Conversaţii cu… Marily Le Nir


Monica Salvan: Bună ziua, Marily Le Nir. V-aţi născut în România din părinţi francezi, tatăl dumneavoastră a fost profesor la Institutul Francez din Alba Iulia şi apoi director al Misiunii Franceze de la Sibiu. Toată familia a trebuit să părăsească România în 1948 şi cu toate acestea limba română a rămas limba dumneavoastră de suflet. În Franţa aţi obţinut diplome universitare care arată pasiunea pe care o aveţi pentru limbi: o licenţă de limba rusă şi o licenţă de germană. Aţi predat germana o bună perioadă. V-aţi început cariera de traducătoare din literatura română după căderea regimului comunist totalitar. Ati putea să evocaţi circumstanţele care v-au făcut să vă reapropiaţi de România în 1989-1990?

Marily Le Nir: De fapt nu am rupt niciodată total legătura, pentru că am citit tot timpul în limba română. Aşa cum vă spuneam, îmi doream mereu să găsesc o expresie echivalentă când citeam o frază în română: oare cum aş spune lucrul acesta în franceză? Dar nu am mers chiar până la ideea de a traduce. În decembrie 1989 eram în Martinica la fiica mea şi am urmărit evenimentele la televizor. Mă plimbam prin cameră plângând şi cântând „Deşteaptă-te, române!“ şi mi s-a făcut foarte dor de România. Am regăsit-o cu ocazia primelor alegeri libere, când am însoţit un jurnalist francez la Bucureşti. După ce l-am încredinţat pe acesta altcuiva, am mers la Cluj să-mi văd prietenii din copilărie. Voiam foarte mult să reînnod legătura cu România. Când am văzut cât de multe lipseau m-am întors în Franţa şi am revenit în luna iulie cu o maşină break plină de lucruri de primă necesitate. Am petrecut mai multe luni în România. Atunci l-am cunoscut pe Virgil Bulat, care mi-a vorbit cu multă emoţie şi căldură de Steinhardt, spunându-mi că tocmai apăruse Jurnalul fericirii. Mi l-a dat, l-am citit şi am fost foarte impresionată. Am făcut apoi cunoştinţă cu Vasile Igna, directorul Editurii Dacia, cu care am simpatizat imediat. Mi-a cerut să traduc câteva pagini. Nu aveam dicţionar şi niciun alt ajutor, şi în condiţiile astea am tradus câteva pagini pe care i le-am arătat. A fost entuziast, mi-a spus: „Trebuie să îl traduci. Trebuie neapărat să te apuci de tradus“. Datorită lui Dan Hăulică, ambasadorul României pe lângă UNESCO, Jurnalul fericirii al lui Nicolae Steinhardt a putut să apară în colecţia „Cărţi reprezentative ale umanităţii“ la UNESCO. Acest lucru mi-a influenţat orientarea. Începând de atunci am abandonat limba germană, inclusiv activitatea de traducere din germană pe care o începusem deja, şi m-am consacrat în întregime limbii române şi dorinţei de a face cunoscută literatura română compatrioţilor mei francezi.

M. S.: Puteţi să evocaţi conţinutul mărturiei lui Nicolae Steinhardt?

M. L. N.: Jurnalul fericirii este o carte impresionantă, pentru că autorul o concepe în închisoare, fără să o poată scrie de fapt. Nu avea nici hârtie, nici creion, a compus această carte în cap. În momentul în care Gheorghiu-Dej a eliberat prizonierii politici în ’64, a putut în sfârşit să o aştearnă pe hârtie. Prin urmare, e o carte fără cronologie, autorul spune lucrurile pe măsură ce acestea îi vin în minte. Totul este întrerupt de conversaţii între deţinuţi, şi m-am mirat mereu la început de ce o întrebare apărea într-o conversaţie, iar răspunsul putea să vină peste zece sau douăzeci de pagini, într-o altă conversaţie între deţinuţi. Mi-am spus apoi că era un mod extrem de abil de a prezenta timpul lipsit de timp al detenţiei. A fost o revelaţie. Cartea transmite toată durerea, toată durata şi suferinţa detenţiei, dar şi fericirea inefabilă a lui Steinhardt, care a fost întotdeauna atras de religia ortodoxă, de a fi făcut un pas decisiv – acela de a se boteza, de a deveni creştin, de a-l întâlni pe Isus. De altfel, după ieşirea din închisoare şi-a abandonat cariera de avocat şi a devenit călugăr, dar a continuat să scrie lucruri minunate. S-ar putea spune că Steinhardt este cel ce m-a făcut să traduc din română în franceză.

