„Sînt vechi, domnule!“

Alex Ciorogar

          Chiar dacă discursul istoriei literare se îndepărtează azi din ce în ce mai mult de vechile sale categorii, cum ar fi, printre altele, cea de „generaţie literară“ (desigur, cu câteva excepţii, cum ar fi volumul lui Gheorghe Perian, Ideea de generaţie în teoria literară românească, apărut la Editura Limes chiar anul trecut), strategiile (economice, în primul rând, dar şi culturale sau politice) editurilor româneşti impun, cred, în discutarea ultimului volum al lui Ioan Es. Pop, 1983. Marş. 2013. Xanax, Bistriţa: Editura Charmides, 2013, o utilă repunere în discuţie a tocmai acelui concept, fiindcă avem de-a face aici cu, aş zice, două extreme (fiecare cu avantajele şi dezavantajele ei) ale poetului-reper, cel din Ieudul fără ieşire, cel din 1994. În consecinţă, îmi cer scuze pentru cele ce urmează.
          Foarte bine primit de critică şi premiat în mai multe rânduri (Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Premiul Academiei Române, Premiul USR, Premiul pentru poezie al oraşului Bucureşti, Premiul Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România, Premiul „Cartea de poezie a anului 2011“ oferit de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă din Bucureşti, Premiul Radio România Cultural pentru poezie, Premiul „Primăvara poeţilor“), Ioan Es. Pop face parte, alături de Cristian Popescu şi Dan-Silviu Boerescu, din triada de forţă a generaţiei ’90. Pe lângă volumul scris cot la cot cu Lucian Vasilescu (Confort 2 îmbunătăţit, Editura Publicaţiilor pentru Străinătate, 2004) sau traducerea Lumilor livide (The  Livid Worlds, Editura Institutului Cultural Român, 2004, traducere de Nathaniel Smith, K. Shaver şi Ion Creţu) şi cele trei antologii (Podul, Cartea Românească, 2000; No exit, Editura Corint, selecţie şi prefaţă de Dan C. Mihăilescu, 2007; Căderea-n sus a corpurilor grele, selecţie de Teodor Dună, Editura Tracus Arte, 2012), cărţile poetului maramureşean (Porcec Cartea Românească 1996; Pantelimon 113 bis, Cartea Românească, 1999; Petrecere de pietoni, Editura Paralela 45, 2003 şi Unelte de adormit, Cartea Românească, 2011) sunt completate în 2013 de o serie sau de un calup de poeme publicate (dacă nu şi scrise) în urmă cu exact 30 de ani, având în vedere anul publicării, 2013. E totuşi de mirare faptul că poetul încă nu a câştigat şi Premiul Mihai Eminescu, chiar dacă primul lui volum a fost reeditat nu demult. De altfel, el nu se află nici în acest an pe lista celor nominalizaţi pentru premiul „Opera omnia“. Publicate în revista studenţilor băimăreni, Nord, poemele sunt acompaniate, în volumul publicat la Editura Charmides, de alte nouă poeme noi. De altfel, acest subtil joc de cuvinte reprezintă dorinţa poetului de a impune o viziune simetrică, rotundă, dorinţa de a încheia, cel mai probabil, un anumit ciclu sau o etapă din activitatea şi traseul său literar, intenţie vizibilă în special datorită faptului că scriitorul a împărţit în acest mod poemele care, în paginile revistei din 1983, apăreau într-un alt format (patru poeme mai lungi) şi într-o altă ordine. Având deci două părţi, placheta ce are mai puţin de 60 de pagini, conţine două fişe biobibliografice (Ioan Es. Pop şi Mihai Zgondoiu, prima pe coperta a doua, iar cealaltă pe coperta a treia) şi postfaţa sau studiul lui Răzvan Voncu ce funcţionează ca un intermezzo explicativ între cele două „instanţe“ sau „ipostaze“ ale poetului (Ioan Pop, aşa cum semna poemele din revista Nord şi Ioan Es. Pop, cel de mai târziu, poetul matur şi, totodată, exemplar din Ieudul fără ieşire). Pe lângă cele patru ilustraţii nostalgic-minimaliste (paginile 9 şi 35) ale lui Mihai Zgondoiu, dacă luăm în calcul şi grafia copertelor (1 şi 4), volumul e flancat şi de două fotografii cu texte explicative (în prima poza, datată din 1983, apare Ioan Es. Pop alături de profesorul universitar Ion Chiş Şter la Baia Mare – fotografie de Cristian Stamatoiu; în cea de-a doua poză, Ioan Es. Pop apare fotografiat alături de Mihai Zgondoiu, Bucureşti, 2013). Poemele din prima parte au rămas, până acum, necunoscute istoriei şi criticii literare. Reeditarea lor reprezintă