Poeme de
          Ana Brnardić


Poftă

Culegem măsline. E început de decembrie,
casa este peste drum, rece, neterminată.
În mijlocul încăperii mocnesc lemnele de încălzit.
Bura aduce fulgi de sare din mare.
Pe zid este născătoarea-de-dumnezeu: mulatră cu sâni goi.
Suntem mulţi, tăcuţi în propriii pumni.
Fluturăm din mâini, atingem frunzele de tutun,
degetele sunt suprasărate şi le aruncăm în foc.
Foamea se caţără din port, din vapor. Coboară oameni de apă şi de pământ
şi dispar sub pietre.

Din podea cresc nişte urechi mari care ne folosesc
la comunicare. Nu înţelegm niciun cuvânt,
dar urmărim bătăile limbii.

În întuneric, cât timp
clopotul dimineţii e încă departe, îi rog pe
Voland şi pe Pisică să-mi aducă puţină pâine.
În stomac sunt sădite limbi sălbatice
care, odată cu venirea pe insulă, au albit.
Pâinea e discernământ, iar tot restul împărtăşit
pe simpla rută dintre ţărm şi insulă.


Puntea

Mă aplec peste marginea feribotului.
Vântul ia două şuviţe care pâlpâie sălbatic peste faţă.
Hanoracul cu blană falsă e mai subţire decât petala.
În acel trup obişnuit au alergat păsări şi albine,
ursoaice cu pui, lişiţe şi încă o făptură primară.
Pe punte nu e nimeni, dar e zgomot.
Se plimbă titani eliberaţi, scârţâie din cojoacele lor prea mari.
În vânt bărbile le par fragile, precum avalanşele.

Sub punte, sub scară, cei doi beau cafea.
Încă mai sunt pe jumătate acolo, ceaşcă goală cu câteva picături reci de espresso.
Răsuflarea mea, darul vorbirii şi al mişcării, graţia, încă mai sunt pe jumătate acolo.
Unul dintre ei şi-a scos paltonul. Pe frunte îi este o pată fierbinte.
M-am dus să văd ce va spune reflexia în mare,
este suficient să te îndepărtezi numai puţin
sau spuma te va izbi totuşi de propriile oase.


Bătrâneţea

În noapte mişcările se răcesc.
Deoarece culorile trebuie să se odihnească, rămâne doar un albastru obosit.
Maria vorbeşte repede, prin nopţile ei se rostogolesc pietricele.

Cu jumătate de chip sunt în foc, iar cealaltă parte se zimţează.
De când lăuntrul a ars de tot pe vreascul unui singur sărman cuvânt rostit,
mi-a rămas ultima apărare: să fiu pasăre de ceară.

Cu mişcarea mâinilor dărâm postavul solemn al serii:
discuţia în jurul focului într-o limbă peninsulară.

Deasupra încăperii e un pat în care neascultarea a construit deja castele
în gheaţă. Pentru-a mă-ncălzi las boala cu planctonuri
să mi se scurgă-n picioare. E tot mai greu să controlezi vapoarele
pe insula asta.


Întuneric

Pe insulă întunericul are straturi geologice
iar fiinţa umană lasă urme de scoică în pat.
Abandonate, notele incinerate, terţele minuscule şi veştejite
ale cântecelor de coastă ne trag într-un vis de carbon.
Doar noi două ne furişăm la trei
să ascultăm cum liliputanii horcăie pe străzile înguste
iar câteva limbi pricăjite fac dragoste de-o decadă
la etaj, deasupra poştei.
În grădina pe care noi o alegem
frunzele au crescut în afara controlului.
Ne învelim cu ele să ne soarbă rămăşiţele apei din piele,
să ne usuce gândurile şi să le fărâmiţeze în vis.
La comanda în unison a cotoarelor cărţilor
ne retragem, mergem înapoi, până ce ne va închide coaja amară.


Primii pantofi ai tatălui

În fundul dulapului, de fapt sub pământ, printre rădăcinile
fagului din care dulapul de-abia se va face,
se găsesc pantofii tatălui.
Negri, ponosiţi, din piele subţire, două prune uscate
în care se mişcă rămurele, încheieturi trosnitoare.
Au fost primii lui pantofi pe care mi-i amintesc.
Sigur, nu şi primii lui pantofi.
Nu ieşea din ei, crescuseră deja împreună cu pielea,
vii, suculenţi, minerali. Pentru vară şi iarnă.
Nici prin gând să-i schimbe cu unii noi.
În dulap mai trăiau o familie de gândaci, zeci de furnici
şi urechelniţe. Pantofii erau arcele lui noe pentru micile gângănii de casă
pe care le purtau dintr-o zi în alta.
Într-o zi mama a luat pantofii de urechile lor delicate
şi i-a aruncat afară.
Tata nu s-a împotrivit, ci a luat alţii, pantofi obişnuiţi de bărbat.
Negri, primii pantofi, traşi de urechi, fără simţul înfrângerii
s-au dus în pădure. Exact aşa cum de ani de zile
ne avertiza tata: m-am săturat, mă duc în pădure.
Au devenit pământ, arbore, poate chiar o tufă cu poame amare.
Pantofii în care au crescut fetele tatălui
şi multe alte propoziţii destrăbălate.

 

Poezii inedite traduse din limba croată de Adrian Oproiu

 

Ana Brnardić (Poezii inedite traduse din limba croată de Adrian Oproiu)

Poftă; Puntea; Bătrâneţea; Întuneric; Primii pantofi ai tatălui

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)