Cazul Doinaş

Gelu Ionescu

          Pe o întindere de 300 de pagini, George Neagoe se străduie, în Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaş (Editura Cartea Românească, 2013), să ne convingă că scriitorul a fost aproape o canalie (cf. DEX: „Persoană care săvîrşeşte o faptă josnică; mişel, ticălos, netrebnic“). Ne propune această concluzie încă de la finele primului capitol, adăugînd cîteva „nuanţe“ şi la încheierea cărţii. În total: „dorinţa de a fi mereu în prim-plan, de a cuceri întîietatea în breaslă, şiretenia, mînia contra colegilor şi adversarilor, manipularea... trişarea... capabil să recurgă la orice tertip ca să-şi asigure interesele... duplicitar cu oricine... proteismul operei a fost concurat de cameleonismul personalităţii“ (p. 28); şi: „Relaţiile cu Securitatea l-au constrîns pe scriitor să-şi piardă talentul, indiferent dacă a respectat cutumele Puterii ori le-a combătut cu încrîncenare... spirit aulic, îndestulat de cultură. În realitate el s-a comportat ca un politician al literaturii“ (p. 309). Cu alte prilejuri, în interiorul cărţii sînt făcute şi alte aprecieri referitoare la detestabilul caracter al lui Doinaş: „semeţ, rugos, cîrtitor, dispreţuitor“ (p. 243), „juca la două capete“...
          Pentru cei care au intrat în literatură în ultimii 20 de ani – cazul tînărului nostru autor –, ticăloşia lui Ştefan Aug. Doinaş nu prezintă, de fapt, un prea mare interes, mai cu seamă pentru că ei aud sau au auzit de atîtea dezvăluiri lamentabile cu privire la raporturile cu Securitatea ale confraţilor mai vîrstnici (vii sau morţi, dar slujind literele în anii comunismului – recte realismului socialist), de atîtea laşităţi, colaborări ruşinoase, delaţiuni etc., încît una în plus nu prea mai contează, mai cu seamă că poezia lui Doinaş pare total demodată. Căci, indiferent de valoarea operei, nu numai Doinaş, ci şi alţii, destui fruntaşi ai ierarhiei valorice de la momentul 1989, au fost „demascaţi“ pentru relaţii cel puţin dubioase cu dictatura şi poliţia ei politică. Asul de pică poate însă tulbura pe cei mai vîrstnici, contemporani, chiar dacă mai tineri, ai poetului; cînd s-a aflat despre „colaborarea“ lui Doinaş cu Securitatea a fost mai mult decît o surpriză, o stupoare: se prăbuşea un important prestigiu moral şi politic – politic în sensul mult discutatei „rezistenţe prin cultură“. „Şi el, chiar şi Doinaş!! – vor fi spus mulţi dintre admiratorii omului şi operei – Ţi se face, zău, lehamite de toţi scriitorii ăştia...“ Mărturisesc că şi pentru mine a fost un moment de perplexitate: dacă nu mi-ar fi spus-o chiar Horia Patapievici, aş fi putut crede, fără nicio precauţie, că e o calomnie. Pentru că – şi o spun cu toată sinceritatea – de-a lungul anilor, niciuna dintre dezvăluirile privitoare la colaborarea vreunui scriitor sau intelectual de seamă cu Securitatea sau cu forurile represive de partid nu mi-a procurat vreo surpriză: pe unii îi bănuiam, de alţii eram ca şi sigur, în fine, cu alţii era ca şi cum modesta lor valoare literară, dar intensa lor prezenţă în viaţa literară i-ar fi recomandat, într-un fel, de la sine. Şi mai aştept încă vreo două „senzaţii“ tari, deocamdată bine dosite... Însă „cazul“ Doinaş nu mi-a putut ieşi din minte, aşa că am aşteptat această carte – o carte – nu cu speranţa că va spulbera afirmaţia, ci că o va dovedi fără menajamente sau o va nuanţa, o va detalia pentru a mă face şi a ne face să înţelegem ce s-a petrecut cu acest om, cu acest artist atît de personal, de inimitabil, de prezent în sensul cel mai bun în viaţa literară din anii 1965 şi pînă la moarte.
          Însă George Neagoe nu a reuşit să mă lămurească – ceea ce nu e acelaşi lucru cu a convinge –, deşi nu am încetat, la lectură, să îi acord credit, chiar dacă nu pentru fiecare pagină. Căci, de la un moment dat, el nu ne oferă ceea ce aşteptam, ceea ce era esenţial – şi anume probele, actele scrise sau doar relatările integrale făcute de poet unor securişti gradaţi, mai competenţi sau mai puţin competenţi în problemele vieţii literare – dar, oarecum, creditabili (în măsura în care acceptăm că ofiţerii de Securitate şi rapoartele lor pot fi creditabile). Cu privire la analiza literară, chiar dacă Securitatea l-a „constrîns pe autor să-şi piardă talentul“, cum aţi putut citi mai sus, criticul nu prea face altceva decît să „povestească“ poezii, din cînd în cînd mai apelînd şi la un termen de prozodie etc. (Ca să fiu drept, e pentru prima oară cînd aud că Securitatea te putea constrînge să-ţi pierzi talentul...)
          Nu voi lua în discuţie, în cele ce urmează, decît unele secvenţe din cvasibiografia lui Şt. A. D. pe care G. N. ne-o propune, şi anume acolo unde sînt puncte nevralgice, a căror interpretare o cred cel puţin nuanţabilă; sau acolo unde nu sînt aduse probe convingătoare.
          Trecînd peste începuturi şi peste intrarea (şi ieşirea, temporară) a Cercului Literar de la Sibiu din literatură şi viaţa publică – sînt unele observaţii interesante, altele care trezesc dubii de datare şi de încadrare în context –, ajungem la episodul Doinaş şi Ion Motoarcă. Rezumînd, Doinaş, pe-atunci profesor la ţară în judeţul Arad, pentru a-l convinge pe amicul său Motoarcă, licean, că versurile poeţilor oficiali, preamăriţi în presa vremii, nu au nicio valoare şi nu merită a fi admirate, fabrică el însuşi rapid nişte lozinci versificate. Lui Motoarcă îi plac şi le-ar vrea publicate, Doinaş acceptă, dar numai sub numele elevului doritor să se afirme printre tinerii poeţi proletari. Zis şi făcut, urmează multe apariţii prin reviste, Doinaş fabrică versuri, poeme etc., Motoarcă devine cunoscut, primeşte bani – revendicaţi de autorul adevărat –, iar povestea ia proporţii pînă cînd Motoarcă, lăsat singur, nu mai face faţă „prestigiului“ acordat lui de către criticii de seamă ai realismului socialist. Sîntem în anii 1950, Doinaş, ca şi comilitonii săi, cerchiştii, sunt în afara vieţii literare – şi cine citeşte „mostrele“ citate de Neagoe îşi dă seama nu numai că demagogia din ele ţine de farsă, ci şi că sînt produsul unui cert şi bun versificator; e de mirare cum nu şi-au dat seama criticii acreditaţi de partid că aici nu e o mînă de tinerel debutant din fundul provinciei...
