Teroarea, între poezie şi rugăciune

Al. Săndulescu

          Din păcate, noi, românii, avem o memorie scurtă. Abia au trecut 20 de ani, şi comunismul, cu toate ororile lui, trezeşte nostalgia multora. Înţeleg, criza economică prin care trecem a accentuat acest sentiment. Statul-tătuc „dădea“ case şi locuri de muncă... Dar uităm, tinerii nici nu ştiu, ce se afla în spatele „generozităţii“ peceriste. Multe jertfe, chinuri inimaginabile şi sânge. Elitele noastre – politice, intelectuale, militare şi nu numai – au pierit aproape cu totul atunci, luându-le locul politrucii, destui veniţi pe tancurile sovietice, înrăiţii şi analfabeţii activişti ai Partidului, care împânziseră ţara cu puşcării şi lagăre de muncă, instaurând frica şi teroarea. După atâtea decenii, tot ceea ce spun a devenit istorie şi manualele de istorie ar trebui să consacre capitole ample gulagului şi genocidului comunist, aşa cum se consacră nazismului, culminând cu ororile holocaustului, amândouă, la fel de criminale.
          S-au publicat, mai ales în primii ani după 1989, nenumărate scrieri memorialistice despre spaţiul concentraţionar de la noi, dar peste care, cu timpul, s-a cam aşternut o condamnabilă tăcere. Nu puţini dintre cei trecuţi prin infernul Jilavei, Aiudului şi Gherlei, în frunte cu Mircea Vulcănescu, au spus iertători: „Să nu ne răzbunaţi, dar să nu uitaţi“. Iată că rar se mai respectă aceste cuvinte testamentare.
          Trecând în revistă memorialele amintite, m-aş opri la acela aparţinând Lenei Constante, una dintre puţinele femei care şi-au povestit calvarul, ca deţinut politic şi condamnată la grei ani de închisoare.
          Născută în 1909, Lena Constante a făcut studii de pictură. Ca membră a echipelor monografice organizate între războaie de profesorul Dimitrie Gusti, a avut posibilitatea să studieze arta populară românească. Îi cunoaşte acum şi devine prietenă cu Mircea Vulcănescu, Henri Stahl, Petru Comarnescu, Harry Brauner. În 1945, lucrează ca pictor-scenograf la Teatrul Ţăndărică din Bucureşti, împreună cu Elena Pătrăşcanu, soţia fruntaşului comunist, în al cărui proces înscenat de Gh. Gheorghiu-Dej au fost implicaţi şi condamnaţi la 12 ani de muncă silnică atât ea, cât şi viitorul ei soţ, Harry Brauner. În 1968, la rejudecarea procesului Pătrăşcanu, amândoi sunt găsiţi nevinovaţi. La o vârstă înaintată, scrie şi publică două cărţi de memorii din închisoare. Prima, în limba franceză, tradusă de ea însăşi în româneşte, Evadarea tăcută – 3000 de zile singură în închisorile din România (L’évasion silencieuse) (1990), şi a doua, Evadarea imposibilă (1993). Autoarea dă relaţii despre capetele de acuzare ale procesului, despre învinuitul principal, Pătrăşcanu, despre un vechi tovarăş de idei al acestuia, caracter odios, Herbert (Belu) Zilber, metemorfozat în martor al acuzării, şi, în acelaşi timp, cu o sensibilitate marcată, reconstituie viaţa de zi cu zi din puşcărie, cu anchetele interminabile, cu frica permanentă, însă şi cu speranţa şi credinţa în Dumnezeu că va birui toate cumpenele prin care trece ani îndelungaţi. Se perindă prin faţa noastră femei condamnate la recluziune absolută, ajunse la cea mai de jos treaptă a mizeriei fiziologice, dar şi călăi, anchetatori şi ofiţeri politici, de un sadism inimaginabil. Memorialista are un condei înzestrat, capabil să fixeze tipuri, să descrie scene de o mare duritate, cu atât mai mult fiind vorba de o femeie, să surprindă cu fineţe stări psihice, nu o dată pătrunse de o poezie şi o spiritualitate inefabile. Ea socoteşte anii de închisoare în zile, ore şi secunde, totul fiind resimţit ca o rană vie: „Am trăit singură în celulă 157852800 de secunde de singurătate şi de frică... Aşa ceva nu se poate