M. S.: Steinhardt v-a ajutat cu siguranţă să înţelegeţi mai bine propria dumneavoastră experienţă românească, dar şi experienţa cunoştinţelor şi a prietenilor părinţilor dumneavoastră.

M. L. N.: Aşa este. La un moment dat vorbeşte despre un macedonean, un aromân, spunând că nici el însuşi şi nici acest aromân nu au sânge românesc, dar că amândoi se simt profund români. Eram pe aceeaşi lungime de undă: nu am nicio picătură de sânge românesc, dar m-am simţit adesea româncă. În orice caz, limba este înrădăcinată în mine, şi este o limbă în care nu doar că mă regăsesc, dar pe care o şi transpun cu multă plăcere în franceză.

M. S.: Consideraţi că aveţi o relaţie specială cu limbile în familia dumneavoastră? Mi-aţi vorbit despre ataşamentul mamei, care nu era rusoaică, pentru limba rusă, şi despre propriul dumneavoastră ataşament pentru limba română, o legătură pe care aţi ales-o, care nu era un dat.

M. L. N.: Nu ştiu dacă toată lumea are o limbă de suflet, în orice caz mama mea avea. Ea a plecat din Rusia la 16 ani, câţi aveam şi eu când am plecat din România, iar rusa era pentru ea cu adevărat limba de suflet. Dovada este că în ultimele două zile ale vieţii ea n-a mai vorbit decât limba rusă. Niciun cuvânt în franceză sau în germană, deşi erau cele două limbi ale copilăriei sale. Doar rusă. Îi plăcea enorm această limbă, se simţea în largul ei, iar eu la rândul meu mă simt în largul meu în română. Dar era mult mai talentată decât mine, făcea traduceri în nouă limbi, nu pot să mă compar cu ea.

M. S.: Se ocupa de traduceri tehnice.

M. L. N.: Făcea exclusiv traduceri tehnice şi comerciale. A refuzat întotdeauna să traducă literatură, deşi era poetă şi scria poeme în patru sau cinci limbi.

M. S.: De unde vă vine interesul pentru literatură?

M. L. N.: Mi se pare că a existat întotdeauna. Chiar şi în amintirile cele mai îndepărtate mă revăd cu o carte sau cu un caiet în mâini. Am o fotografie în care sunt foarte mică, am poate un an şi opt luni, şi tata a scris pe ea „Manini chie“, adică „Marily scrie“. Probabil mă întrebau ce fac, şi eu răspundeam „Manini chie“. Am avut întotdeauna cărţi, tata îmi lăsa biblioteca la dispoziţie, cu câteva interdicţii, şi am devorat în timpul copilăriei şi al adolescenţei multe romane şi piese de teatru. Îmi plăcea să citesc piesele de teatru din revista Petite illustration şi eram pasionată de ceea ce descopeream.

M. S.: După 1948 aţi crescut şi aţi trăit departe de România, dar aţi păstrat contactul cu literatura română datorită câtorva femei, în special datorită mătuşii dumneavoastră Elena.

