Poeme
           de Ioan Muşlea

 Umbră arsă

alăturea doar umbrei cândva
îi vei fi stat? să-i fi însoţit
să-i fi întărit întuneceala
cu umbra-ţi câtă o ştii
de-ţi stă în putere

şi cum le-ai ales,
te-ai luat după ce? –
de n’ai fost în stare decât
în chip de rugină, cuvintele –
în chip de rapăn,
pe unele doar, să le’nsoţeşti,
într-un anume fel, să le învălui
mai mult îmbăloşându-le
mai mult în umbră
aducându-le, a umbră arsă
aducând, peste măsură de ştearsă,
sfărâmicioasă precum spuzeala


Ars poetica

de vreme ce textul – cred încă,
nădăjduiesc – am izbutit a-l fereca
şi dinspre trei părţi să-l închid,
care să fie atunci rostul poemului?

iată de ce
fără’ncetare caut şi cercetez, încerc,
mereu întreb neostoit:
meşteşuguri câte ar fi, păsărarule,
de trebuinţă, de neocolit, jocului nostru –
mereu acelaşi – Marelui Joc? şi câţi ar fi –
au nu ştii, nici bănuieşti? – câţi anume
s-ar încumeta şi chiar ar fi părtaşi la el?
cum alteori – iarăşi mă’ntreb, caut,
mă zbat: pe câţi am să-i pot opri
de n-au să-l mai poată pătrunde –
aşa cum spuneam –, închizându-l şi
de tot ferecându-l dinspre, vai nouă!,
părţile ştiute, cele trei, care sunt…

dar mai cu seamă câte-ar fi de toate
aş vrea să aflu, să desluşesc
şi câte-au mai rămas
deschise orişicui –
mie închise


veşmântul culorii
miez încolţit,
frământat în firida privirii,
însumi o’nchid
aidoma
alcătuirea

atât


al cui?

adesea mă întreb şi mă cutremur:
nu care cumva
să mă fi amăgit, să fi crezut,
aşa, într-o străfulgerare,
cum
dinspre coşmare şi din tot ce mai vine,
din ce mai urcă de prin adâncuri,
cum, Doamne,
şi’n ce fel
din toate spaimele mele, din toate!
să fiu în stare,
eu?
să isc un asemenea text
să-i desluşesc plămada,
şi’n cele din urmă
să mi se-arate, să-l văd
pe de-a’ntregul
şi
chiar de-adevăratelea –
al cui, oare?
poemul


psalm

ajută-mă, Doamne, şi lasă-mă
să vin mai aproape
să Te ating, să Te clintesc,
urnindu-Te mai într-o parte,
şi să Te înconjur într-atât –
încât, până la urmă –
să şi cutez a Te privi de-aproape de tot
să încerc să pun mâna
ca să pricep în ce fel
şi până unde se întind,
cât ţin în fapt
umbrele feţei.

mă lasă’ntr-astfel
să aflu cine eşti,
cu cine semeni,
de cine ţii...
ca să mă plec
şi’mpiedecat,
anevoie, căznindu-mă,
să îngenunchiez
şi Ţie
să mă’nchin

ca mai pe urmă,
să mă cobor îngăduie,
târându-mă să scotocesc,
în bolgii,
să pipăi orbecăind, să bâjbâi,
simţind orice ar fi să fie
şi să’ndrăznesc a pune mâna,
să încerc a pricepe miezul,
de umbră să-l pot despărţi,
a-l rumpe chiar
şi într-astfel
să aflu
cât mai durează în fapt
şi până unde se întind,
ce pot ascunde
şi’n ce fel, de cine ţin
feţele umbrei

 

Ion Muşlea

Umbră arsă; Ars poetica; veşmântul culorii; al cui?; psalm

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)