          George Neagoe, aflînd despre acest episod al vieţii lui Doinaş, îl ia în serios, susţine că acesta „l-a ascuns“ din biografie ca să nu-şi „şubrezească“ imaginea de rezistent; că a vrut să se vadă publicat, cu orice preţ, că ar fi de fapt un fel de încercare de... „reabilitare“, că „şi-a vîndut libertatea pentru nişte retribuţii“, că a „primit laude de tînăr geniu al realismului socialist“ (p. 128), că a fost, de fapt, şi el „o victimă a vorbăriei democrat-populare“ (p. 125). „Doinaş nu e singurul care a proslăvit în versuri deplorabile realizările PMR“ (p. 115). Mai aflăm că ar fi vorba de un „reflex bovaric“ şi că în versurile lui Motoarcă am putea citi o „estetică egoistă/egolatră“ (p. 130). De fapt, un şir de argumente care se contrazic reciproc: dincolo de evidenta farsă, cum să vrei să te reabilitezi sub alt nume?; ce legătură există între mascaradă şi imaginea de rezistent? Ce fel de victimă eşti cînd parodiezi? Sîntem într-un caz – cel al criticului – de suprainterpretare mai mult jenantă decît tendenţioasă, în ciuda unei reale strădanii de a înţelege exact ce se petrecea în epocă. Doinaş nu ascundea acest episod din viaţa lui, mi s-a întîmplat chiar să-l aud recitînd din versurile lui Motoarcă, în rîsul celor ce îl ascultau, între prieteni. În ceea ce mă priveşte, ca unul care a învăţat obligatoriu şi pe dinafară, în şcoala acelor ani, versuri de Veronica Porumbacu, Victor Tulbure, A. Toma, Dan Deşliu et comp., îl asigur pe exigentul biograf că versurile „bovaricului“ Doinaş erau cu mult mai „bune“, mai „artiste“ decît ale celebrităţilor la modă. Dar, este adevărat, G. Neagoe are dreptate că peste puţini ani, pentru primele volume de după reintrarea în viaţa literarară, în 1961, Doinaş a scris şi texte „pe linie“, a făcut compromisuri – de care nu a scăpat aproape nimeni, cu atît mai mult cei care trebuiau să se „reabiliteze“. George Neagoe nu conteneşte a-l certa şi, mai ales, discredita, pe tot parcursul cărţii, pentru aceste compromisuri, amintindu-le cu orice prilej spre „descalificarea“ rezistentului din deceniile 8 şi 9. Sigur că sînt versuri de circumstanţă, „obligate“ într-un fel – şi cîţi au scăpat de povara asta? Cum este de asemenea posibil ca, în episodul Motoarcă (Aurel Rău, citat, vorbeşte de asemenea de o farsă), Doinaş să fi profitat de ocazie pentru a discredita Almanahul literar, care-l publica pe Motoarcă, şi pe A. E. Baconski adversari cunoscuţi ai cerchiştilor. În fine, mai aflăm că Doinaş aprecia, mai tîrziu, acest episod ca fiind „penibil şi grotesc“. Aşa a şi fost, de fapt.
          În 1956, Doinaş devine redactor la revista Teatru, abia înfiinţată, unde semnează şi cu numele de poet, şi cu acela real, Ştefan Popa. Şi aici G. N. vede tot felul de „concesii“ şi abilităţi, în înţelesul rău; nu pare să fi aflat că în presa vremii – şi în general într-un număr de revistă, oricare ar fi ea – se evita repetarea aceluiaşi nume şi se recurge la un pseudonim: la Doinaş nu a fost fictiv, ci a dat numele său „civil“. În continuare, G. N. crede că la revista Teatru ar fi avut „un statut de paria“ care „şi-a luat în serios rolul de cerber“ – numai pentru că era, uneori, foarte critic, asemeni tuturor colegilor săi de redacţie, faţă de unele spectacole (p. 148). De fapt, această parte a activităţii lui Doinaş e complet lipsită de importanţă şi, sigur, adaptarea la „realitatea“ politică şi la cenzura anilor este normală – în sensul că e... generală. Era începutul reintrării în viaţa publică.
          Numai că Doinaş este arestat şi condamnat la un an de închisoare pentru omisiune de denunţ în procesul Marcel Petrişor, fost legionar: 4 februarie 1957 – 4 februarie 1958, dată la care el semnează angajamentul de informator. Este probabil, aşa cum sugerează G. Neagoe, că el a acceptat colaborarea încă din timpul anchetei, ca să evite agresiunile fizice. Mai e important de precizat că, aşa cum de asemenea observă criticul, deşi i-au fost confiscate manuscrise – cu siguranţă neconvenabile politic şi deci compromiţătoare, cum ar fi Sonetele mîniei –, sentinţa nu a fost încărcată de aceste dovezi. G. N. are aerul că-i reproşează lui Doinaş că aceste piese incriminante din punct de vedere politic nu au fost invocate în proces! şi se ocupă de povestirea cîtorva dintre aceste sonete (p. 175). Nu ştim ce s-a întîmplat – dacă cele relatate de G. N. sînt exacte, atunci ar fi de mirare ca, în acei ani, Securitatea şi justiţia populară să-i fi făcut lui Doinaş, sau altuia, favoarea de a-l ierta de cîţiva ani de puşcărie mai mult, chiar dacă era un candidat-informator! În plus, criticul îi reproşează lui Doinaş că „după 1989 a jonglat cu unele date în avantajul lui sau nu şi-a amintit fiecare amănunt“ – drept probă, confuzia unei singure date: 23 în loc de 24 februarie 1957 (p. 166). Mai e de spus – aşa cum G. Neagoe dezvoltă pe larg, cu probe serioase şi convingătoare – că, după eliberarea din închisoare, Doinaş a trebuit să aştepte încă trei ani pentru a recăpăta dreptul la semnătură şi publicare. Un interval lung, pe care poetul a căutat să-l scurteze prin diverse memorii adresate oficialităţilor, memorii din care criticul citează de multe ori, remarcînd umilirea şi încercările penibile de a convinge forurile că, făcîndu-şi în repetate rînduri autocritica, a devenit publicabil, deci aliniat; postura de autor de memorii „adresate conducerii“, cum se spunea, a rămas umilitoare pînă la sfirşit. Şi aici, criticul mai degrabă dispreţuieşte decît explică... 
          După cum reiese din documentul publicat de G. Neagoe în Addenda cărţii, Doinaş a semnat angajamentul de colaborare cu Securitatea la 4 februarie 1958, adoptînd pseudonimul Andrei Golfin. Ce aflăm în continuare despre această activitate şi, în genere, despre evoluţia lui Doinaş în viaţa publică?

