Poeme de Liviu Georgescu

căderea

moartea a trimis sămânţa în oul auzului!
în inima mea – peşte săltând afară din apă
ţap învârtejit în stâncă –
pasăre scăpată în univers –

orele se deşiră din ceasuri ca lâna
iar secundele sunt picuri pe arama coclită:
seminţele cad, putrezesc
în moartea ce-şi deschide florile roşii!

mă agăţ de iederi schimbătoare
căderea face lumina neclară

ţipătul răsună în cărţi
ceea ce aud e zvonul apei din piatră
sângele proaspăt pe haine

karma

Întoarcere-n trup, în viaţa ce-şi deschide viaţă propriei sfere
impure – prin simpla volută, prin gestul mărunt,
prin hăul din gurile-stomă după care se mişcă sufletele
pe pământul boţit: secetaşi blestemaţi.

Din ele ies urechelniţe dulci ca halviţa.
Nimic nu mai are memorie,
totul are seminţe de varză
şi de ţipete roşii.

Acolo, în întunericul mucegaiului,
cu ochii rostogoliţi în boia şi piper
îţi bei ascunzişul,
iar sufletul nu se mai poate elibera
din rugina faptelor netrăite.

cândva la început

faguri strălucitori încep să lumineze de ziuă
în lanuri neîncepute
unde sângele florilor e mai gros şi mai primitor
jupuim cerul nor cu nor înger cu înger
din lacrimi bogate în care sfârâie
fosforul cometelor

se înalţă mişcarea în curcubeie întinse de sfori
pe mările încinse

şi în piept:
libertatea şi iubirea şi vulcanii ascunşi

se aud în văzduh stele născând
se strevăd păşuni albastre
în care îngerii se rostogolesc
cu coifuri de aur

naştere

lucrurile se amestecă printre umbre
apele se trezesc încet
şi vârfurile tremură scurt

ne zbatem în vid
şi întunericul nu ne mai încape
ne revărsăm şi creştem în lumină întreagă
ca la-nceput


peste oceane vibrând de păsări născând
fiinţa se ridică în vârtejuri vizibile

E=mc2

prinşi în cleşte de ninsoare arborii crescuţi
din viaţa noastră. şi noi în cleştii frigului
şi ai frumuseţii blânde
a iernii dezgolite la focul încins printre noi
aţâţat în miezuri de floare răsărite în simţuri

şi ce sunt eu? un lemn şlefuit de cântec aprins?
o cascadă moşită de vulturi?
sunet pătruns de fumul ce a fost mai înainte scânteie
revenit în scânteie printr-o întoarcere firească
din sine în sine
prin jungle de nervi, prin plase ţesute cu firul subţire şi fraged
al nervului
în care se aud prăbuşiri de lumi şi imnuri de slavă,
umbre şi glorii trecute
vuind în inimă
cu forţa mecanică susţinută de aburi: caii-putere
trag vechile ere peste viitoarele pajişti de aur

şi peste aceste întinse ţinuturi un gând rece cristalizează amar:
sublima, strania luciditate, dureroasa tresărire a cărnii
prefăcută în stare, oasele deşertate în praful stelar
prin lucitoare canale de trecere, un tunel îndreptat
spre vizibile, instantanee transformări între energie şi materie
cu puterea înnobilată a luminii

miezul etern al rugii

Nomad prin mine, exist acum şi întotdeauna,
trecând de la idei neutre la pasiuni ameţitoare,
hoinărind cu absolutul din mine prin stări imposibile,
adulmecând magnetismul firelor de iarbă,
fantasticul melc ce aruncă în aer trombe de praf
strălucitoare ca viaţa.

Dincolo de adevărul tuturor, adevărul meu e un copil
care se bucură de verdeaţă şi culoare.
Voinţa se face arc peste curgeri de nori   
niciodată devenind fibră uscată,
scăldându-se în incertitudine
ca în apele raiului.

Ard fără a prădui.
Curg fără străpungere, doar undele intră-n vibraţie
cu adâncul din stâncă – miezul etern
al rugii.

 

Liviu Georgescu

căderea; karma; cândva la început; naştere; E=mc2; miezul etern al rugii

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)