Leonard Nolens

Leonard Nolens s-a născut pe 11 aprilie 1947, la Bree – în trecut, unul dintre cele 23 „Bonnes Villes“ ale principatului Liège, iar astăzi, un oraş din Limbourgul belgian. Încă din timpul studiilor sale la Institutul Superior al Traducătorilor şi Interpreţilor din Anvers, s-a stabilit ca traducător free-lance în oraşul portuar. Albert Camus, Thomas Mann şi Cesare Pavese sînt doar cîţiva dintre autorii pe care i-a tradus. În 1969, şi-a făcut debutul cu Orpheushanden (Mîinile lui Orfeu); în acelaşi an, s-a alăturat redacţiei revistei Labris, revistă care a publicat de preferinţă literatură experimentală între 1962 şi 1973. Barocă şi ermetică la început, cu puternice ecouri din Paul Celan, poezia sa a devenit mai sobră, iar din 1986, s-a apropiat de parlando, odată cu volumul De gedroomde figuur (Figura visată). Începînd cu 1989, Nolens a publicat şi cinci volume dintr-un jurnal intim, reunite sub titlul Dagboek van een dichter 1979-2007 (Jurnalul unui poet 1979-2007). Dacă poezia lui Nolens a fost considerată de critică drept „o autobiografie supusă unei simbolizări monumentale“, aici, în schimb, diaristul se dezvăluie fără nicio mască. De cînd a luat Premiul pentru cel mai bun debut, în 1974, cu volumul De muzeale minnaar (Amantul muzeal, 1973) – de fapt, al doilea volum al său –, Leonard Nolens a fost un favorit al juriilor literare. În 2012, a primit din mîinile reginei Béatrix Premiul literelor neerlandeze, un premiu internaţional, atribuit o dată la trei ani de Flandra, Ţările de Jos şi Surinam. (B. I. şi J. H. M.)


Forme de tăcere

Nu mai sînt nici fiu, nici vizionar.
Părinţii mei, îi mai cunosc
ca pe un semantem repertoriat din întîmplare.
Locurile unde stau culcaţi împreună
la adăpost de vînt, la nord-est de mîna mea,
le-am marcat cu roşu pe această hartă,
aşa cum face un visător care nu pleacă niciodată.

Nu mai sînt nici bărbat, nici amant.
Metastaza primului cuvînt
a contaminat tot, sexul moale
stă undeva încolăcit în faldurile prăfuite
ale vocii mele, lacrimile îmi dădeau
rar, tîşneau ca o nevoie naturală
pentru care nu-i loc.

Nu mai sînt nici poet, nici fantezie
a ceea ce altădată ne ţinea despărţiţi.
Metaforele pe care le-am construit în jurul nostru
se prăbuşesc ca o încăpere dărăpănată
în care ochii şi pumnii mei se deschid larg
în lumina ultimei zile.

Paul Celan

Astăzi, toamna vine să-ţi mănînce
din mînă.
Obosită de atîta călătorie,
prea tîrziu, prietenă crudă,
se culcă deasupra ta. Părul său încîlcit
şi membrele sale – vînt şi aur lent –
încep cu neruşinare nunta
pe care ai aşteptat-o atîta timp.

Acum îţi mănîncă din mînă.
Îţi mănîncă mîna
care altădată îţi data vocea
pînă la infinit, îţi mănîncă, îţi mănîncă ochiul
care vedea mai adînc, mai adînc
decît cursul Senei
şi al timpului.

Toamna se mănîncă
înăuntrul tău, pînă dispare.

Rămîne haina
de dantelă geroasă şi de zăpadă
în care vocea ta se înveleşte, plînge,
vătămată şi păstrată, mai adînc
decît cursul Senei
şi al timpului.

Omagiu cuvîntului

Credea, îmi schimb numele meu urît şi devin altcineva.
Credea, îmi pun inima pe buze şi vorbesc într-un singur şuvoi
 şi sînt dintr-o singură bucată.
Credea, trebuie să vină un preot sau aşa ceva cu un cuţit
Ca să mă spintece de la scalp pînă la buric şi să citească adînc
 în măruntaiele mele.
Credea, trebuie totuşi să depună cineva mărturie despre
 goliciunea sa.

Şi-a procurat o conştiinţă care n-o să vă mai tulbure.
Şi-a aranjat sexualitatea în pliuri convenabile.
Sexul nu şi l-a folosit decît în locaţii cunoscute şi previzibile.
Durerea şi-a adaptat-o cu greutate la standardul uzual,
Trupul şi l-a ascuns în haine de-a gata, fericirea
Şi-a înmuiat-o în tainul călîi pe care Barnum ne-o dă s-o halim.

Schimonoselile feţei le-a pictat cu plăceri cumpărate.
A repetat totul după toată lumea, nu şi-a arătat nimănui rahatul.
Gaura pe care un Dumnezeu imposibil a lăsat-o în el a umplut-o
Cu poezii rugătoare, cu dorinţa inumană de a se contopi.

Verklärte Nacht

Stăm goi la masă. Ochii tăi iluminează încăperea.
Mîinile tale de fluture fosforescent amenajează aerul
Cînd vorbeşti cu mine sau pe faţa de masă neagră.

Le ating zi de zi. Linia vieţii ştie cum mă numesc.
Venele lor transparente ascund cursul destinului meu, zborul
Sîngelui nostru care transformă albul obrajilor tăi în pete de dorinţă.

Vîntul împinge poarta grădinii. O ploaie care începe, freamătă în
  copaci,
Stropeşte fereastra batantă, unde tu străluceşti,
Lumină în care mă văd, în care poate o să dispar.

Stivuieşti farfuriile, înlături firimiturile şi verşi încă puţin vin.
Aud în bucătărie zornăit de faianţa albastră şi de cuţite,
Departe. Mă dor picioarele de a nu fi în stare să vin la tine.

 

 

Leonard Nolens (Prezentare şi traducere din limba neerlandeză de Doina Ioanid & Jan H. Mysjkin)

Forme de tăcere; Paul Celan; Omagiu cuvîntului; Verklärte Nacht

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)