Zen

George Neagoe

          Traian T. Coşovei a intrat deja în istoria literară. Pentru mine, el este Poetul ultimelor trei decenii. Nu neapărat prin ceea ce a arătat, ci prin cât a ascuns. De la dispariţia lui Nichita Stănescu, cititorii l-au aşteptat pe succesor. Puţini au ştiut că întemeietorul Cenaclului de Luni preluase ştafeta. I-a lipsit mediatizarea să se impună. În schimb, a publicat. Uneori, cu neglijenţă. Alteori, cu răspundere. Totdeauna, cu impact. Scriitorul a ajuns la performanţa să transforme orice vers în poezie. Lucrul se confirmă în ultima lui carte (Aritmetica pleoapelor, Editura Tracus Arte, 2013): „Şi umbra trupului tău peste valuri: un şevalet uitat pe plajă“ (Furtuna din deşert, p. 54). Realul, cu toate constrângerile lui, se conserva intact. Realitatea nu se regăsea deloc.
          Poate că recuzita este descifrabilă. Rezultatul combinaţiilor surprinde prin caracterul flamboaiant. Totuşi, Traian T. Coşovei a propus o formulă însingurată, ca un monolog în Babilon, recognoscibilă şi aici. Autoportretizarea, măiestrită câteodată până la saţietate şi manierism, reprezintă o modalitate de a masca înstrăinarea de propria personalitate şi, concomitent, de a făţui nimicul. Invazia tropilor prin intermediul cărora se confecţionează imagini poate fi pusă pe seama influenţei lui B. Fundoianu, scriitor prizat cu voluptate de participanţii la Aer cu diamante: „Stau între mine şi oameni ca un dezacord între depărtare,/ uitare şi dezastrul unei copilării fără început şi sfârşit./ Şi, totuşi, sunt fapte despre care vorbim la trecut./ Altele... abia se întâmplă.// Sunt o poveste care se scrie cu pistolul la tâmplă,/ adică de bună-voie, printre viermii zilei de mâine:/ sunt o curăţenie generală... de primăvară,/ sunt o felie amară de pâine“ (Fuga de mine, p. 88).
          Ruptura între poet şi ceilalţi este totală. Izolarea se verifică în discurs. Iar discursul exprimă o conştiinţă. Poetul îşi anunţă sosirea la porţile cetăţii. Doreşte să i se deschidă calea regală. Nimeni nu-l observă sau nu-l ascultă. Nimerind la Isarlâk, Nastratin Hogea, cel proiectat de Ion Barbu, era norocos că poporul i se adresa. Desigur, naufragiatul şi-ar fi pierdut caracterul excepţional cedând ademenirii. Ipostaza aleasă de Traian T. Coşovei ilustrează faptul că nu există o diferenţă de fond între avertismentele insinuate în poemul Sunt şi eu un june (din Aer cu diamante) şi gesticulaţia din culegerea pe care o comentez. Incompatibilitatea artistului cu publicul nu încetează niciodată. Poetul se află aici – fie în deşert, fie în ape tulburi şi curgătoare. Lumea stă dincolo, forfotind şi ingnorându-l.
          Poetul nu-şi depăşeşte condiţia de metec. Însă e integrat cu de-a sila în comunitate, printr-o efigie. Astfel, nu-şi mai aparţine. Devine utopia alterităţii. Stăruind să-şi menţină integritatea, artistul refuză să-şi aşeze retorica în serviciul colectivităţii: „Suspectă tăcere, iar eu prea plictisit/ să cioplesc păpuşi cu nas mare/ care să mă mintă./ Aşa că voi rămâne o statuie de sunete predicând în pustiu“ (Ultimul spectacol, p. 7). S-ar presupune că epuizarea ar provoca paseismul. Aş înclina să cred că indiferenţa se justifică prin absenţa oricărui motiv de gâlceavă. Deşi alungat din cetate, poetul nu simte pofta răzbunării: „Bufonii au fost alungaţi din regat./ Spuneau minciuni: a trăi, a iubi,/ a zări îngeri zburători prin fereastra deschisă./ Pe când dincolo zăcea negrul adevărului de a spune nu!“ (O zi prea însorită, p. 38). Nu intenţionează să se strecoare şi să o prade, asemenea psalmistului arghezian (Sunt vinovat că am râvnit...). Poezia nu vehiculează lozinci mesianice. Însă îl caută pe Mântuitor. Religiozitatea versurilor se bazează pe potenţialul metaforic al pericopelor şi, totodată, pe râvna omului de a-l îmblânzi pe Dumnezeu prin cioplire. Artificialul potoleşte sublimul. Simbolul substituie esenţa. Din nou, locurile comune se adună laolaltă, se completează, definesc un context recognoscibil pentru ca, în cele din urmă, să contrazică orizontul de aşteptare. Poezia se construieşte ca explicaţie magică, în replică discretă la Elegia a doua. Getica de Nichita Stănescu: „Vechii egipteni au înălţat piramidele/ Alţii au scris pentru că s-au temut de cuvânt,/ iar alţii au vorbit pentru că s-au înfricoşat de tăceri/ şi de consecinţele de mai apoi.