un gest inedit care atestă, cum ziceam, maturitatea conştiinţei sale literare şi artistice. E cel puţin bizar faptul că poetul însuşi este cel care face acest efort de recuperare şi, într-o anumită măsură, de reevaluare a debutului, şi nu un, cum ar fi fost de aşteptat, istoric literar consacrat. Volumul e deci unul cu valoare istorică, documentară, înainte de orice. Tânărul Ioan Pop nu era, cu alte cuvinte, poetul uşor canonizabil ce avea să devină Ioan Es. Pop un deceniu mai târziu. Mai menţionez doar că două dintre poeziile din prima parte au fost incluse şi în volumele porcec şi pantelimon 113 bis (pomele „[el călătorea înainte şi numai el]“, respectiv „[ei sunt adânci ca rozele. ca pe nişte frunze]“), poezii citite de Ioan Es. Pop, cum semnalează Marius Chivu, şi la cenaclul Vorba vine din Club A, cenaclu moderat de Cosmin Ciotloş.
          Situat între optzecişti şi douămiişti, Ioan Es. Pop face, dintotdeauna, figura unui poet „solitar“, un „lup singuratic“ reprezentativ totuşi pentru poetica generaţiei nouăzeci. Volumul dă seama şi de evoluţia interioară a scriitorului. Pornind de la un imaginar, cu siguranţă, modernist (specific poeziei interbelice), în speţă unul arghezian (un Arghezi încă simbolist), poemele din primul ciclu al volumului încorporează şi o estetică, aş îndrăzni să zic, avangardist-expresionistă, toate, la acel moment, modele lirice învechite, osificate. Abia mai târziu se va închega formula neoexpresionistă specifică poetului noăzecist. Cu toate acestea însă, una dintre principalele teme ale volumului e cea a timpului, după cum precizează şi Cosmin Ciotloş în România literară, singura cronică, alături de cea a lui Marius Chivu din Dilema veche, dacă nu mă înşel, dedicate acestui volum. Cu alte cuvinte, nevoia despărţirii de trecut, escamotarea revoltei politice faţă de un regim opresiv în, pe de o parte, atmosfera mentalitară medievală a unui „fortuna labilis“ şi, pe de altă parte, în nihilismul, absurdul sau angoasa specifice filosofiei existenţialiste fac din Ioan Pop unul dintre precursorii şi, în acelaşi timp, victima (în sensul marginalizării sau excluderii) noii doctrine literare a optezeciştilor, ce doreau, mai mult ca orice, ruperea de tradiţia şi trecutul poeziei (şi literaturii) române şi, în acelaşi timp, comentarea critică, dar în manieră subversivă, ermetică a situaţiei politice contemporane lor. De aici şi o poetică a aproximării, a voalării prin repetiţie şi insinuare. Redundanţa şi inutilitatea gesturilor mimate frizează condiţia omului „nou“ fără trecut sau, cel mult, cu un trecut fabricat. Altfel spus, volumul atestă caracterul manifest al conştiinţei autorului ce rezona cu noua mentalitate a epocii sale literare (vezi episodul frecventării cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin) şi, totodată, notele diferenţei sale specifice, care se va concretiza şi rafina, după cum ştim, în caracterul (auto)biografic, personalizant şi narativ din Ieudul fără ieşire sau Pantelimon 113 bis, dar şi într-o poetică a atmosferei sumbre, obscure. N-aş putea spune că poemele din cel de-al doilea grupaj sunt semnificativ mai valoroase decât cele din primul calup. Ele reprezintă, mai degrabă, nişte poeme de sertar, nepublicate, din diverse motive, în celelalte volume de până acum, pastişând, oarecum mimetic şi minimalist (deci mai puţin expresiv), formula poetică din Unelte de adormit, sucombând, în consecinţă, într-un soi de automanierism inoportun. Anecdotica, lehamitea lingvistică, ironia ludică, axiomele naiv-proverbiale – iată trăsăturile ce conturează, prosopografic, profilul personajelor nevrotice, dependente de xanax, ce populează geografia imaginară a lui 2013.
          Probabil că dacă, în cursul anului curent, Ioan Es. Pop ar cuprinde, într-o nouă reeditare, volumul său de debut (după fix 20 de ani), alături de cele mai bune poeme ale sale, atent selecţionate, ar putea trece, cu inima împăcată, la o nouă etapă a carierei sale scriitoriceşti.

 

Alex Ciorogar

„Sînt vechi, domnule!“ (Ioan Es. Pop, 1983. Marş. 2013. Xanax. Bistriţa: Editura Charmides, 2013)

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)