M. L. N.: Chiar de la început, „tata Nicu“, cel de-al doilea tată al copilăriei mele, ne trimitea cărţi autorizate, adică Mihail Sadoveanu, ediţii expurgate din Eminescu etc. Continuam deci să citesc un pic, dar n-am mai avut ocazia să vorbesc româna până în ’73. M-am întors în România în ’73 şi am reluat legăturile cu limba română, cu prietenii mei din copilărie. Întâmplarea a făcut să petrec atunci mai mult de două luni în România, pentru că am avut un accident de maşină.
Am beneficiat mult şi de ajutorul mătuşii mele Elena, care avea un doctorat în litere şi o licenţă de teologie. Era o femeie de o cultură extraordinară şi căreia îi plăcea să vorbească cu mine. A fost pentru mine un sprijin, mai mult, un ajutor preţios la traducerea Jurnalului fericirii, mi-a explicat anumite aspecte de teologie ortodoxă pe care le ignoram, iar limba română a redevenit o limbă curentă pentru mine. O întâlneam adesea, cel puţin de două sau de trei ori pe săptămână, şi vorbeam mult româneşte.
          Să le menţionez şi pe „tanti“, prietene de-ale mamei care, după ce s-au pensionat, au avut dreptul să obţină un paşaport şi veneau în vizită cam din doi în doi ani. Locuiam la Paris pe vremea aceea şi ele veneau la mine. Îmi povesteau tot ce se petrecea, toate bancurile [cuvântul apare în româneşte în dialogul original realizat în limba franceză – precizare M. S.], toate glumele politice care îi ajutau pe români să supravieţuiască în epoca aceea, şi toate detaliile vieţii cotidiene. Însă trebuie să precizez că, deşi ştiam multe lucruri din poveştile lor, şocul pe care l-am resimţit în ’90 când am venit în România a fost incredibil. Nu puteam să-mi imaginez că România a fost demolată într-un asemenea hal. Nu puteam să-mi imaginez penuria sau nişte lucruri absolut uluitoare. De exemplu, prietena mea aprindea aragazul dimineaţa. Îi spuneam: „De ce laşi gazul deschis, e costisitor!“ Iar ea îmi răspundea: „Gazul nu costă mai nimic, în schimb chibriturile sunt greu de găsit“. Erau lucruri absurde, multe lucruri absurde, teribile chiar, pentru că totul lipsea, de la ulei şi zahăr până la becurile electrice şi alte obiecte de primă necesitate în casă. Din această cauză am şi făcut două călătorii cu maşina încărcată cu de toate, însă ajutorul acesta era doar o picătură de apă căzută pe o piatră fierbinte. Era insuficient, aduceam doar un sentiment temporar de uşurare. Am fost foarte şocată de situaţia ţării. Însă am şi citit mult în perioada aceea, chiar după ’90 au apărut multe cărţi, de exemplu romanele lui Eliade, care fuseseră mai mult sau mai puţin ascunse în perioada dictaturii, interviurile lui, o grămadă de lucruri care m-au luminat. Am citit în epoca respectivă Craii de Curtea-Veche şi îmi spuneam „Ce mult mi-aş dori să traduc această carte, e minunată!“ Până la urmă nu am făcut-o, cred că a tradus-o deja altcineva. Însă atunci am resimţit nevoia aceea irepresibilă de a transpune limba română în franceză.

M. S.: Era şi prima dată când aveaţi ocazia concretă de a face acest lucru.

M. L. N.: Da, era şi prima dată când aveam ocazia concretă de a face acest lucru, era prima dată când o traducere de-a mea a fost publicată. Cu timpul am dobândit statutul de traducător, însă drumul a fost destul de greu, eram complet necunoscătoare într-ale meseriei, nu ştiam regulile jocului, modul de a proceda. Încetul cu încetul am învăţat să fac dosare de prezentare a unui autor şi a unei opere pentru a le expedia la edituri – e ceea ce numesc a arunca o sticlă în ocean –, aşteptând pe urmă o reacţie. Lucrurile au început să se lege, unii editori m-au solicitat ulterior, de exemplu Vera Michalski de la editura Noir sur Blanc, care mi-a propus ea însăşi anumite traduceri. Mi-am făcut un loc în meseria aceasta. Din 2007 în special lucrez non-stop.