// Într-o spălătorie de maşini de cusut lucrezi la un giulgiu/ pe care alţii îl vor căuta cu săbiile între dinţi/ cu pumnalele în mână.// Şi toţi, la judecată, vor spune că au căutat numai Cuvântul –/ cel care se purta pe ape ca un copil nedorit de nicio limbă./ Vor jura strâmb cu bărbile lor arse de soare, cu feţele lor sfâşiat de vânt./ Vor îndura, vor suferi, se vor strânge de gât în numele/ unui adevăr numit întuneric – neînţeles, nerostit până la capăt.// Până când va sosi un copil care va rosti/ pe înţelesul tuturor adevărul luminii – cel care nu pedepseşte, ci doare“ (Sentimentul piramidal al fiinţei, p. 62). Aşezând poezia sub iminenţa adevărului care va ieşi la iveală, ca o imprecaţie, Traian T. Coşovei se apropie de Ion Stratan, cel din Aer cu diamante.
          O structură apocaliptic-salvatoare întâlneam şi în Sunt şi eu un june – matrice a întregii opere –, unde invocarea lui Coriolan Drăgănescu (un fel de cavaler al calului de spijă) era făcută cu distanţare ironică. Şarja împotriva realismului socialist (remanent) se insinua în urechile ascuţite. Pentru Traian T. Coşovei, poezia nu însemna atunci şi nu înseamnă nici azi agitaţie, propagandă şi mobilizare – cu atât mai puţin studenţească –, ci o arlechinadă pornind de la clişeele limbajului. Acestor repere de construcţie a textului li se adaugă, la finalul carierei, nevoia unei revelaţii a Cuvântului. Când socotelile poeziei s-au încheiat la întretăierea cu linia vieţii, poemul încetează să fie dublul creatorului său. Retorica pişicheră, lunecoasă, îşi pierde forţa persuasivă, fiind subordonată alunecării spre transcendent. Până şi un lup de mare incorigibil încetează să caute aventura de dragul ei. În acest punct, extrem de ţeapăn legat, ca un nod mărinăresc, întâlnim structura de rezistenţă a Aritmeticii pleoapelor. Narcisismul artizanatului piere. Fabrica de metafore explicite, în care verbul „a fi“ avea rol transfigurator, se converteşte, urmând exemplul din Aerostate plângând (2010), în oracol biblic: „Până la urmă, eşti singur de unul singur şi cauţi pe altcineva ca tine:/ o cină marinărească din care lipseşte el, Peştele./ Uneori, a fi pustiu înseamnă tăcerea unui deşert de cuvinte/ spulberate de aritmetica pleoapelor tale“ (Recompensa, p. 69). Privirea poetului se întâlneşte cu ochiul atoatecuprinzător, cu simbolul creştin – ICHTYS. Clipita adună clipirile, măsurând ceasul destrămării.
          Ce ascunde totuşi grandilocvenţa? Drumul către marea artă. Nimeni nu a sesizat până acum că unitatea din Aer cu diamante şi, în special, afinităţile între Mircea Cărtărescu şi Traian T. Coşovei provin din aşezarea la temelia poeziei a unei precept din budismul zen, aranjat în centrul poemului Sunt şi eu un june. Anume că între lucrurile nepreţuite şi cele pe care nu se pune preţ nu e nicio deosebire. Aşa se explică de ce Mircea Cărtărescu şi-a intitulat antagonic două volume: Totul, respectiv Nimic. Tocmai pentru că nu are utilitate, poezia face toţi banii. Deşertăciunea – laitmotiv în opera lui Traian T. Coşovei – trebuie citită în antifrază, aşa cum a învăţat de la I. L. Caragiale. Adevărata zădărnicie ar fi, în imaginarul literar, ca poetul să aparţină bunurilor de larg consum.
          În Aritmetica pleoapelor m-am convins încă o dată că Traian T. Coşovei rămâne un mare poet. Cititor asiduu, el a reinterpretat, deopotrivă, modelele despotice din proză (I. L. Caragiale) şi din poezie (Arghezi, Barbu, Nichita Stănescu). Dorul de ducă, nesaţul de a hălădui ca Rimbaud (vântură-lume, cum îl considera Fundoianu), nu înseamnă altceva decât nostalgia după un teritoriu amnezic: „Privesc peste umăr. Te-am iubit îndepărtat, ca pe o insulă locuită de porumbei şi crocodili“ (Despre starea oceanelor, p. 41). Poezia incantatorie, aşa cum a trăit-o Traian T. Coşovei, se întâlneşte numai în placentă.
 

George Neagoe

Zen (Traian T. Coşovei, Aritmetica pleoapelor. Editura Tracus Arte, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 2 (285)