spune, se urlă“. În anchetă, se dorea ca ea să declare că, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu şi grupul său, a făcut spionaj în favoarea anglo-americanilor. În timp, anchetatorii se schimbă, dar ei întruchipează acelaşi tip al călăului. Unul are ceafă de taur. Se înfurie, se răsteşte la ea, cu sentimentul că e atotputernic. Spre a-i smulge declaraţia de care avea nevoie conducerea partidului, îi este permis orice. Pentru anchetator nu există o lege, el este legea, ca în cea mai absolută dintre monarhii. „Şi tot el este şi dreptatea. Şi răzbunarea. El este Dumnezeu.“ I se promit Lenei Constante o mie de favoruri, începând cu eliberarea, numai să accepte rolul de martor al acuzării în procesul Pătrăşcanu. Anchetatorul recurge la o serie de şiretlicuri, iniţiază un fel de joc de-a şoarecele cu pisica, fiind momită cu ispita libertăţii. I se oferă prânzuri copioase, e lăsată să se plimbe singură pe câmp (desigur, supravegheată), însă fără ca torţionarul să obţină rezultatul scontat. Atunci, se recurge la ameninţări (aruncarea într-o groapă cu şobolani înfometaţi, care-i sfâşie pe deţinuţi), la schingiuiri fioroase (bătaia cu centironul la tălpi, i se smulge părul din cap, şuviţă cu şuviţă, e călcată ca o cârpă, în picioare). Nu este ocolit nici şantajul. I se aduce la cunoştinţă că i-au fost arestaţi şi condamnaţi părinţii. Dacă va spune „da“ (că a fost spioană anglo-americană), mama şi tata vor fi puşi imediat în libertate. Şi sărmana de ea semnează o asemenea declaraţie mincinoasă, ca ulterior să afle că totul a fost o înscenare. Mai mult, ca să ia legătura cu părinţii, chipurile, încarceraţi, îşi muşcă adânc un braţ şi cu sângele care ţâşneşte îi scrie tatălui, cu un beţişor, câteva cuvinte.
Lena Constante, care, din ură faţă de fascism, adăpostise la ea în casă o comunistă, în timpul războiului, era acum acuzată chiar de comunişti de activitate „criminală“. Pentru că ea şi viitorul ei soţ, folcloristul şi muzicologul Harry Brauner, se găseau în relaţii prieteneşti cu familia Pătrăşcanu, aveau prieteni în străinătate, erau artişti, deci visători, toate fapte reale, anchetatorilor le veneau ca o mănuşă: cei doi se dovedeau numai buni să fie acuzaţi ca agenţi ai imperialismului. Drept care au şi fost condamnaţi.
          Memoralista oferă date (sumare) despre câţiva dintre cei implicaţi în proces, aflaţi în anturajul lui Lucreţiu Pătrăşcanu: soţia acestuia, Elena, pictor-scenograf, organizatoarea primului teatru de păpuşi de la noi, Belu Zilber, vechi membru de partid şi spion dublu, al KGB-ului şi al Siguranţei (cum ne informează în memoriile lui Petre Pandrea), Harry Brauner, director al Institului de Folclor, după 23 august 1944. Mai pe larg, vorbeşte despre acuzatul principal (Pătrăşcanu). Provenea dintr-o familie de intelectuali (să precizăm că era fiul scriitorului D. D. Pătrăşcanu din cercul Vieţii româneşti): „Era singurul membru important de partid care se bucura de anume popularitate“. Şi continuă: „Atâta vreme cât această popularitate servea planurilor partidului, secretarul [Gh. Gheorghiu-Dej] îşi ascunsese ura faţă de intelectualul tovarăş Lucreţiu Pătrăşcanu, idealist, cinstit şi cu adevărat patriot“. Autoarea îi aduce numai elogii, trecând peste faptul că el nu se deosebea de ceilalţi comilitoni decât prin aceea că era intelectual, teoretic, fiind în situaţia să aibă o viziune ceva mai largă a lucrurilor. În rest, rămânea un comunist credincios, obedient politicii moscovite. Lena Constante nu-şi pune însă aceste probleme şi nici nu-i putem pretinde, întrucât ea se axează exclusiv pe ultimul episod al vieţii respectivului personaj, în care el apare în postură de victimă a unui proces stalinist, cu o sângeroasă tradiţie.