M. S.: Astăzi răspundeţi unor solicitări sau continuaţi să veniţi cu propuneri?

M. L. N.: Fac în continuare propuneri, dar am şansa de a avea solicitări foarte interesante.

M. S.: Nu aţi fost tentată să propuneţi un autor român în Franţa între 1973 şi 1989?

M. L. N.: Nu mi-a trecut niciodată prin cap lucrul acesta, în primul rînd pentru că în perioada respectivă eram încă preocupată de meseria mea, trebuia să-mi cresc copiii, aveam prea multe lucruri de făcut şi îmi era greu să răpesc chiar şi o oră ca să fac altceva. Viaţa mea era plină de preocupări imediate şi urgente. Abia mai târziu am dorit să traduc, am încetat să practic meseria de profesor de germană în ’89 cu intenţia să mă ocup de traduceri din limba germană. Simţeam că învăţământul era un capitol încheiat, îl explorasem suficient. Am plecat deci un pic înainte de termen, dar cu intenţia să fac altceva. Întâlnirea mea cu literatura română şi posibilitatea de a o transmite mi-au satisfăcut aspiraţiile. Pot să spun că fac o activitate care mă face fericită.

M. S.: Nu aţi avut ocazia să reveniţi în România după călătoria din ’73?

M. L. N.: Nu. Şi nici nu mi-am dorit câtuşi de puţin. Îmi spusesem că nu o să revin niciodată. Am fost bineînţeles urmărită tot timpul. Copiii mei cei mai mici, care aveau 8 şi 10 ani pe atunci, îmi ziceau: „Uite, mamă, cei doi domni din spatele nostru sunt tot acolo!“ La un moment dat am fost cu Ileana, prietena mea din copilărie, la Govora, unde ea trebuia să facă o cură. Rezervase o cameră pe numele ei. Securitatea a venit să controleze paşapoartele şi bietul director al motelului era să cadă pe jos când a văzut că scot un paşaport francez. „Doamnă, ar fi trebuit să-mi spuneţi!“ „Păi de ce?“ „Nu putem primi străini aşa, fără autorizaţie!“ Am fost interogată de oamenii Securităţii o jumătate de zi. Ştiau de fapt tot ce făcusem, ce persoane văzusem... Aveau nevoie doar de anumite detalii, ce-i spusesem lui cutare sau cutare... Mi-am zis că se terminase, că nu o să revin niciodată în ţară.

M. S.: Ştiţi dacă prietenii dumneavoastră au avut probleme după ce v-au întâlnit?

M. L. N.: Da, au avut multe probleme. Am un prieten din copilărie care tocmai obţinuse „buletinul de Bucureşti“, posibilitatea de a se instala la Bucureşti, unde urma să fie numit procuror general. Soţia lui era pediatru şi avea şi ea un post în capitală. Au fost trimişi în provincie, la Călăraşi, şi când i-am regăsit în anii ’90 erau tot acolo. Retrogradaţi, fără posibilitatea de a fi promovaţi, pentru simplul fapt că îmi vorbiseră, că ne întâlnisem. Acelaşi lucru s-a întâmplat cu prietenii mei din Transilvania: niciunul n-a fost avansat, toţi au fost interogaţi de Securitate, a fost groaznic. Mi-am spus că nu voiam pentru nimic în lume să le port ghinion prietenilor mei în felul acesta. În 1973 nu-mi închipuiam cât de puternic era controlul poliţienesc asupra populaţiei. A trebuit să-l trăiesc eu însămi.

M. S.: Prietena dumneavoastră Ileana a descoperit şi ea cu această ocazie supravegherea permanentă?

M. L. N.: Cred că ştia deja. Ştia. Ea şi soţul ei erau ingineri agronomi la Aiud, unde se lucra cu deţinuţi de la închisoarea de la Aiud. Din poveştile lor ştiau cât de cât care era realitatea. Dar nimeni nu vorbea despre asta. Nu se menţiona aşa ceva. Trebuia să taci, pentru că din trei persoane prezente la o discuţie, una era un potenţial informator.