1. „Că deşi micşorate şi rearanjate, dosarele lui ŞAD nu-şi pierd impactul... în dosarul de reţea (totuşi, 2 volume) întîlnim o unică notă informativă dactilografiată referitoare la Al. Andriţoiu“, căci „din cele 294 de file numerotate se mai găsesc numai... 16, dovadă că SRI a păstrat la secret 95% dintr-un dosar“ (p. 163). Alte probe, care ar fi?

2. „Lui Doinaş i s-a permis după 1989 să-şi consulte dosarele. SRI i-a restituit unele pagini.“ Se specifică numărul lor şi ce conţin: poezii olografe, altele bătute la maşină, fotografii, manuscrise, corespondenţă – în total cam 100 de file (p. 164). Între ele, probabil şi Sonetele mîniei despre care G. N. face observaţii analitice (p. 171 şi următoarele) – iar cum aceste sonete sînt scrise în anii 1953-1954, criticul apreciază că ele ar putea fi un fel de revanşă „pentru poemele oferite lui Motoarcă“.

3. Un securist apreciază că „în tot cursul executării pedepsei el a fost folosit informativ ca sursă de organele Direcţiei a VIII, dînd rezultate bune, dovedind sinceritate şi obiectivitate“ (p. 168). Pe pagina următoare a cărţii, Doinaş recunoaşte că a fost martorul acuzării în procesul Ion Omescu, Stere Popescu şi Ovidiu Constantinescu şi că a citit unele „încercări literare cu caracter reacţionar“ (în realitate, din cîte ştiu, a fost un proces de moravuri – homosexualitate). De-asemeni, a fost martor şi în procesul lui I. D. Sîrbu (p. 169). Mai departe: „Din discuţiile purtate cu numitul Popa Ştefan asupra legăturilor ce le are în rîndul scriitorilor şi actorilor, precum şi despre intenţiile sale de viitor, a reieşit că el doreşte să fie în continuare util organelor de securitate în scopul reabilitării sale faţă de regimul democrat-popular“ (p. 184), fragment din dosarul ce cuprinde şi semnarea angajamentului. O altă notă de caracterizare, din noiembrie 1962, precizează că a fost recrutat prin „metoda constrîngerii“, că a fost şi agent de cameră în închisoare, că „are o atitudine justă, demascînd organelor noastre elementele duşmănoase pe lîngă care a fost dirijat“ – în urma cărora fuseseră arestaţi şi condamnaţi H. Grămescu şi I. Negoiţescu; agentul este „disciplinat şi conştiincios“, dar trebuie antrenat în „necesitatea demascării duşmanilor“, că el „furnizează note din domeniul teatrului de Operă şi balet“, dar „trebuie să demonstreze în scris ataşamentul faţă de regimul democrat popular“ (p. 211-212).

4. Cu toate aceste aprecieri, Securitatea l-a supravegheat în nenumărate rînduri (p. 170). De pildă, chiar în 1960 devine „supravegheat operativ“ timp de două săptămîni, fiind suspectat de „lipsă de sinceritate“ (p. 202). În 1961, un raport elogios (ŞAD „dă dovadă de sinceritate şi obiectivitate“) şi ofiţerul respectiv recomandă scoaterea informatorului de sub interdicţia publicării. Dar superiorul în grad, mefient, respinge „reabilitarea“. Mai adaugă: „nici acum nu s-a vindecat complet de această meteahnă [concepţiile mic-burgheze, n.m.]. Aşa ne putem explica neliniştile sale“ (p. 212). Comentariul lui G. N.: „Scriitorul nu-şi lepădase tegumentul tăbăcit [subl. m.] în perioada studenţiei. Nestatornicii nu acceptaseră mersul istoriei“.
          Revenind la destinul literar al poetului, criticul are probabil dreptate cînd afirmă că Doinaş, după proces şi odată cu angajamentul de informator semnat, spera că i se va permite repede să publice în revistele literare, precum şi că debutul său editorial (pregătit anterior procesului şi bine recomandat de Crohmălniceanu) nu va mai fi amînat. Nu s-a întîmplat aşa, a trebuit să mai aştepte cinci ani, să facă aceste memorii umilitoare la care mă refeream mai sus (se dau citate concludente, tonul este, desigur, foarte jenant – poetul repetă deseori că a devenit un vajnic realist-socialist, că e „pe linie“, îşi reneagă parţial tinereţea, anunţă poeme despre 23 August etc.). Doinaş foloseşte bine „limbajul de lemn“, aşa cum se obişnuia în astfel de memorii adresate forurilor superioare – era o practică oarecum obligatorie în „reabilitare“, din păcate, dar nu mai puţin şocantă pentru un tînăr cititor de azi. Şi, în niciun caz, nu ar trebui să uităm de „trădarea unor prieteni... gesturile ruşinoase nu pot fi puse numai pe seama grandomaniei, a lipsei de scrupule şi a unui cromozom de vedetă îngrozită“ (subl. mea, p. 207).
          Există o mare, irepresibilă dorinţă de a reveni în lumea literară, de a se exprima – dar ştiind bine că va face necesarele concesii pentru asta – toate argumentele date de G. N. sînt concludente. Abia în 1963, George Ivaşcu – foarte probabil cu o aprobare conformă cu încrederea de care se bucura Ivaşcu la „foruri“ – îl angajează la revista revista Lumea, proaspăt înfiinţată, unde va avea o prestaţie insignifiantă. Iarăşi G. N. are dreptate cînd observă că alţi intelectuali proaspăt ieşiţi din închisoare au avut parte de încadrări mai prompte şi dă exemplele cunoscute: Noica, Streinu, Paleologu, Dinu Pillat – puteau fi adăugaţi şi alţii, Balotă, de pildă (nu se face însă nicio precizare privind datele exacte cînd cei numiţi mai sus au fost încadraţi, date care ar fi făcut comparaţia mai concludentă). Cu siguranţă, Doinaş era suspectat, sigur urmărit cu intermitenţe (de altfel, ca şi toţi ceilalţi), încă marginalizat ca o măsură de precauţie – aşa crede şi G. N. Primele poezii sub numele său apar abia la sfîrşitul lui 1961, în Contemporanul. Cartea mareelor este debutul editorial în 1964 – debut repudiat deseori de Doinaş: concesiile propagandistice erau vizibile. G. N. prezintă pe larg unele versuri penibile, apreciază că Ştefan Aug. Doinaş „plătise cenzurii un tribut dolofan“ (p. 215); şi tot o concesie politică este şi poezia A doua mare, apărută în Omul cu compasul, are dreptate criticul.
          Apoi, în cartea lui George Neagoe, apare un „episod“ cam neclar: acela în care Andrei Golfin (adică Doinaş) furnizează date despre Negoiţescu şi... Doinaş! Nota datează din 1959, Nego – acuzat în notă de teribilism – declară că „trebuie să urmeze realismul socialist“, dar îşi păstrează stilul şi opiniile estetice chiar dacă pot fi considerate „idei duşmănoase“ (p. 191-92). „Ambii se confruntau cu deficienţe similare. Îşi aliaseră condeiele compunînd în penumbră hagiografii comuniste“ – iar eu nu prea înţeleg la ce hagiografii se referă autorul. Numai că, la p. 195, sursa Zola, din 1960, consemnează refuzul lui Negoiţescu de a bate la uşa redacţiilor care nu-l publică, dezaprobîndu-l în acelaşi timp pe Doinaş care numai asta face... Curînd, Negoiţescu va fi întemniţat şi, în 1963, va semna şi el angajamentul de colaborare cu Securitatea. La arestarea lui ar fi contribuit şi o delaţiune a lui Doinaş – ni se spune, însă nu ni se demonstrează negru pe alb. Revenind la poet, sînt consemnate refuzurile repetate de a fi publicat, semnătura sa rămînînd interzisă. Date extrem de precise vin, pentru anul 1959, de la un alt informator, Crişan, un intim al cerchiştilor; G. N. nu ne dă numele adevărat al sursei, noi îl deducem însă din declaraţiile poetului privitoare la o piesă de teatru scrisă în colaborare cu Florian Potra. Din relatările lui Crişan-Potra, deducem clar că Doinaş îl bănuia că e informator, altfel nu se lansa în declaraţii atît de favorabile regimului democrat-popular (p. 200), care sînt, în mod evident, făcute pentru a fi citite unde trebuie; sau că numitul Crişan voia să-i facă servicii lui... Golfin, dînd asigurări că poetul nu mai scrie versuri „reacţionare“ şi că pare încadrat în realitatea construirii socialismului. Senzaţia este că cei doi se joacă de-a reabilitarea şi vor să înşele împreună vigilenţa poliţiei, făcîndu-şi servicii reciproce...

