Un exerciţiu de virtuozitate poetică

Sonia Elvireanu

          Întâlnirea cu Mircea Ivănescu este decisivă pentru destinul poetic al Rodicăi Braga, care acceptă provocarea lansată, un dialog liric între creatori. Perceput iniţial ca joc amuzant, devine un exerciţiu de virtuozitate, finalizat cu publicarea volumului de parabole Commentarius perpetuus (Cluj-Napoca: Dacia, 1986), semnat de Mircea Ivănescu şi Rodica Braga. Apariţia sa stârneşte uimire în lumea literară, datorită asocierii dintre un poet şi o prozatoare, dar revelează publicului o poetă autentică. Dialogul lor continuă, iar în 2003 urmează Commentarius perpetuus II.
          Titlul sugerează dialogul, comentariul imaginar, schimbul de replici între semnatari. O întâlnire privilegiată între două voci lirice distincte, de o profunzime aparte. Aparent un joc, în realitate un exerciţiu de imaginaţie creatoare. Două naturi diferite se întâlnesc, comentând acelaşi motiv, se completează, distingându-se prin limbaj şi reflexivitate. Cartea e pusă sub semnul unei „parabole“ din Jurnalul seducătorului lui Kierkegaard. În prefaţa la antologia de versuri Mircea Ivănescu, versuri, poeme, poezii, altele aceleaşi vechi nouă (Iaşi: Polirom, 2003), Matei Călinescu explică citatul justificativ ca fiind „un extras dintr-o operă pseudonimă a lui Kierkegaard [...] într-o relaţie paratextuală cu Jurnalul seducătorului“. Identificăm astfel două dintre caracteristicile operei filozofului, predilecţia pentru intertextualitate şi pseudonimie, cu efecte directe în lirica lui Mircea Ivănescu, ceea ce permite posibile analogii la nivel tematic şi de procedeu literar. Pasiunea lui Kierkegaard pentru pseudonime i-ar fi putut inspira lui Mircea Ivănescu ideea unei dedublări poetice în alt sens: substituirea unui heteronim ca alter ego printr-o persoană diferită, o dublură feminină a vocii masculine. De altfel, Matei Călinescu mărturiseşte că a cochetat cu ideea că „Rodica Braga ar fi putut fi o invenţie a lui Mircea Ivănescu, un incitant «heteronim feminin»“, una dintre vocile sale. Pe de altă parte, tentaţia livrescului, deci a intertextualităţii, e un element specific poeziei ivănesciene, posibilă influenţă a lui Kierkegaard.
          Commentarius perpetuus se deschide printr-o trimitere la real, Biblioteca Astra din Sibiu, topos care generează o reprezentare a lumii, văzută de pe scară, pretextul unor întâlniri fugare cu celălalt sau al transcrierii unei senzaţii interiorizate. Celălalt deschide calea spre adâncul interior. Personajele, preluate din basm, schiţează cadrul şi atmosfera unei posibile poveşti reale, deşi realul induce mai ales o stare. Senzaţia e mai degrabă de detaşare, însingurare şi trăire într-un imaginar livresc.
          În replică la motivul ivănescian, Rodica Braga răspunde printr-un poem cu conotaţii biblice. Mircea Ivănescu anunţă printr-o interogaţie motivul autocomentat, iar Rodica Braga îl reia la început de poem, pentru a rezona cu versurile lui Mircea Ivănescu. Inserarea în text a unui vers din poezia celuilalt creează efectul de dialog pe acelaşi motiv, poeziile fiind autocomentarii.
          Poemele lui Mircea Ivănescu sunt aproape epice, o poveste scrisă la perfectul compus ori la prezent, cu invocarea persoanei a doua, care ar putea avea un dublu rol: un „tu“ al interlocutorului, ca receptor al mesajului, sau un „tu“ al propriului eu, ca dedublare şi pretext pentru a monologa cu sine însuşi. Numerotarea ritmică a versurilor creează senzaţia de verset, iar adăugarea notelor la final trimite din nou spre ficţiune.
          Continuând dialogul despre limbajul poetic, Rodica Braga comentează replici, într-un fel de incantaţie lirică, în care reia simbolurile ambivalente din poemele lui M. Ivănescu, care sugerează două lumi, exterioară/interioară, conştientul/inconştientul. Dialogismul devine treptat un parcurs reflexiv în doi. Cuvântul e chiar esenţa poeziei, în măsura în care e capabil să intuiască şi să exprime inefabilul. Cuvintele închid privirea poetului într-una străină, ca într-o oglindă ce reflectă un altul, deci miezul se pliază unei forme exterioare, mai mult sau mai puţin transparente, iar „privirile sînt tot vorbe“, care refac gesturi, drumuri existenţiale.
