Hotarele istorice

Gheorghe Schwartz


1. Cernăuţi, oraşul natal al fidelului cetăţean Iosif B.

          Pe Joseph B. l-am cunoscut în 1992 la Berlin. Avea 80 de ani.
          – Sunteţi ucrainean? l-am întrebat.
          – Sunt un cetăţean fidel până la capăt patriei mele, mi-a răspuns. Până la capăt!
          La 80 de ani şi-a părăsit pentru prima oară ţara. S-a născut la Cernăuţi, în respectul faţă de bunul şi veşnicul împărat Franz Joseph. (În cinstea Majestăţii Sale, se spunea, a şi primit numele Joseph.) Da, tânărul Joseph B. a fost un bun cetăţean austro-ungar.
          În 1918, fără să se mişte din oraşul natal, Cernăuţi, Joseph B. a devenit un vajnic cetăţean român. Fidel până la capăt patriei sale.
          Şi fără a pleca măcar doi kilometri din oraşul natal, Cernăuţi, în 1940 s-a putut mândri cu calitatea de cetăţean cu drepturi depline al Marii Uniuni Sovietice. Şi s-a mândrit Iosif B. cu această calitate. (În admiraţia faţă de Iosif Visarionovici, se spunea, purta atât de bucuros numele Iosif.)
          În 1991, după ce a părăsit, pentru prima oară, oraşul natal, Cernăuţi, spre a veni doar câteva zile la Berlin, Iosif B. se legitima drept un fidel cetăţean ucrainean.
          – Sunt un cetăţean credincios până la capăt patriei mele! a repetat Iosif B.
          – Sunteţi ucrainean? am repetat întrebarea.
          – Sunt evreu.
          Asta aşa a fost.


2. La bunici, peste râu

          Mişu Plop s-a născut în satul Plopi, o localitate aflată pe malurile Prutului.
          Când s-a căsătorit, cetăţean român, s-a mutat în casa tinerei sale soţii, iar fratele său, Sile Plop, a rămas cu părinţii în casa bunicilor. Pe urmă, şi Sile Plop s-a căsătorit.
          Atât Mişu, cât şi Sile şi-au iubit mult bunicii. În fiecare duminică, la prânz, bunicii, părinţii şi nepoţii luau masa împreună. 
          Pe urmă, între cele două case, despărţite doar de râul Prut, a apărut graniţa: bunicii, împreună cu Sile şi cu familia acestuia, au rămas cetăţeni români – păi, cum altfel?! –, iar Mişu, alături de familia sa, a devenit cetăţean sovietic. 
          Aşa că Mişu n-a mai putut prânzi cu Sile şi cu bunicii şi nici copiii nu s-au mai putut juca împreună. (Nici semne peste râu nu era indicat să-şi facă: unii n-au ţinut cont de un lucru atât de elementar şi au fost ridicaţi pentru spionaj.
          Graniţa e graniţă!
          Când vremea o permitea, mâncau în curte: o masă pe un mal al Prutului, cealaltă pe celălalt mal al Prutului. Nu chiar faţă în faţă, că nu era indicat.)
          Abia după 1991, devenit cetăţean al Republicii Moldova, Mişu Plop a primit încuviinţarea de a-şi îmbrăţişa fratele sub privirile blânde ale bunicilor din cimitirul de pe deal. Aşa că, ducându-şi palmele pâlnie la gură, Mişu i-a strigat lui Sile pe deasupra Prutului:
          – Vin acuşica!
          Apoi a luat bătrânul autobuz, care l-a tot dus vreo 40 de kilometri până la gară. De acolo a mai mers o vreme cu trenul până în capitală, la Chişinău. Aşteptând trenul, a stat pe o bancă. Se înserase şi afară era răcoare. Aşa cum trebuia să fie. Trenul l-a dus până hăt, la Bucureşti. În Gara de Nord a stat în sala de aşteptare până spre dimineaţă, când a luat un alt tren, până la Iaşi. Spre seară a ajuns cu un alt autobuz bătrân – fratele celui care l-a dus la Chişinău – până la nici cinci kilometri de satul din partea cealaltă a Prutului. (Autobuzul doar până acolo avea misiunea să se deplaseze.) Aşa că, după nici 40 de ore, a ajuns la Sile şi ai lui. Dimineaţa, i-a făcut cu mâna soţiei. Peste Prut.
          – Vin acuşica! i-a strigat.
          După alte două zile, Sile l-a condus la autobuz, de acolo a plecat singur până la Iaşi, de unde a călătorit la Bucureşti. De data asta, a zburat cu avionul până la Moscova. Iar de acolo, a sosit cu trenul tocmai în gara aflată le vreo 40 de kilometri de casa sa. (De pe malul celălalt al Prutului.) Bătrânul autobuz şi-a făcut iar datoria şi nu l-a lăsat nici de data aceea de izbelişte.
          Soţiei i-a povestit cum grănicerii s-au uitat extrem de sever la el (grănicerii moldoveni, grănicerii români şi grănicerii ruşi), dar nu i-au găsit nicio vină. Aşa că nu l-au oropsit.
          Duminica următoare a fost soare şi cele două familii au prânzit în curte. Fiecare în curtea sa.
          Şi asta a fost aşa.