5. Odată cu afirmarea şi rapida consacrare a poetului – volumele Omul cu compasul, Seminţia lui Laokoon şi următoarele au fost primite foarte elogios de critică – G. N. observă cu exactitate că Doinaş îşi începe „tentativa de a-şi răscumpăra demnitatea“, de a „recupera încrederea prietenilor“ – mă întreb dacă o pierduse şi dacă prietenii erau la curent cu marea lui cedare. E un lung proces în care se conturează, treptat-treptat (şi reiese şi din cartea pe care o discutăm) şi silueta unui din ce în ce mai decis contestatar al puterii, cel puţin din punct de vedere cultural. Faptele nu rămîn neobservate de foruri, aşa că în 1967 e pus sub supraveghere, telefoanele îi sînt ascultate (e greu pentru cineva care nu a trăit acele timpuri să-şi imagineze că toată lumea, chiar şi cei cu totul inofensivi, erau convinşi că telefoanele lor sînt ascultate). E de prisos să spunem că Doinaş, ca alţii, spunea şi spuneau la telefon ceea ce voiau să fie auzit – şi asta a fost valabil pînă în 1989. O notă de urmărire specifică: „agentul a desfăşurat o activitate mulţumitoare... dar... a devenit delăsător, dificil, încearcă să evite întîlnirile cu noi, nu mai îndeplineşte sarcinile trasate“ (p. 216), ceea ce explică urmărirea menţionată. G. Neagoe are dreptate, Doinaş era în situaţia – care va persista pînă la sfîrşit – de a fi şi victimă, şi agresor. O situaţie care, dacă nu va fi fost singulară, are în cazul nostru un fel de maximă relevanţă. În acest sens, G. Neagoe lasă altora aprecierea acestor ani din viaţa lui Doinaş – şi anume dacă a fost vorba numai de acte de curaj momentan sau de o veritabilă şi treptat construită disidenţă. Observă însă cu îndreptăţire că poemele, precum şi luările lui de cuvînt, în împrejurări legate de viaţa Uniunii Scriitorilor, sînt cînd mai voalate, cînd directe aluzii la abuzurile puterii. Mai ales aceste luări de cuvînt puteau deranja, deşi erau de circuit închis şi se auzeau doar la Uniune. Criticul subliniză acum contradicţia „între biografia şi creaţia poetului“ – o „schizoidie“ ce începe în 1958, prin racolarea sa ca informator, şi sfîrşeşte în 1984, cînd, conform dosarelor, a fost „scos din reţea“ (p. 219-220). Sînt citate, din declaraţiile lui Doinaş de după 1989 în care acesta evocă subterfugiile utilizate (de el şi de alţii) pentru înşelarea cenzurii, complicităţile cu publicul, complicităţi pe care cititorii tineri de azi nu au cum le înţelege corect: ţineau de moment, de conjunctură, de un limbaj esopic,  cum îl caracterizează chiar Ştefan Aug. Doinaş.

