Poem de Gilda Vălcan


pe lună plouă

nu mă întreba,

de unde să ştiu
eu de atmosferă?
o fi adus-o cineva cînd a venit în vizită
nu-mi amintesc.
nu a trecut nimeni pe aici
„de o viaţă“,

zici,
de-o viaţă.
pămîntul e
departe şi mereu la asfinţit
stau în penumbră
mai tot timpul şi mă joc cu firele de
 nisip.

nu, nu timpul,
nici călătoria,
nici micile
neînţelegeri
şi nici minciuna
care s-a cimentat între noi:
singurul drum
fără riscuri.

nu ştiu să merg pe
calea aceasta, aşa că plutesc.

pe Lună e uşor,

te intersectezi
doar cu o culme, o umbră,

ceva ce-ţi stă în
cale ca o întrebare pe care o aşteptai.

prieteni nu mai
sîntem din veacul trecut,

ascult cum curge
vîntul la tine, pe Pămînt,

şi-mi dau seama
că aştepţi un cuvînt.

aşa că îţi trimit
o clipire de pleoapă:

pe Lună a nins
pînă de curînd,

acum plouă
întocmai

 

Gilda Vălcan

pe lună plouă

» anul XXV, 2014, nr. 1 (284)