O viziune integratoare

Iulian Boldea

          Din cărţile studiile, articolele profesorului Mircea Muthu se desprinde cu claritate apetenţa pentru un amplu orizont al sintezei, pentru un relevant repertoriu teoretic, dar şi pentru o viziune integratoare asupra fenomenelor culturale, asupra balcanităţii şi a locului culturii româneşti în acest context. Atras de o redesenare a spectrului conceptual al balcanismului prin prisma unor accente şi perspective noi ale morfologiei culturii, Mircea Muthu subliniază, înainte de toate, aportul de viziune, mentalitate şi stil al spaţiului balcanic în context european: „Într-o Schiţă pentru ontologia lui între avansam, la modul asertoric, ideea că procesul de cristalizare a naţiunilor mici şi mijlocii din Europa emergenţei romantice a condus la acceptarea, teoretic cel puţin, a policentrismului“.
          Considerând că „imaginea Sud-Estului trebuie reluată şi curăţată – într-un proces de durată – de zgura poncifelor şi a conotaţiilor negative, atribuite de-a lungul timpului“, Mircea Muthu pune o astfel de viziune cu conotaţii negative pe seama conceptului de bizantinism şi a accentelor semantice peiorative pe care le-a primit acesta: „Sensurile peiorativizate ale termenului de balcanism sunt redevabile în bună măsură bizantinismului, conotat depreciativ de mentalitatea vestică, puţin dispusă să-şi asume măcar o parte din culpabilitatea dezastrului suferit de lumea creştină la 1453 […]. Imaginarul literar îndeosebi a perpetuat sintagma «bizantinism al decadenţei»“. Spaţiul balcanic policrom, descentrat, marcat de tentaţia anomiei, e definit şi explicitat de profesorul clujean prin mai multe sintagme cu circulaţie mai mult sau mai puţin asiduă în spaţiul românesc: „deriziune facilă“, „nestatornicie funciară“, „empirism ostentativ“, „sentimentalism ieftin“, „familiaritate agresivă“, „adaptabilitate de factură cinic-grosieră“, „spiritul gregar“, „viziune infernală“, „axiologie socială răsturnată“, „deviaţie etnică“, „nebunia generalizată“, „instabilitatea caracterului“, „hedonism rudimentar de esenţă popular-orientală“, „epicureism popular“ etc.
          Sancţionând „caracterizarea reductivă a balcanismului“, Mircea Muthu defineşte balcanismul literar, ca relief ontic tripartit, prin prisma unui aliaj al unor stări paradoxale, antinomice, dar şi ca răscumpărare estetică a unei dinamici existenţiale aşezate sub semnul unui paradoxal dramatism al derizoriului:

Mai întâi, balcanismul este o realitate politică şi etnică fragmentată generând conflicte armate şi sentimentul/conştiinţa a ceea ce am numit echilibru instabil. În al doilea rând, din unghiul mentalităţii, balcanismul – ca dramă colectivă însoţită de reversul său parodic – este parte integrantă dintr-o adevărată filozofie a supravieţuirii. Există, în sfârşit, balcanismul ca răscumpărare prin artă şi cu funcţie compensativă, provocată dar şi întreţinută, generic vorbind, de regimul autocratic şi de spaţiul închis, adiabatic.

Există însă, în acest spaţiu policrom, articulat policentric, lipsit de coeziune semantică, un sentiment al tragicului? Mircea Muthu vorbeşte despre un grad zero al categoriei tragicului, în condiţiile în care balcanismul alimentează o grilă estetică „duplicitară“, situată între „sancţiunea morală“ şi „autocratismul estetic“: „Lipsit cel mai adesea de sublim şi încercuind o lume fără speranţă (constitutivă spaţiilor închise, adiabatice), e, de fapt, un tragic fără tragic, adică un grad zero al categoriei – izomorf cu amintitul deja Bizanţ fără Bizanţ“.
          Desigur, între atuurile pe care spaţiul balcanismului le posedă, trebuie amintite refuncţionalizarea estetică a trecutului, reinventarea mitului, recuperarea negativităţii, valorificarea potenţialităţilor povestirii ca mod de articulare a unor lumi ficţionale, dar şi relevarea balcanismului prin prisma capacităţii de a articula punţi „între culturi şi civilizaţii“ în contextul unui proces de modernizare de aspect dual:

Există, în al treilea rând, procesul dublei modernizări în societăţile balcanice, provocând – cu deosebiri nu de esenţă, ci de grad – cam aceleaşi reacţii. Prima dintre ele, localizabilă în epoca ecloziunilor naţionale, a instaurat imitaţia şi „arta şmecheriei“, iar următoarea, în faza post-Yalta, a distrus relaţiile umane de la bază […] În fond, constructul social, legitimat de cultura aferentă, conţine şi reflectă sau refractă în aceeaşi măsură nervurile desprinse dintr-o pânză freatică şi pe care, astăzi, încercăm să o aproximăm.