3. Pipa din spumă de mare

          În Alsacia a locuit de multe – foarte multe! – generaţii o familie Khumer. Ei au fost cei mai iscusiţi şi cei mai cunoscuţi fabricanţi de pipe. Încă din 1668, ne-a rămas un înscris despre meşterul Adolf Khumer, cel ce „făcea pipe până şi pentru regi, şi duci, şi conţi“.
          În 1681, după ce Alsacia a fost luată de Ludovic al XIV-lea pentru Franţa, ni se vorbeşte despre Adolphe Khumer, destoinicul fabricant de pipe „chiar şi pentru feţele cele mai nobile“.
          În urma războiului franco-prusac, când Alsacia devine iarăşi ţinut german, „cele mai bune pipe“ erau fabricate de Hermann Khumer. (Firma din lemn inscripţionată cu litere gotice se mai află păstrată şi astăzi la mare cinste în muzeu.)
          Da, dar în anul de graţie 1918, când Alsacia revine Franţei, deasupra porţii monumentale a magazinului de pipe, a apărut inscripţia „Horace Kummer“. Atât! (Fiind clar că numele acela era aproape sinonim cu minunatele instrumente pentru fumat. Şi firma aceasta, salvată ca prin minune, se află la loc de cinste în muzeul tutunului.)
          Când, în 1940, Adolf Hitler „a dăruit poporului german Saarbrücken“ şi a invadat Alsacia, vechea firmă cu litere gotice a fost repusă deasupra elegantei intrări (deşi, între timp, Hermann Khumer murise şi locul său era ocupat de nepotul Siegfried Khumer).
Pe urmă, atunci când localitatea a abordat din nou drapelul francez, a fost clar că firma aceea cu litere gotice nu-şi avea locul (mai ales în zilele acelea!). Aşa că s-a întors în muzeu. (La început într-o debara, înainte de a fi iarăşi expusă publicului vizitator.)
          Pentru a nu se schimba mereu firma multiseculară, a apărut un derivat al lui Khumer, dar şi al lui Kummer: ECUME DE MER. În interiorul magazinului exclusiv puteţi admira şi cumpăra (dacă vă permit buzunarele) aceste splendide pipe écume de mer – adică pipe din spumă de mare.
          Şi asta aşa a fost.

          P.S.
          Dacă nu credeţi, puteţi păţi ca Sir J. P. Poll, care nici el n-a crezut că a fost aşa. Şi n-a crezut nici măcar că ar exista pipe sculptate în piatră ponce. El era convins că pipa sa preferată este chiar din spumă de mare. Aşa că a intrat în mare să caute minunatul material. A tot adunat spumă de mare, dar ea i se scurgea mereu printre degete. Atunci a căutat-o mai adânc. Pentru că nu a mai revenit niciodată la suprafaţă, urmaşii săi pretind că Sir J. P. Poll îşi continuă şi astăzi cercetările. (Sir J. P. Poll a fost întotdeauna extrem de meticulos în tot ceea ce făcea şi nu a lăsat niciodată nimic la jumătate.)
          Alţii spun că s-ar fi înecat.      

 

Gheorghe Schwartz

Hotarele istorice

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)