Lazăr Avram, farmecul evocării

Ion Bălu

          Alcătuit din trei segmente distincte, Leac de singurătate (Editura Karta-Graphic, 2013) rămâne un semnificativ popas în creaţia poetului Lazăr Avram.
          În secţiunea mediană, Sub semnul amintirii, sunt adiţionate două serii de micronaraţiuni. Cele dintâi recreează specializarea autorului la Institutul Francez de Petrol din Paris, în anul universitar 1992-1993. Celelalte selectează momente şi întâmplări din orele de curs de la Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti. Ca în Parada dascălilor de Anton Holban, Lazăr Avram conturează personalitatea şi structura caracterială a profesorilor şi a colegilor universitari.
          Întâia secţiune, Gânduri vechi, şi ultima, Din livada nespuselor cuvinte, sunt edificate pe o succesiune de aforisme, evocări şi însemnări distribuite aleatoriu, după capriciile memoriei. Prin pregnanţă şi lapidaritate, multe însemnări acced spre norma statuată estetic.
          Însă aproximativ o mie de aforisme din primul amplu segment – situat valoric între Vorbe… vorbe… vorbe (1934), Gânduri (1948) de Victor Eftimiu şi Privind viaţa (1930) de G. Ibrăileanu – se apropie, prin tehnică, structuri tematice, delicateţe confesivă, de cugetările criticului ieşean. Pentru amândoi, aforismul constituie forma sintetică a experienţei ontologice, stocată în engramele memoriei senzoriale, păstrată în timp şi reactualizată prin elaborare.
          1. „Eu sunt ardelean!“ Enunţul rostit de G. Călinescu, într-un articol din Tribuna poporului, este implicit asumat de Lazăr Avram. Profesorul universitar de azi, specializat în foraj-extracţie, terestru şi marin – „... m-am risipit, cu dărnicie, în arta forajului“ –, îşi reliefează obârşia ardeleană ca o nobleţe princiară: „Când liniştea mi s-a instalat în suflet, închid ochii, iar Maieru lui Liviu Rebreanu devine «cuibul viselor» din tinereţea mea“.
O imagine similară închide volumul. În imaginaţie, se ivesc

bătrânele noastre case ţărăneşti, curţile lor mari şi tihnite, intrate de acum în ceaţa legendei. Gândul meu se pleacă peste acela al bunilor şi străbunilor mei, într-un soi de ritual ancestral al rugăciunii sufletului. Şi al mândriei că fac parte din rândul acelor mlădiţe româneşti, crescute în paturi umplute cu pănuşi de porumb...