Nu sunt puţine paginile în care, dincolo de geometria netă a aserţiunilor raţionaliste, se regăseşte freamătul afectiv al unei individualităţi creatoare ce rezonează la toate mişcările, manifestările şi reflexele Lumii şi ale Cărţii. Fraza e predispusă, astfel, la reverie, enunţul e recules şi melancolic, o vibraţie lirică învăluie, cu volutele ei neauzite, paginile

Acum e linişte activă şi mă aflu aici, în Creta, într-un fel de baie a îngerilor care şi-au pierdut, totuşi, aripile. De undeva, dinspre Iraklion, se aude, bătând înfundat, marea. Ea ordonează totul, şi desenul munţilor pe cerul de un albastru palid, şi conturul ţărmurilor stâncoase, şi roşul de patină veneţiană al clădirilor. E o frumuseţe somptuoasă şi, pe undeva, nespus de tristă. Imperativul lui carpe diem e lizibil încă în fragmentele strălucitoare de mozaic micenian, în vreme ce populaţia turistică, gălăgioasă, dă iama în peşte prăjit şi în universul factice al suvenirurilor de tot felul. În vechiul port – mirosul de ierburi amare şi fortăreaţa veneţiană, măcinată de sare şi strivită de timp. În curând, soarele îşi începe bătaia rituală, apele devin sângerii, iar mâine va fi o nouă zi pentru măslinii şi caişii din Creta. Cu amintirea insulei, intrată în sânge, voi lua dimineaţa în piept, dar auzind, în spate, vuietul surd al valurilor care se retrag, la reflux, înapoi în mare).

Viziunea sintetică, integratoare e prezentă şi în acele cărţi în care demersul hermeneutic e plasat asupra figurii unui autor (Paul Zarifopol, Liviu Rebreanu, Lucian Blaga). De pildă, în cartea consacrată autorului lui Ion (Liviu Rebreanu şi paradoxul organicului), Mircea Muthu subsumează opera lui Liviu Rebreanu unei categorii estetice fundamentale, aceea a organicului, element către care converg, cu semnificativă recurenţă, liniile de forţă semantică ale mai tuturor creaţiilor sale. „Categorie suverană“, cum subliniază criticul, organicul nu e identificat doar la un palier al operei lui Rebreanu, acela al creaţiilor de ficţiune; dimpotrivă, „ca şi concept însă organicul este multiplu etajat, el are statut de imanenţă atât în epica exemplară traversată de suflu epopeic, precum şi în concepţia despre artă a scriitorului ce conturează clasica, balzaciana imagine a creatorului demiurg“. Conceptul organicului este circumscris, într-o demonstraţie convingătoare şi riguroasă, în capitolele cărţii, ce se ocupă de Jurnalul şi de poietica creaţiei, „Centrul“ şi „corpul sferoid“, de Incipitul şi mutaţiile prozei: epopeic/ romanul realist/ proza modernă sau de Feţele tragicului (eu istoric/ eu mitic) etc. Pământul este, pe bună dreptate, considerat ca o „expresie ontologică a organicului“, un centru pulsatoriu care determină în chip hotărât atât naraţiunea, cât şi destinele personajelor; în acest fel, pământul „nu e fixaţie şi nici doar «glas simbolic», ci realitate zguduitoare aşa cum e, polarizând adică voinţe şi provocând puternice seisme sociale“.
          Relaţia dintre om şi pământ („contracarată progresiv de nebuloasa şi dinamica «lume de mâine», cu ilustrarea sa în Gorila“), translaţia de la afirmarea unităţii lumii la hybrisul social şi individual exprimă o stare de criză la care scriitorul e martor şi participant, tranziţia „de la monolitic spre fragmentar“ fiind ilustrativă pentru evoluţia operei rebreniene. În această privinţă, Lauda ţăranului român, discursul de recepţie la Academia Română, nu este decât o formă de reprezentare teoretică a conceptului de totalitate, de organic, ale cărui semnificaţii îşi pierduseră ponderea şi eficienţa, căci „totalitatea fusese pusă deja sub semnul întrebării, faptul fiind certificat de deplasarea perceptibilă, de la respiraţia epopeică şi obiectivarea în tradiţie realistă din primul roman la articulările din proza ulterioară, centrate pe radiografierea unor cazuri de conştiinţă“.
          Foarte interesante, din perspectiva beneficiilor hermeneutice, sunt studiile şi eseurile care impun o perspectivă corectă, atentă, riguroasă a corespondenţelor şi convergenţelor multiple dintre plastică şi literatură. Sunt explorate momentele şi cazurile de interferenţă, de intersecţie ale acestor moduri de comunicare artistică într-un fel consubstanţiale, întrucât „arta literară şi cea plastică s-au născut din trunchiul comun al creativităţii umane“. Critic şi teoretician literar riguros, sobru în expresie şi măsurat în aprecieri, Mircea Muthu îşi edifică demonstraţiile prin recursul constant la text. În ansamblul creaţiei lui Mircea Muthu, efortul sintetic, integrator, implicat în preocupările sale de estetică şi literatură comparată se aliază cu exerciţiul analitic, demersul său hermeneutic asumându-şi, astfel, o conformaţie unitară în ciuda diversităţii sale aparente.

 

Iulian Boldea

O viziune integratoare

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)