M. S.: Cele două luni pe care le-aţi petrecut în România n-au fost deci lipsite de importanţă?

M. L. N.: În niciun caz. A fost hotărâtor. Mi-am regăsit rădăcinile româneşti. Am făcut nişte chestii ridicole! Când am trecut frontiera, m-am oprit pe marginea drumului şi m-am rostogolit prin iarbă spunându-mi: „Nicăieri în lume iarba nu miroase atât de frumos ca aici!“ Era o prostie, doar eram o femeie în toată firea [în româneşte în dialogul original], nu mai eram o adolescentă, însă legăturile mele cu România erau atât de puternice, şi le ascunsesem atât de bine – purtată de viaţa de zi cu zi, de viaţa mea din Franţa, care nu era lipsită de fericire –, însă faptul de a regăsi România, mirosurile, gusturile, expresiile, a fost un moment extrem de important.

M. S.: Pentru a reveni la traduceri, aţi început o carieră remarcabilă de traducătoare la aproape 60 de ani.

M. L. N.: Aşa este, am început pe la 60 de ani. Am 80 acum şi dacă-mi dă Dumnezeu zile [în româneşte în dialogul original] şi mai am timp, sper să pot continua. Încercarea de a face cunoscută literatura română este unul dintre obiectivele vieţii mele. Aş avea impresia că nu am pierdut totul, că nu am ratat totul dacă reuşesc cât de cât să transmit literatura, cultura acestei ţări atât de puţin cunoscute.

M. S.: Care sunt satisfacţiile dumneavoastră cele mai mari, eventual regretele dumneavoastră, după un asemenea parcurs remarcabil?

M. L. N.: Regretul vine din faptul că nu am reuşit să traduc autori pe care îi apreciam. De exemplu pe Damian Necula, pentru care nu am găsit un editor. Singurele texte pe care le-am tradus şi publicat din Damian au apărut în revista online Seine et Danube şi în Lettres roumaines. Este marea mea dezamăgire. Apreciam mult omul şi scriitorul. Există câţiva autori, Damian, Dan Stanca, pe care nu am reuşit să-i promovez. Regretele sunt aceste cărţi care rămân în sertar. Ar mai fi ultimul roman al lui Buzura, care ar fi trebuit totuşi să-şi găsească un loc la Noir sur Blanc, dar care nu l-a găsit deocamdată.
          Printre marile mele bucurii este prima traducere, Jurnalul fericirii de Steinhardt, o carte extraordinară care ar trebui cu siguranţă republicată, pentru că e epuizată. Cruciada copiilor a fost de asemenea un moment important. Iar acum romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi. Îmi place mult şi cartea lui Vosganian, care transportă cititorul într-o lume plină de cruzime, care trebuie însă evocată: cea a diasporei armene şi a instalării armenilor în România. Cred că în preajma centenarului teribilei persecuţii a armenilor în Turcia este o carte bine-venită şi care va ocupa un loc vizibil. E interesantă evocarea diasporei, a persecuţiilor, dar şi o dimensiune orientală, povestea unor personaje, a unor destine extraordinare. E o carte frumoasă. E o mare bucurie să pot traduce cărţi frumoase.

M. S.: Dumneavoastră le deschideţi calea şi unor tineri colegi din România.

M. L. N.: Am avut ocazia să predau ştafeta pentru un roman de Adina Rosetti care îmi plăcea foarte mult. Cum era imposibil să traduc acest roman pentru datele prevăzute, le-am propus editurilor interesate să o contacteze pe Fanny Chartres, o tînără colegă talentată. E o plăcere să le deschizi calea unor tineri, când tu însuţi te-ai făcut cunoscut cu dificultate.

M. S.: Fanny este şi ea o româncă de adopţiune.

M. L. N.: Da, cred că Fanny este o româncă de adopţiune [râsete]. E ca şi mine, iubeşte mult România.

M. S.: Mulţumesc, Marily Le Nir, pentru aceste mărturisiri.


Interviu realizat de MONICA SALVAN

Noiembrie 2012, Bretania (Briec, Ty Fao)

 

Interviu de Monica Salvan

Conversaţii cu… Marily Le Nir

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)