6. În 1968 apare un nou informator, Gabriel Seranin, un personaj din apropierea poetului, care „demască“ ideologia idealistă a poetului şi a cerchiştilor în genere. Îl recomandă chiar ca „retrograd şi reacţionar“ (p. 224). Ciudat, concomitent, G. N. găseşte însă că Doinaş „clasicizează“ realismul socialist prin Cartea mareelor – adăugînd, în acelaşi paragraf, că „regimul permitea criticarea realismului socialist“ (p. 225). Cam complicat. Gabriel Seranin, clar şi hotărît, descifrează pentru Securitate sensurile ascunse, aluziile din poezia lui Doinaş, ba chiar acuză editura pentru lipsă de vigilenţă – e vorba despre volumul Seminţia lui Laokoon. Citatele din delaţiune fac aproape o exegeză: Seranin e un profesionist, fără îndoială, care ajunge pînă la acuzaţia, extrem de gravă, de cvasisubminare a orînduirii: „negustor de idei funeste... ieftin şi străveziu oportunism“ (p. 234). Evident, Seranin (cine se ascunde sub acest nume?, merită să ne întrebăm şi merita să o fi aflat) descoperă cu exactitate duplicitatea lui Doinaş atunci cînd acesta se declara „pe deplin lămurit“ de realităţile şi succesele regimului democrat-popular. Mai există în notele informative ale lui Gabriel Seranin şi sugestia că Doinaş ar fi fost legionar – plecînd de la depoziţia sa în procesul Marcel Petrişor şi de la prietenia sa cu Ovidiu Cotruş, şi acesta condamnat pentru aceeaşi vină. O acuzaţie „de rutină“, cum observă corect G. N., adversarii puterii, reacţionarii, fuseseră numiţi, automat, şi legionari. După cîteva pagini de analiză, urmează concluzia interesantă a lui G. Neagoe: volumul Seminţia lui Laokoon este „cea dintîi manifestare publică [a lui Doinaş, n.m.] împotriva dictaturii. Un informator să intenteze procese voalate contra abuzurilor regimului? Da, întrucît munca de agent ţinea de zona secretă!“, iar Doinaş avea nevoie vitală de o recunoaştere publică. Un caz de „histrionism“, conchide G. N. – şi ne invită astfel la reflecţie.
          Cred că punctul culminant al atitudinii de opozant faţă de politica culturală oficială este raportul pe care Doinaş, ca secretar al secţiei de poezie a Uniunii Scriitorilor, l-a ţinut la Colocviul Naţional în sala Teatrului Naţional Iaşi, la 18 octombrie 1978, raport pe care îl încheia cu citirea poeziei sale Ajunge!, poezie înregistrată de Securitate ca fiind profund subversivă şi cu aluzii la cultul personalităţii; înţelegem că toate tentativele de a o publica îi fuseseră respinse. Opoziţia principală a fost aceea a lui V. N. – nu altul deci decît Vasile Nicolescu, responsabil cu publicaţiile la forul competent (p. 269). Raportul este încă un gest riscant, aşadar, încă un moment care, după părerea mea, nu are cum fi socotit altceva decît o directă sfidare. Ca urmare, un dosar de urmărire informativă din 1979-1987, adică cinci volume (menţionate de G. N. la p. 250) – cel urmărit, „obiectivul“, căpătînd, conform uzanţei, un nume: Ion Popa. În mod evident, Doinaş se referea, în discursul său foarte sarcastic, la poeţii cultului personalităţii, Păunescu fiind cel dintîi vizat. Cum specifică G. N., acest raport şi textul luărilor de cuvînt nu au mai apărut niciodată în revista Viaţa românească, aşa cum se întîmplase cu rapoartele şi textele prezentate cu ocazia altor colocvii naţionale organizate în acei ani de Uniune. Iar Doinaş va protesta, ulterior. George Neagoe dă cîteva citate din acest raport – era cu mult mai elocvent dacă dădea întregul text în Addendă. „Importanţa intervenţiei lui Doinaş constă în deconspirarea esenţei manipulatoare a comunismului, care controlează populaţia prin intermediul limbajului pervertit şi standardizat“ (p. 265). Dar, în acelaşi timp, G. N. apreciază – mai bine spus, depreciază – acest text, socotindu-l un gest de oportunism: „D. a prins clipa ideală să-şi manifeste dezacordul cu puterea în mijlocul unui larg auditoriu, să inducă senzaţia că s-ar număra printre disidenţi şi că nu depinde de un fotoliu administrativ“ (p. 257). Mefienţa lui G. N., care socoteşte raportul şi ca un gest „uşor grandoman“, este de fapt în spiritul întregii sale cărţi, în care nu a găsit tonul neutralităţii necesare. Revenind la Colocviu: fără a confrunta cu contextul – era şi greu, ar mai fi luat cîtva timp de cercetare –, nu e uşor de înţeles subversivitatea acestui text. Era, foarte important!, o ieşire din cadrul mic al Uniunii, deoarece Doinaş vorbea în faţa unui public numeros: pe măsură ce citea, cu elocinţa sa impresionantă, asistenţa era cuprinsă de un fel de stupoare, poate şi de o anumită panică, fiindcă era „ceva“ ce nu putea fi auzit, în mod curent, de la o tribună sau de la televiziune. Iliescu, exilat... politic şi deci pe atunci ştab al Iaşiului, privea perplex, iar cînd lumea aplauda – ceea ce s-a întîmplat din ce în ce mai des şi mai sonor –, aplauda şi el: pe sub masă. Nu intru în alte amănunte – tot se fereşte G. N. de memorialistică –, dar mai e de spus că Doinaş nu a fost lăsat singur, că, din cîte îmi amintesc, Dorin Tudoran, Ileana Mălănciou şi (cred) Ana Blandiana au vorbit la acelaşi nivel. Opinia mea este că textul întregului colocviu ar merita publicat ca document, însoţit chiar de note, dacă nu cumva a şi fost. Nu ştiu dacă Doinaş dorea neapărat „să-şi consolideze statutul de lider informal“ al protestatarilor, cum crede autorul cărţii. Şi, la urma urmei, ce ar fi fost rău în asta? Că „se autopropulsase politicianul breslei“ (p. 258). Politicieni – în sensul protestului, desigur – erau şi alţii în şedinţele Uniunii, în care se spuneau multe adevăruri total neconvenabile oficialităţii: erau Bogza, Manolescu, uneori Jebeleanu sau Buzura, Ileana Mălăncioiu, Mircea Dinescu, Dan Hăulică, probabil şi alţii de care nu-mi mai amintesc, şi toţi erau vorbitori excelenţi şi curajoşi. În paranteză: foarte probabil, toate şedinţele mari de la Uniune nu numai că erau ascultate – căci, aşa cum ştiam cu toţii, erau microfoane –, dar probabil erau şi înregistrate. Vor mai fi existînd aceste înregistrări? Dacă da, ar fi un excelent material istoric-documentar pentru ceea ce a însemnat, în anii comunismului, Uniunea Scriitorilor, o faţă importantă a „rezistenţei prin cultură“, chiar dacă rezistenţa unor ostateci, cum s-a spus.
          Acest moment de opoziţie şi altele, similare ca atitudine contestatară, care i-au urmat nu-i provoacă lui G. Neagoe decît suspiciuni: pentru Securitate, „domolirea acceselor justiţiare coincidea cu probabilitatea ca Doinaş să ajute Securitatea“ (p. 262). Dar: „Respectul cîştigat din partea taberei oprimate îl transformă în sfătuitor şi prieten de bizuială“ (p. 266). „Colegii de breaslă şi publicul îl percepeau fie ca disident, fie ca şarlatan [de unde această ultimă deducţie?, mă întreb eu]. Ambele păreri se justificau. Disimulînd şi rămînînd fidel doar sie însuşi, îşi mula comportamentul după aşteptările grupării eterogene care îşi aştepta salvatorul. Dacă se constituise o comunitate în căutarea unui scriitor cu abilităţi de profet şi de legiuitor, atunci se străduia să fie unicul aspirant la această funcţie simbolică“ (p. 270). Mă întreb cine anume dintre cei care au trăit aceste momente, conjuncturi şi situaţii, l-au putut vedea chiar în chip de profet, legiuitor... şi salvator! G. Neagoe are o viziune „romantică“.
          Revenind: e falsă interpretarea pe care criticul o dă faptului că Doinaş, invocîndu-l (în acelaşi discurs) pe Eminescu, voia să se „identifice“, megaloman, cu geniul naţional. Era doar o manevră: invocarea „Luceafărului“ deschidea toate uşile. Regimul o cotise bine în direcţia naţionalismului de extremă şi idolul nu putea fi decît unul şi niciodată contrazis. Apoi, e cel puţin ambiguă, dacă nu chiar comică fraza: „Polisarea cizmelor comuniste era făcută cu o perie cu zimţi“ (p. 259) – asta pentru că G. N. nu crede deloc în afirmaţia poetului, la tribună: „Niciodată, nici măcar între cele două războaie, nu am avut atît de mulţi poeţi buni“. Doinaş spunea un adevăr care mie mi se pare incontestabil. Aşadar, e imposibil să eludăm evidenţa că această atitudine publică a lui Doinaş (infomatorul!) a fost importantă nu numai pentru el, ci şi pentru demnitatea breslei. E teribil, este dramatic, dar şi asta face parte din dosarul Doinaş.

