construirea socialismului în România“. A crezut cu înverşunare într-o set de dogme rudimentare, însă în egală măsura persistente şi autosuficiente. De la începutul domniei sale, s-a delimitat de Dej prin accentul pus pe spectacol, pe propaganda personalizată, pe falsul, dar ubicuul scenariu al băilor de mulţimi. A continuat în fapt linia lui Dej şi Maurer a stalinismului antisovietic, construind un miraj al reformelor, o ficţiune a inovaţiei permanente. Coregrafia şi dramaturgia cultului personalităţii erau contrapartea simbolică a menţinerii controlului total al nomenklaturii asupra resurselor economice ale ţării.
          Niciodată, sub nicio formă, Ceauşescu nu a urmărit reducerea „rolului conducător al partidului“. Dimpotrivă, a susţinut opusul, ideea că acest rol trebuie să crească mereu ca rezultat al unei „legităţi obiective“. Această viziune a fost baza a ceea ce putem numi socialismul lui Ceauşescu. Unitatea de monolit a partidului însemna supunerea necondiţionată faţă de deciziile liderului suprem, proclamat fiinţă providenţială. Un întreg aparat propagandistic a funcţionat vreme de decenii pentru a plăsmui şi a consolida pseudocharisma lui Ceauşescu.
          Anul 1968 a fost crucial pentru tirania din România. În acel an s-a configurat autodefinirea dictatorului drept exponent al interesului naţional. Vizita în Cehoslovacia la începutul lunii august, răspunsurile heterodoxe de la conferinţa de presă, apoi condamnarea vehementă a invaziei trupelor Pactului de la Varşovia au devenit tot atâtea argumente (alibiuri) pentru menţinerea controlului strict asupra vieţii intelectuale din România. Liberalizarea de la Bucureşti, promisă în aprilie 1968, odată cu condamnarea selectivă a abuzurilor epocii Dej, s-a încheiat rapid în luna august. Orice ar spune în memoriile lor foştii potentaţi gen Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu ori Silviu Curticeanu, Ceauşescu nu a urmărit niciodată un experiment de tipul „comunismului cu chip uman“. Loial doctrinei leniniste, pluralismul îi repugna şi îl înspăimânta.
          Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost singurii lideri comunişti executaţi în anul revoluţionar 1989. Tot ei au fost singurii care, susţinuţi de sicofanţii din Comitetul Politic Executiv, au ordonat să se tragă în demonstranţii paşnici. Fuga lor din clădirea CC al PCR, tocmai în anul bicentenenarului Revoluţiei Franceze, a amintit în chip straniu de evadarea lui Ludovic al XVI-lea şi a Mariei Antoaneta. La proces, soţii Ceauşescu s-au comportat demn, nu au implorat iertare, si-au sfidat acuzatorii. Probabil că această autoîncredere provenea din structura inflexibilă a convingerilor lor marxiste, primitive, însă consecvente.
          Omul care fusese aclamat drept „fiinţa care nu se naşte decât la 500 de ani“, „eroul între eroi“, „arhitectul destinului naţional“ era acum tratat drept un criminal genocidar. Pentru Ceauşescu, procesul era o înscenare, o farsă pusă la cale de un grup de pucişti contrarevoluţionari, aflaţi în slujba intereselor străine. Format în mitul stalinist al fortăreţei asediate, Ceauşescu se întâlnea acum cu proba vie, din punctul său de vedere, a adevărului spuselor şi temerilor lui Iosif Djugaşvili. De aici şi cele două elemente ale reacţiei sale: dispreţul şi ura.
          „Nu voi răspunde decât în faţa Marii Adunări Naţionale“, proclama inveteratul, impenitentul militant comunist. Îşi amintea probabil toate momentele de glorie, toate clipele de extaz, ritualurile bizantine ale adoraţiei în care se scăldase până în urmă cu câteva zile, întâlnirile cu magnaţii lumii. Îşi amintea poate demonstraţiile din tinereţe, Doftana, divinizarea lui Stalin şi a Uniunii Sovietice, internaţionalismul mistic. Astăzi lucrul este confirmat: Nicolae Ceauşescu a murit cântând, în faţa plutonului de execuţie, „Internaţionala“. Cel care nu fusese nimic în lume a ajuns, timp de peste două decenii, să fie şi să se creadă totul în România.
          Dacă Ceauşescu ar fi ajuns să vorbească în faţa Marii Adunări Naţionale, probabil că s-ar fi dedat unei apologia pro vita sua, prelungind povestea marii amăgiri naţionale. Istoria dictatorului este astfel una a credinţelor, a pasiunilor, a fanatismului, a crimelor, a autoînşelării, a entuziasmelor de masă, a trădărilor şi a înfrângerii finale. Este istoria unei tragicomedii soldate cu atâtea mii şi mii de victime, cu destine sfărâmate, cu proiecte delirante, cu mult sânge şi un ocean de amintiri amare.

Vladimir Tismăneanu

Hobby-ul lui Ceauşescu şi tragicomedia comunismului românesc

» anul XXV, 2014, nr. 2 (285)