Acelaşi tărâm de vis este sugerat plastic de coperta volumului, gândită de Claudiu Voicu. În prim-plan, crengile despletite ale unui arbore; în spate, Someşul. În fundal, munţii şi, deasupra, azurul cerului, brăzdat de nori.
          Întoarsă spre propria-i existenţă, vocea instanţei narative evocă cinci generaţii. „Îndoit pe coarnele plugului“, bunicul Lazor avea o blândeţe „ca o vibrare de lumină lină“. Deseori, bunica intra în rugăciune împreună cu sufletul „precum binecuvântatele ploi de vară“. La 85 de ani, tatăl tăia în iarbă „brazdă largă şi groasă“; privindu-l, fiului i se pare „un sfânt venit să cosească iarbă în grădina raiului“. Îndemnul mamei – „desăvârşită în rugăciune şi cu fruntea încercănată de lumină“ – de a se apropia de miezul „omeniei“ din veac i-a călăuzit drumul în viaţă. Şi l-a transmis fiului său. Bucuria oferită de graiul nepotului „n-are echivalent pe lume“. Iar trupul Anastasiei, nepoata, degajă arome de „flori de lapte“ şi „flori de stele“.
          Înălţat pe „oase de feciori“, legănate în morminte „de ochi cercănaţi“, rumenit cu bocete, cu toponime păstrate din limbajul traco-dacilor: Măgura de Sus, Măgura de Jos, Maieru, în amintire, rămâne un tărâm mirific. Aici, pe vremuri, ţăranii semănau laolaltă cu grânele şi gândurile lor. Atunci, zorile intrau în casă prin ochii mamei, feţele copiilor erau radioase şi oamenii „parcă mai fericiţi“.
          Ca în poezia lui Goga din primul său volum, vocea emiţătorului recreează lumea satului Maieru. Psalmodic, sunt evocaţi măierenii de azi şi cei trecuţi în lumea de dincolo, „cu Virgil, cu Ionuţ, cu Vasile, cu George…“, cu profesorii din şcoala generală: Sever Ursa, Titus Regvald…, cu preoţii Irimeş şi Iuliu Drăgan… „Doamne, ce oameni, ce personalităţi!“
          2. Gânditorul O fibră filosofică învăluie textul întregului volum. Nu în sensul elaborării unui sistem. Asemenea lui Caragiale, Lazăr Avram are o filosofie implicită, diseminată în reflecţia generală asupra lumii. Constant, foloseşte substantivul „dor“, concept filosofic, teoretizat de Lucian Blaga şi Constantin Noica. Sensurile conceptuale, echivalate prin „désir, douloureux, deuil, tristesse, nostalgie“, au fost sintetizate de Anca Vasiliu în eseul Dor, singurul substantiv românesc inclus în Vocabulaire européen des philosophies (Robert, Seuil, 2004).
          În aforismele lui Lazăr Avram, dorul are semnificaţia unei atracţii perene spre copilărie. Anii aceia sunt evocaţi „cu o melancolie din care nu lipseşte bucuria“ – cum se exprima Nicolae Manolescu, într-un interviu. Copilăria ca timp al genezelor, când sufletul se afla aproape de origini, iar gândul, încins cu brâul curcubeului trimis de bunica amintire din cer, „la ultima ploaie a copilăriei“.
          Azi, dorul de „acasă“ are o asemenea intensitate, încât naratorul îşi revede umbra copilăriei „închinată în faţa geamului“ din casa părintească. Memoria iconică se dizolvă în memoria senzorială. Rezemat de cântecul copilăriei, scoate „prin cumpăna gândului“ răcoare din fântâniţa de pe dealul Bortii, ascultă răsuflarea pădurii, percepe gustul brânzei fripte pe grătar şi receptează efluviile olfactive ale pâinii coapte în cuptorul bătrânesc. „Nemăsurat, mistuitor şi misterios“ rămâne dorul omului născut la sat: „Ca o chemare întrupată în durere…“
          Tot de gândirea filosofică ţin aforismele dedicate creaţiei artistice şi meditaţia asupra destinului ţării, „dispreţuită de politicieni şi năpăstuită de manageri“.
Notez şi un gând cioranian: „Deşertăciunea patimilor şi ambiţiile nemăsurate omoară la români progresul şi evoluţia firească“.
          3. Marile teme ale sufletului omenesc Aforismele îngăduie ilimitate zone tematice. Copilăria, „ploaie aristocratică de lacrimi“, amintirile, „nevăzute flăcări“, tremurând sub zarişte, ţăranii, „singurătăţi anonime“, sub „streaşina vremii“, judecăţile de valoare: „… în ziua de azi, mediocritatea a ajuns privilegiul, iar prostia atuul politicienilor“, caracterul şi moravurile contemporanilor etc. – alcătuiesc ţesătura ideatică a textului.
          Semnalez tensiunea interioară a gândurilor. Ele „referment beaucoup de sens en peu de mots“ – preciza André Lalande. Şi tehnică, adaug. Reiterarea locuţiunii adjectivale cu valoare de nume predicativ al unui predicat nominal cu verbul copulativ neexprimat: „Fără de leac apăsarea şi această amintire bătrână care a luat locul unei lacrimi. Fără de leac…“ – sugerează alte trăiri nespuse.
          Deseori, anafora este intensificată prin germinare sintactică a subordonatelor modale, introduse simetric prin acelaşi adverb comparativ: „Dalta cioplitorului măierean cade totdeauna straniu, între taină şi vis. Cum cade câteodată iubirea. Ca o ispită agăţată de curcubeu. Ca o foame de albastru. Ca o ţiuitură lungă din copilărie…“
          Alteori, cugetările sunt ridicate pe o comparaţie însoţită de inuzitate distribuţii lexicale: „Balsamul orhideelor din Sud rămâne mereu logodnicul tăcerii nordice, unde norocul încă mai ninge. Ca o tinereţe care se leagănă pe o creangă încărcată de rouă“.
          Numeroase altele strâng aspectele individualizate ale atracţiei interpersonale: ispitele dragostei, iubirea-miracol. Omul adevărat nu-şi alege soţia ca nevastă: „îşi alege raza, îşi alege orizontul. Îşi alege rostul vieţii“.
Construite pe determinarea heideggeriană „a-fi-laolaltă“, aforismele din ultima secţiune a volumului restrâng gândurile la familie, prieteni, cunoscuţi. Şi, prin extensie ficţională, se întorc spre satul natal. Şi către sine. Timpul, trecerea lui, angoasa provocată de povara anilor înfioară sufletul.
          Piesa de rezistenţă rămâne testamentul oral transmis fiului. Vocea naratorului vorbeşte alegoric despre sfârşitul biologic, asemenea lui Arghezi din poemul De-a v-aţi ascuns: „dragul meu fiu“, moartea nu poate lua cu ea totul: „… să nu-ţi fie teamă! Eu mă voi aşeza pe undeva pe-aici, pe-aproape de fereastră. Lasă geamul deschis, atunci când crezi că n-o să-ţi fie frig. Aşa, vom asculta împreună cântecul cerului…“
          Izvorâte din experienţa existenţială şi din realităţile României de azi, unde „mulţi oameni trăiesc doar atât cât să nu moară“, aforismele sunt înecate în tristeţea trecerii, ca melancolia răsfrântă peste suflet, într-un amurg de toamnă târzie.

 

Ion Bălu

Lazăr Avram, farmecul evocării (Lazăr Avram, Leac de singurătate. Editura Karta-Graphic, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)