Poem de Andrei Zanca

iarna rusească şi ramura de măslin

                                                            i. m. Slawa Richter

te văd coborând treptele largi prin înserarea de iarnă
trecând de-a lungul fluviului pe esplanada pustie
păşind prin parcul înzăpezit, printre băncile
          împovărate de zăpadă

abia te mai zăresc prin ninsoarea cernută
de tăcerea dintre arbori, prin sălile concertelor
în faţa pianului din mica Rusie, cum era numită cândva
Ucraina ta în şuierul locomotivelor din gările necunoscute
acolo, printre mujici şi soldaţi osteniţi, roşii ori albi
         în pupila ta fără de nuanţe politice

refuzând improvizaţiile trecând la interpretare
spre uluirea celor adunaţi în jurul samovarului
braţele tale, două aripi lopătând prin amurgul zeilor
estimp, bolşevicii smulgând cu frânghiile cupolele bisericilor
         pe când o lumină slabă învăluia doar claviatura

iar tu, de nezărit pe scenă, de parcă braţele, sonatele
s-ar fi desprins dintr-o negură siberiană, în vreme ce prokofiev
îşi târa ca pe o tinichea caracterul prin ziua de naştere a lui stalin.
         zile mohorâte. zile neconsolate.

şi publicul învelit în şube în sala rece din Murmansk, şi-afară
bombele decantând un studiu de Rahmaninov, deşi
cu toţii se simţeau mai în siguranţă acolo
în sala unduită de frig, şi-apoi deodată
liniştea şi tăcerea faţă de care orice grai
         e un idiom, o farsă.

putem însă cândva pierde ce suntem, aidoma acelor balerine
care-şi amintesc la bătrâneţe cum au fost curtate la tinereţe
cu aceeaşi discreţie şi jenă admirând ele
uniformele militare cu fireturi, doar Nina Dorliac
contemplându-ţi somnul netulburat, tolănit acolo
sub un pian: vremuri grele, vremuri de restrişte
paturi puţine. spaţiul rezervat, tu, nepăsător la confort
între tastele albe, între tastele negre, funebre
ca nesfârşitele înmormântări, când mânat pe scenă
păşeai de parcă ai fi fost surprins de ploaie
detestând analiza, detestând puterea, în vreme ce ei
te urmăreau pretutindeni, încât odată l-ai întrebat
pe unul din ei: coborâţi la prima – da – eu, nu
într-adevăr, de unde ştie ursul polar că are botul negru
atunci când şi-l acoperă cu o labă, stând el la pândă
cum tu într-o Fugă de Bach, şi nimic, nimic nu ţi-a atins firea
şi ei scufundându-se cu toţii-n beznă ca Sf. Petru în valuri
cum mult mai târziu spunându-i lui Karajan:
ich bin Deutscher“, şi el: „also, ich bin Chinese
iar tălmaciul, sfios: „se înţeleg bine...“

tu din nou pe străzile îniernate, pe uliţele îndrăgite
blestemate, între zidurile îmbeznate, între zidurile acelea de spaimă
şi mulţimea deodată aţintindu-te din albe, oarbe pupile
deasupra, cocori rotindu-se peste ramuri chircite de ger.
să ne vină oare mântuirea de la morţii noştri reîntorcându-se
         spre a ne trezi, spre a ne călăuzi
când pus în America să alegi dintre 30 de piane
         unul la care să cânţi

te-a potopit sfârşeala, superstiţia şi mai ales neputinţa
fiindcă în Rusia ta erai mereu obişnuit să înfrunţi totul
         dinspre un pian impus: „altul n-avem“

aidoma lui Tarkovski decupând o stepă rusească în Italia
         ierni şi ierni între interpretare şi improvizaţie

între a fi pe jumătate german şi surâsul de porţelan chinezesc
         din rictusul de primadonă al lui Karajan

deşi firea ta cicatrizată de stepe
         mereu netulburată rămânea

în ciuda pianului impus ori poate tocmai de aceea
ca şi atunci când, improvizând acum, ai păşit
înspre morţii tăi, senin, nebântuit nici măcar
         de o Fugă, neurmărit

de niciun ecou al unuia din cele 30 de piane
ale magnaţilor de la carnegie-hall. –
         tot astfel, odată

când umbrele se alungau peste aşezări
iar casele se topeau lin în înserarea din jur
urcam pe terasa deasupra podului, unde bunicul
îşi avea columbarul, bănuind de pe atunci că drumul meu
se va înscrie între pământ şi cer, unde-şi murmura şi el
vorbele abia auzite, iar porumbeii ni se aşezau pe umăr
guruind, noi uitând că-n jur guvernau doar
         necazul şi lipsurile.

apoi, bunicul alegea unul din ei mângâindu-i
cu degetul mare capul şi aripile şi-i lega ceva de picior
apropiindu-şi de buze ciocul păsării înainte de o lansa
în sus, cu acelaşi murmur de neînţeles pentru mine pe-atunci.
şi-n seara următoare aşteptam aşezaţi pe banca columbarului
încât câteodată mă trezea din aţipeală doar fâlfâitul aripilor
oftatul lui de mulţumire, în vreme ce pasărea i se lăsa
ostenită pe umăr. şi-n această încredere deplină
a reîntoarcerii, neştirbită de nicio ploaie, netulburată
de niciun vânt, uitam din nou totul şi-mi părea mereu
că zăresc deasupra mea legănându-se încet
         o ramură de măslin

 

Andrei Zanca

iarna rusească şi ramura de măslin

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)