7. George Neagoe, între parantezele ce însoţesc relatările despre acest raport, pune problema şantajului şi colaboraţionismului – despre care spune că ar fi „un efect, şi nu o cauză“; este adevărat că „nu toţi cei care au capitulat în favoarea beneficiilor economice şi editoriale au suferit şantaje“ şi că „scriitorii n-au fost constrînşi la acte care să le vătămeze integritatea“ (p. 253). Este adevărat – dar numai de la un anumit moment dat încoace, cam de la începutul deceniului al şaptelea. În genere, cei trecuţi prin închisori au fost „condiţionaţi“ în a face declaraţii publice de aderare – dacă se putea, chiar entuziastă! – la politica partidului. În cazul nostru e cu atît mai greu, pentru că avem, cu adevărat, de a face şi cu şantaj şi colaboraţionism. Dacă e greu să-i condamni pe cei care s-au lăsat şantajaţi în închisori (o spune şi G. N.), nu e uşor să uiţi de vocaţia irepresibilă a unora – aceea de artist – pe care presiunea dictaturii o făcea imposibil de manifestat fără cedări. Cerchiştii voiau să existe în viaţa culturală a ţării, aşa cum, strălucit, începuseră. Au făcut concesii, mai mulţi au devenit informatori: Doinaş, Negoiţescu, Balotă, Radu Enescu. Colaboraţionismul lor nu e decisiv condamnabil în concesiile pe care le-au făcut în scrierile destinate „reabilitării“. Şi e cu totul „compensat“, ca să zic aşa, prin tot ce au publicat în afara directivelor oficiale, fie neluîndu-le în seamă cînd s-a putut, mai ales după 1964, fie, mai ales, contrazicîndu-le pe mii de pagini, care aparţin părţii celei mai valoroase a culturii şi literaturii române din anii comunismului! Colaboraţionismul lor e definitiv condamnabil în prestaţia lor ca informatori. Dar, dacă luăm în discuţie „căderea“, adică obligaţia de a informa, ar trebui să vedem, caz cu caz, text cu text, conjunctură cu conjunctură, cîtă delaţiune există, cîtă laşitate, cîtă minciună – dacă e cazul, cîtă ticăloşie sau, dimpotrivă, cîtă evitare a posibilelor grave repercusiuni pentru alţii.

8. George Neagoe observă, cu o îndreptăţită severitate, ambiguitatea răspunsurilor lui Doinaş la o anchetă despre poezia patriotică apărută într-una dintre revistele de propagandă cele mai cunoscute, în 1982. El vede mai ales concesia din acest text, nu şi ceea ce îl deosebea de răspunsurile altor poeţi care au răspuns, aceştia de mult compromişi ca voci ale patriotismului „de partid şi de stat“. Drept este că prezenţa lui Doinaş în context nu face niciun serviciu reputaţiei sale – dar concluzia: „Doinaş proteja ideologia. Ergo, Doinaş era confiscat de regim“ (p. 277)!!, este o exagerare, care ţine, de fapt, de tonul general al cărţii. G. N. merge însă cu mult mai departe, cînd asociază „patriotismul“ de tip naţional-comunist al acelor ani cu un articol al lui Doinaş din 1941, apărut în Curentul literar, care ar atesta „aderenţa şcolarului Doinaş la fascism“; textul lui Doinaş, şcolar de 19 ani, intitulat Despre literatura viitoare, are culoarea naţionalismului de extremă dreaptă, dar este excesiv să-i dăm o importanţă pe care nu a avut-o.

9. Ajungem şi la relaţiile lui Doinaş cu Europa Liberă. Mai întîi, G. Neagoe analizează cu destulă exactitate conivenţa între politica literară antiprotocronistă, deci antioficială, a unui mare grup de scriitori (între care şi Doinaş) şi emisiunile Europei Libere. O coincidenţă de opinii deloc întîmplătoare, în multe momente şi cazuri. E de precizat, mai ales pentru tineri, că „grupul“ nu avea vreo idee organizatorică sau ierarhică, ci era mai mult o formă de respingere, decît de solidaritate. E un capitol lung şi încă insuficient discutat – mă tem că aşa va rămîne, adică atîrnat de amintirile şi scrierile memorialistice ale „aderenţilor“. Ceea ce ne interesează este felul şi argumentele pe care le aduce G. N. în demonstrarea duplicităţii lui Doinaş şi în această conjunctură a vieţii şi carierei lui. Autorul ar vrea să ne demonstreze că, încă din 1968, Doinaş era „poate şi principalul vehicul de propagandă a Europei Libere“ (p. 283). El ar fi fost apreciat (şi la Europa Liberă) ca fiind „model de conduită profesională... care se erija în lider informal... strategul opoziţiei scriitorilor... figura tutelară“ (p. 280-300) a literaturii esopice sau cvasisubversive. În ceea ce mă priveşte, probabil la fel ca alţi contemporani, cred că acest rol este supradimensionat – deoarece atunci nu exista un „şef“, ci existau mai multe vîrfuri „de curaj“ ale contestaţiei. Ceea ce e important în această relaţie este faptul că Doinaş, fiind sau nu duplicitar, era informator al Securităţii la Bucureşti şi agent de influenţă, cum presupune G. N., în afara ţării. Dar se pune întrebarea: o influenţă asupra cui? Prezumţia că, încă din 1968, la indicaţiile precise ale „organelor“, Doinaş ar fi potolit incisivitatea critică a postului de radio, întrucît în acei ani exista un fel de liberalism, deci şi speranţe „în mai bine“, e dusă de autor foarte departe: „poate că“, spune el, „Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au acceptat jocul dublu al oaspetelui“ (p. 283), datorită admiraţiei lor, repetat declarată pentru operă şi scriitor. Se precizează că, încă din 1968, Doinaş, ca informator, „a furnizat note interesante despre aceştia [adică despre Emil Cioran, Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, n.m.] care au ajuns la conducerea Consiliului“. La care Consiliu se referă nota informativă? În paranteză fie spus, nu e poate inutil să-l asigur pe George Neagoe că, oricît de „cinică“ va fi fost Europa Liberă, nu a elogiat pe autorii pe care îi bănuia de joc dublu şi, mai ales, nu s-a bazat pe informaţiile lor; şi, din nou, în afara lecturii relative la „influenţă“, nu putem aprecia cît de interesante erau informaţiile la care se referă autorul. Mai mult, „poate devenise principalul vehicul de propagandă a Europei libere în România“ (p. 283). Nu înţeleg deloc ce înţelege G. N. prin „vehicul de propagandă“ al unui post care era ascultat de milioane de oameni – ce propagandă „mai principală“ decît asta? Este probabil că G. N. nu a văzut aceste note, altfel ar fi cu totul ilogic să nu ni le şi transcrie spre edificare. Mai departe, ca dovadă a unui joc dublu, G. N. consemnează un citat dintr-o informaţie dată de poet agentului Victor Achim, bine-cunoscut responsabil al Securităţii cu Uniunea Scriitorilor, în care Gelu Ionescu i-ar fi spus lui Doinaş că există o tensiune între angajaţii mai noi (respectiv Gelu Ionescu, Emil Hurezeanu şi Raluca Petrulian) şi cei vechi, primii voind mai multă cultură decît politică (p. 282). Fiind implicat, căci Doinaş locuise la mine în această deplasare în vara lui 1984, precizez că informaţia dată este pe jumătate falsă: exista o oarecare divergenţă între redactorii mai noi, angajaţi de Vlad Georgescu, şi cei mai vechi, dar nu cu privire la prioritatea programelor culturale, ci la felul de-a înţelege şi de a decripta unele evenimentele sau presa din ţară. Nu înţeleg de ce acest raport nu este citat în întregime – ar fi fost, şi pentru mine, şi pentru Emil Hurezeanu, un bun prilej de-a analiza duplicitatea lui Doinaş!

