Goana

Marian Dumitraşcu

          – Mi-ar trebui o corabie cu pânze ca s-ajung la timp, îi spui. Aşa că nu ştiu, Iubi, chiar nu ştiu. Ei bine, asta nu-i deloc adevărat. Ce?! Doamne! Nu se mai vede nimic. Ştii ceva? Cred că te descurci tu. Ştii ce? Cred c-atâta lucru poţi face şi tu. Cum adică, ce vreau să spun cu asta?
          Îi închizi şi te sună după o jumătate de minut. Ai un suflet de descărcat şi te repezi.
          – Mai am un cuvânt pentru tine. Nu pot fi în două locuri deodată. Care e cuvântul aici? Cu siguranţă nu. Şi-am mai găsit unul. Nu găseşti că fac destule sacrificii şi aşa? Aici? Sigur sacrificii. Dar tu poţi înţelege că-i tot nu. Nu?
          L-ai lămurit. Nu degeaba ai făcut cursul ăla de Ştiinţele comunicării. Îngropi mobilul pe locul mortului, atâta dragoste şi înţelegere. Viaţa în doi. Cheile de la aceeaşi uşă, un film pe săptămână, câteva zile la munte sau la mare pe an, şosete murdare. Dumnezeule! A văzut cineva toiagul lui Moise pe undeva? Vântul aruncă ploaia în rafale. Simţi maşina lunecând uşor într-o parte, împinsă de forţa vijeliei. Parbrizul e-o perdea de apă. Ştergătoarele, o umbră în plus. Par acele unor metronoame-ndepărtate. Măsurând. Măsurând. Timpul. Trebuie să schimbi neapărat ringtonul telefonului de serviciu.
          – Clienţii sunt pe drum, intră direct în subiect Edi.
          – O!
          – Exact, e de acord Edi.
          – Când ajung, dă-le fursecuri, îi spui.
          – Când ajungi TU?
          – Asta-i… o problemă, eşti cât pe ce să greşeşti. Dă-le fursecuri!
          – De contractul ăsta depinde…
          – Sigur, i-o tai.
          Nu degeaba ai urmat cursurile alea. Pachetul de Lucky e gol. Cauţi în torpedo, care e plin de discurile cu Bowie ale lui Iubi. Te-ai lăsat la-nceputul anului, ca tot omu’, aşa că ce-ar fi să te laşi acum pe bune? În depăşire, bâjbâi cu o mână după telefonul personal. Îl nimereşti tot pe cel de serviciu. Agendă. Selectare. Edi. Se apelează.
          – Aici, te ia la mişto Edi.
          Simţi cum te învăluie spirala cunoaşterii şi-l laşi în pace.
          – Şi eu. Apoi i-o trânteşti: Într-o oră.
          Schimbi repede telefoanele-ntre ele şi-ţi transformi vocea-n mieunat.
          – Ştii, Iubi, cât de important e pentru mine.
          Iubi scoate cu cleştele un
          – Mdea.
          – Şi ştii că nu-i aşa mare greutate…
          – Nu pot să sufăr chestia asta! se aprinde Iubi.
          Îl linguşeşti puţin şi-l împaci la fel de puţin.
          – Odată ce obţin postul, totul se va schimba, îi spui. Vei vedea, îl asiguri. Voi fi mereu acolo. Nu pot să mă gândesc că totul a fost în van. Că toată munca pe care am depus-o până acum a fost de pomană. Pur şi simplu nu pot să procesez chestia asta.
          – Ai grijă pe drum, înghite Iubi. Te iubesc, şi, ohoho!, Norocul tău, nu se poate abţine.
Vezi un camion apropiindu-se din direcţia opusă. Forţezi depăşirea. Intri pe contrasens şi roţile uită de volan, de direcţie. Mintea ţi se goleşte. Maşina a luat-o la sănătoasa, parbrizul înghite peisajul de jur împrejur, eşti o păpuşă aruncată dintr-o parte în alta, dar înăuntru eşti atât de liniştită, s-a făcut deodată linişte. Doar o întrebare. Roţile deja mestecă noroiul, nu ştii când te-ai oprit, nu ştii cum şi nu ştii cum de te mai poţi mişca şi acţiona ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, timpul nu mai e măsurabil, roţile aderă, momentul a îngheţat pentru a fi dezmorţit şi acceptat şi gândit şi regândit, cântărit (şi, poate, discutat) alte dăţi, nu acum, atunci, apoi maşina porneşte în marşarier pe propriile urme săpate în noroi cale de vreo zece metri de la carosabil. Sărută asfaltul. Se scutură de bulgării de pământ. Doar o întrebare. Cine-i cea mai norocoasă fată?
          Ploaia s-a oprit. Cerul s-a deschis. O baie de albastru inundă totul. Limba de ciment care se-ntinde înainte, albastră. Copacii de pe margine, albaştri. Maşinile care trec pe lângă, interiorul, tapiţeria, albastre. Telefonul de serviciu, altfel negru, pare bleumarin acum. Edi nu are punct, nu are virgulă.
          – Clienţii sunt aici, îţi zice. Clienţii vor să vadă documentaţia. În spatele lor i s-a părut că-ntrevede apocalipsa mayaşă sau care vrei tu.
          – Eşti un băiat tare bun, Edi, îl întrerupi. Poţi să spargi o amărâtă de-ncuietoare de la un sertar? Ai acolo toate copiile dosarului, îi dai mură-n gură. Nu aştepţi nicio reacţie, nu vrei să-l auzi c-o să se descurce, că n-o să se descurce, de mulţumiri nici nu poate fi vorba.
          Deschizi radioul. Ch-ch-ch-changes. Intri în depăşire, vezi un camion albastru venind din cealaltă direcţie, te răzgândeşti, frânezi şi te întorci îndărătul furgonetei albastre de care voiai să treci. Eşti a doua maşină la un semafor cu trei lumini pe trei nuanţe de albastru. Albastru roşu albastru galben albastru verde. Schimbător de viteze. Telefonul de serviciu. Fără semnal. Schimbător de viteze. Mobilul personal, agenda, Iubi, apelare. Mesageria vocală. Schimbător de viteze. Numărul de fix, apelare. 
          ... lăsaţi mesajul după semnalul sonor, biiip!
           – Ştii ce-am ascultat? Changes. La radio. Cred c-o să-mi pun un CD.
          Trei ţiuituri. Baterie descărcată. Monolog întrerupt.

 

Marian Dumitraşcu

Goana

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)