          Reluând definiţia cuvintelor ca „fiinţă a fiinţei“ din poemul lui Mircea Ivănescu, Rodica Braga o aprofundează, face referiri la abisul fiinţei interioare, la imaterialitatea din care se iveşte cuvântul, eliberat din inconştient. Cei doi poeţi schiţează o poetică de o profunzime aparte, operând cu simboluri ce trec de la unul la altul, într-o împletire de idei şi limbaje, despre poezie ca mijloc de a recrea lumea prin cuvânt. Parabolele devin un duet pe motivul timpului, în care povestea iniţială a întâlnirii cu celălalt e atemporală, iar privirea oglinda, conştiinţa prin care imaginea e reproiectată în interior într-o altă lumină. Între real şi imaginar, pe drumul sinuos al devenirii, poetul descoperă singurătatea, tristeţea, spaima de neant.
          Mircea Ivănescu se proiectează permanent într-un spaţiu cultural amplu. Intertextualitatea se justifică nu doar ca simplu procedeu tehnic al modernităţii şi postmodernităţii sau ca oglindă a eului poetic, exprimă o nevoie interioară de apartenenţă la o cultură majoră, europeană, la care se raportează dintotdeauna scriitorul român. În primele poeme, intertextualitatea, ca metadiscurs, este un adagio la poeme, la care renunţă treptat, o variaţiune stilistică, dar şi ritmică a textului său. Justifică titlul de scholia, ca în manuscrisele antice greceşti, reluând procedeul antic al adnotărilor, demonstrând că modernitatea nu inventează, doar adaptează forme vechi. Drept corespondenţă stilistică, Rodica Braga integrează în poeme succinte elemente intertextuale.
          Dialogul continuă cu parabole lirice despre creator, sufletul romantic, exilul interior, moarte, „interioritatea fluidă“ şi iluzia de a o capta, despre stări, sentimente, motive mitologice. Remarcăm la ambii poeţi o deconstrucţie a regulilor gramaticale, o proiectare în postmodernism în două sensuri: la nivel semantic prin inserarea livrescului în text, mai ales la Mircea Ivănescu, la Rodica Braga doar ca replică la textul ivănescian, ca asezonare stilistică; la nivel de punctuaţie: frazele încep cu literă mică, nu cu majuscule, ca şi cum textul curge într-un flux verbal neîntrerupt, deşi poemele sunt autonome, proiecţii ale sinelui fiecăruia. Numele proprii şi titlurile sunt scrise cu literă mică, procedeu curent la Mircea Ivănescu, preluat de Rodica Braga. Matei Călinescu enunţă două posibile explicaţii pentru procedeul ivănescian: influenţa poetului american E. E. Cummings sau a dicţionarelor. În orice caz, intenţia poetului e de a sugera egalitatea cuvintelor, ce nu stabilesc ierarhii de sens.
          Parabolele lui Mircea Ivănescu se construiesc pe o dublă realitate, cotidiană/culturală: „Mircea Ivănescu şi-a trăit poezia ca lectură a realului perceput şi simţit şi, în egală măsură, ca infuzie a cărţilor“ (Mircea Braga, Despre ordinul suveran al receptării, Sibiu: Imago, 2013, p. 137). Versurile sale „poetizează spaţiul real“ prin permanenta reiterare a amintirilor, sunt „poeme-naraţiune“ (Florin Balotescu). Povestea la Ivănescu e desprinsă din mit, cărţi, filme sau din cotidian. Rodica Braga nu povesteşte, creează stări, un spaţiu poetic metaforic sau pictural, rareori recurge la mit sau legendă, ca replică la poemul lui Mircea Ivănescu, pentru corespondenţă ideatică. Deşi diferiţi ca stil, îi apropie luciditatea, inteligenţa şi seriozitatea jocului poetic, pretext pentru devoalarea sinelui.
          Parabolele din Commentarius perpetuus dezvăluie perspectiva autorilor despre creaţie. Poemele armonizează două tipuri de discurs liric, „de factură pur cerebrală“ (Romul Munteanu) la Mircea Ivănescu, vitalist-reflexiv la Rodica Braga. Deşi distincte, nu există distonanţă între cele două voci, ci complementaritate. Rodica Braga reuşeşte să intre în jocul poetic, replicând conform propriei interiorităţi, reflexivităţi şi particularităţi stilistice. Ceea ce părea iniţial joc gratuit a devenit treptat fascinaţie pentru cuvânt, vibraţie emoţională şi intelectuală, deci trăire autentică. Mircea Ivănescu rămâne în sfera poeticului provocat, nu trăit, prin care creează stări apropiate de reverie, pentru a le destrăma prin acumulare de detalii livreşti, paranteze, „devieri care transformă poemul într-o antologie de detalii“, după cum remarcă Al. Cistelecan.
          Am putea identifica niveluri diferite în tehnica jocului ivănescian: tematic, eros/artă poetică, real/ireal, cotidian/livresc; al tonalităţilor, ironie/autoironie; al măştilor poetice, el/ea, vocea masculină/vocea feminină; al pronumelor personale, eu/el/ea/noi/tu, ca alter egouri ale conştiinţei auctoriale; al regulilor gramaticale, anularea majusculelor/păstrarea punctuaţiei. Plăcerea ludicului nu ţine doar de recuzita postmodernismului, ci, în primul rând, de natura intelectualului cultivat.

 

Sonia Elvireanu

Un exerciţiu de virtuozitate poetică

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)