10. Se precizează, mai departe, că Doinaş nu mai scria note informative – de cînd? –, ci numai discuta cu agenţii Securităţii, şi asta pînă în 1984, cînd a fost scos din reţea. Că era suspectat, încă din 1979, că nu respectă angajamentul: ca urmare i s-a deschis un alt dosar de urmărire informativă. Ideea principală a unui capitol important al cărţii lui Neagoe este că Doinaş devenise un direct şi destul de radical contestatar, o „culme“ a opoziţiei, dar tolerat sau chiar „cu voie de la poliţie“. Atacurile lui ar fi fost tolerate pentru că, în compensaţie, exista agentul de influenţă. Mai mult: „în preajma lui 1981 i-au dat voie să se comporte ca disident, în schimbul unor note informative... utile în derularea diverselor operaţiuni“ (p. 286). Care note, care operaţiuni – şi care probe? Şi din nou: duplicitate, „cameleonism“ (p. 286)? Cu siguranţă, mi se pare evident. Dar „cît de fidele erau relatările informatorului şi cît de cinstite erau însemnările locotenent-colonelului care îl avea în grijă, nu putem şti deocamdată“ (p. 287), scrie, pe bună dreptate, şi G. N. Ideea principală a criticului este însă că Doinaş a reuşit „să se prefacă şi informator ascultător, şi mînuitor al breslei“ (p. 291), toate acţiunile sale fiind dominate de lipsa de scrupule. Să zicem că aşa e. Mi se pare însă cu totul contraproductiv pentru Securitate să fi tolerat poetului discursul său public, nu o dată inflamant. Cum este de neînţeles afimaţia că „Securitatea era interesată în special de faptul că Doinaş afirma, fără înconjur, că ţara stătea sub caninii [sublinierea mea] unei forţe represive“ (p. 292). Aşadar, Doinaş pe post de termometru măsurînd temperatura nemulţumirii?
          Trec peste descrierea unei perfide prudenţe strategice a lui Doinaş în momentul impunerii unui nou preşedinte al Uniunii, în 1981 – am fost de faţă, a fost un moment de umilire pentru toţi cei care eram acolo; şi peste episodul „presiunilor“ făcute pentru obţinerea unei medalii jubiliare Goethe (1985), onorînd excepţionala traducere a lui Faust – e pomenit numele lui Wolf von Aichelburg, colaborator cu totul întîmplător al Europei Libere. O medalie nu ştiu dacă, pînă la urmă, obţinută, dar în orice caz pe deplin meritată.

11. Sigur, trebuie luat în consideraţie faptul că, încă din deceniul al optulea, teama de arestări şi încarcerări pentru versuri cu dublu sens dispăruse, iar Doinaş, prin „bravadele“ sale, voia, ostentativ şi repetat, să arate că nu se teme de represiuni (p. 293). În treacăt fie zis, nu numai Doinaş „abuza“ de procedeu, ci mulţi alţii, deci e fals că el „deţine întîietatea“ (p. 300). În consecinţă, G. N. insistă asupra faptului că poetul a fost interzis în 1988 – fapt pe care nu-l ştiam şi care este, cu siguranţă, important. Dar dacă Doinaş se temea sau nu, e greu de ştiut: dădea multora impresia că nu se teme, oricum nu o arăta! Rămînînd la presupuneri, ar fi logic să ne mai întrebăm, în consecinţă, dacă nu se bucura, poate!, de o necunoscută de noi şi de alţii invulnerabilitate. Acum, după atîţia ani şi aflînd toate aceste cotituri ale vieţii sale, să ne întrebăm dacă el „avea un spate“ – cum se spune, şi atunci, care era şi cui îi convenea „curajul“ lui?... Sînt întrebări pe care, cred, nu le mai putem evita. Nimic dovedit – doar simple (simple?) întrebări.

12. Problema dosarelor: Doinaş şi le-a văzut după 1989, şi-a recuperat manuscrise confiscate – am citat mai sus afirmaţiile lui G. N., pe bază de documente. Este deci puţin probabil ca el să nu fi ştiut ce conţin ele (sînt destul de numeroase, cum specifică G. N.). De aceea este cu totul semnificativ faptul că poetul, în 1998 (p. 170), se declara împotriva deschiderii dosarelor aflate la SRI, motivînd: „pentru că nu îmi va conveni să aflu că o anume cunoştinţă, un anume prieten al meu a spus nu ştiu ce despre mine! Sînt adevăruri care trebuiesc îngropate“. E clar, nici nu putea spune altceva odată ce nu a făcut publice angajamentul şi colaborarea sa cu Securitatea. G. N. îi reproşează lui Doinaş această tăcere – imputarea poate fi făcută şi altor importanţi scriitori şi altor personalităţi publice. Sigur, criticul are dreptate cînd observă că, mărturisind, Doinaş şi-ar fi dărîmat singur statuia (pe care e greşit spus că singur şi-o ridicase: prestigiul nu e un act numai de voinţă personală, ci şi unul de recunoaştere publică, nu eşti lider fără cei care te socotesc, te pun în această poziţie). Sigur că a fost, într-un anume fel, chiar dezonorantă acceptarea atîtor onoruri, după 1989. Şi sigur că descoperirea delaţiunilor a produs nu numai surpriză, ci mai ales dezamăgire şi dezgust. Nimeni nu se poate pune în această situaţie – a recunoaşte sau nu colaborarea cu Securitatea –, decît aceia care au trăit o atît de răscolitoarea dilemă. Eu cred că numai de la această premisă ar trebui să plecăm.
          În fine, în chip fundamental, George Neagoe pune în repetate rînduri plafonarea şi scăderea valorii operei lui Doinaş pe seama cedării lui morale din 1958: „S-ar putea ca angajamentul să-i fi stricat stilul. Niciodată după eliberarea din închisoare nu-şi va recupera vocaţia“ – şi face afirmaţia că Doinaş este „un mare scriitor mediocru“ (p. 308); şi mai radical, într-un citat pe care l-am mai dat: „Relaţiile cu Securitatea l-au constrîns pe scriitor să-şi piardă talentul, indiferent dacă a respectat cutumele Puterii ori le-a combătut cu încrîncenare“; Doinaş ar fost, în concluzie, „un politician al literaturii“ (p. 309 – ultima). Afirmaţii ca acestea apar de mai multe ori, deci reprezintă o serioasă convingere a criticului. Nici nu-mi trece prin cap să-i schimb părerile. Numai că faptul de a comite o gravă eroare morală nu devine, automat, o piedică în realizarea estetică a operei păcătosului, o piedică în calea naşterii unei capodopere. Dacă am lua în seamă toate „ticăloşiile“ comise de marii şi micii artişti ai lumii, mă tem că am rămîne numai cu operele „curate“ ale lui Fra Angelico şi Nicu Steinhardt. Dostoievski credea, oarecum altfel, că frumosul (artistic) poate salva lumea... Apoi, oricît am fi de exigenţi şi oricît nu am lua în consideraţie extraordinara virtuozitate, capacitatea prodigioasă de „a pune în versuri lumea“, cultura poetică şi instinctul artistic-mimetic al lui Doinaş, e foarte greu de spus că, din 1958 şi pînă la moarte, el nu a mai atins „perfecţiunea“ din tinereţe – şi asta, dacă e aşa, nu are, după opinia mea, nicio legătură cu viciul moral. Se poate spune, fireşte, „un mare scriitor mediocru“ – dar atunci ne izbim la încadrare, ca şcolarii, de întrebarea: unde e Doinaş, la mari, sau la mediocri?

          Rezumînd: nu există în cartea lui G. N. niciuna dintre notele informative scrise sau spuse de poet între 1958 şi 1989. Există citate din cîteva. Chiar dacă sîntem dispuşi să avem o completă încredere în autor, tot lipsesc probele definitive, integralitatea lor: o lipsă fundamentală, deci. Căci nu aflăm din această carte decît meandrele unei cedări. Dar dacă Doinaş i-a şi înşelat pe cei care îl obligau să înşele? Prin urmare, mă şi opresc aici.
          Lucrarea lui George Neagoe ar fi avut, după părerea mea, numai de cîştigat dacă n-ar suferi de trei metehne. Prima constă în faptul că a fost scrisă – probabil şi gîndită – în spiritul unui resentiment pentru chiar personajul ei principal. Ştim cu toţii că resentimentul atacă valoarea şi credibilitatea şi în critica literară, şi în istoria literară, aşa că mi se pare oarecum curios că aceia care i-au acordat un meritat titlu de doctor nu i-au atras atenţia. Al doilea este calitatea paginilor sale de analiză a poeziilor – analize care chiar puteau lipsi. În fine, sînt în carte zeci de fraze bombastice, un fel de teribilism de diletant. Am dat mai sus cîteva exemple, mai adaug. La p. 55: „Cuvintele-cheie devin platoşă pentru adjuvanţi. Sînt înghiţite, păstrîndu-şi autonomia“; la p. 64: „Sacralitatea orfică a versului, îmbrăţişată din snobism şi din dorinţă de refugiu, era împrăştiată de disciplina cazonă a realităţii aranjate de către propaganda socialistă“; la p. 79: „Cerchiştii s-au lăsat capturaţi de felia de pîine cu miere“; la p. 95: „Dar unde Securitatea nu intuia nici un ocoliş, venea aproape totdeauna un argat al puterii care dezgropa oasele. Dacă motanul punea «gunoiul» sub preş, apărea un tehnician «sanitar» să arate că sub covor există totuşi o moviliţă“; la p. 98: „Delatorul a afişat mentalitatea trimfalistă a Partidului unic care a izgonit orice piuneză rătăcită în calea uniformizării gîndirii. Informatorul i-a ocărît şi pentru orientările sexuale“; la p. 109: „Tînărul a beneficiat de o ieşire trimfală nesesizată însă de nimeni“. Mă opresc la prima sută de pagini.

          Am citit această carte de două ori, încercînd să-mi recompun imaginea unui om (şi a destinului său) de care am fost, cîţiva ani (1978-1982), destul de aproape. Iată gîndurile mele de azi: Înfăţişarea lui, prezenţa lui avea ceva ce ţinea de... decisiv, de om fără ezitări. Te izbea privirea, tonul şi conversaţia lui în care parcă avertiza că e ceva important în întîlnirea cu el, că se petrece ceva important. Părea veşnic conştient de gravitatea vieţii – cel mai adesea, dacă erai atent şi începeai să-l cunoşti, el gîndea, căuta toată vremea un vers, poate numai un efect, o potrivire. Că aşa era, o dovedea şi faptul că uneori îl şi nota. Purta, perfect, masca credibilului şi avea o animaţie reţinut teatrală. Realizez acum mai bine că era un om profund ascuns – nici nu mi-ar fi trecut prin cap duplicitatea lui, deşi, dacă mă gîndesc acum, îţi puteai da seama că, în secret, era dispus la tranzacţii. Probabil că darul său oratoric i-a întărit mult autoritatea şi credibilitatea. Nu pot să mi-l închipui umilit, deşi ne dăm seama că a fost de multe ori şi că asta l-a măcinat şi i-a răsucit personalitatea. Cum vor fi fost, oare, ceasurile remuşcării? Mi se pare grav şi profund întristător că în spatele acestei statui era, poate, mizeria delaţiunii, greaţa duplicităţii şi amărăciunea cedării.
 

Gelu Ionescu

Cazul Doinaş

» anul XXV, 2014, nr. 2 (285)