          Lucreţiu Pătrăşcanu a fost acuzat ca „trădător de partid“, ca „agent al Siguranţei generale“, ca „spion al anglo-americanilor“, „contrarevoluţionar“, că a vrut să fugă din ţară, însuşindu-şi o mare sumă de bani. I s-au adus atâtea învinuiri grave, încât, scos din fire, la proces a izbucnit cu o voce puternică: „De ce nu mă acuzi că l-am omorât până şi pe tata?“ Cuvintele îi erau adresate fostului prieten Belu Zilber, un fel de Iuda. „Monstrul acesta a inventat totul.“ Procedura fiind îndeplinită, Pătrăşcanu a fost executat a doua zi după proces, în acelaşi stil stalinist. Cel mai periculos concurent al Anei Pauker şi mai ales al lui Gh. Gheorghiu-Dej era, cum se spunea, lichidat.
          Lena Constante urmăreşte altceva decât o discuţie politică. Ea vrea să dea un tablou al închisorilor de femei din România (Dumbrăveni, Mislea, Miercurea-Ciuc), să comunice câte ceva despre psihologia alterată a deţinutei, care, până la urmă, îşi regăseşte într-un fel echilibrul. Existenţa ei se desfăşoară între polul foamei şi polul frigului, sub semnul tiranic al fricii, temă fundamentală: „Îmi este frică de ameninţările lor. Îmi este frică să mă opresc [din alergarea istovitoare, n. m.]. Îmi este frică“. Îi clănţăne dinţii, i se umflă gleznele, e moartă de oboseală. Zace într-o insuportabilă mizerie fiziologică, murdară, nepieptănată, lipsită de o igienă elementară. Ghemuită pe jos într-o carceră, ca un câine, mai rău decât un câine, reflectează la starea de maximă înjosire a omului: „Trebuie să-i invidiem pe câini. Să-i plângem pe oameni“. Lena Constante are o viziune kafkiană a timpului de detenţie, care se scurge lent, într-un continuu, infernal supliciu:

Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86 400 de secunde dintr-o zi, care se târşie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit.

Foamea devine de asemenea o temă obsesivă. „O foame care-ţi frământă burta, înjunghie pântecele cu crampe, scaldă obrazul cu lacrimi“. Deţinuta doreşte să se îmbolnăvească de TBC, ca astfel să primească un regim alimentar mai consistent, care să-i potolească foamea. Trăind ani de zile în închisoare, când se găsesc mai multe într-o celulă (ca la Mislea), unele femei devin lesbiene. La toate aceste severe privaţiuni, se adaugă sadismul medicilor şi al infirmierilor şi mai ales al ofiţerilor politici. Unul ordonă să fie înfundat un cuib de păsări din zidul celulei, „numai pentru a lipsi femeia, condamnată la singurătate, de tovărăşia a două vrăbiuţe“, „personaje importante şi de mare ajutor“; altul, să fie smuls un fir de iarbă. Lena Constante îi urăşte şi simte că „ura o strânge de gât până la sufocare“. Ea trece uneori prin stări psihice cumplite, vecine cu prăbuşirea, stări de accentuată depresie. Din fericire, asemenea crize sunt mai mult sau mai puţin pasagere şi deţinutele nu-şi pierd speranţa, hrănind presentimente, vise, semne, toate ţintind eliberarea.
          Fire sensibilă, Lena Constante îşi găseşte un refugiu în poezie, recită, apoi scrie versuri (bineînţeles, în memorie), în rechemarea trecutului, evocând excursiile făcute cu Harry, în căutarea de „cântece uitate“, de „balade pierdute“, desenând în închipuire portretul pasionatului folclorist şi amintindu-şi înfiorată monografiile sociale iniţiate de profesorul Gusti, care au reprezentat bucuria tinereţii lor („discuţiile literare sau muzicale, plimbări sub stele, timide iubiri“). Astfel, memorialista ajunge la concluzia că reuşise, într-adevăr, „să desfiinţeze timpul“.
          Alături de mângâierea luminii şi a peisajului (ce preţioase erau o fâşie de cer şi o ramură de copac!), ceea ce o fortifică pe deplin este credinţa în Dumnezeu, în eternitatea spiritului. Singurătatea (Lena Constante a stat în recluziune absolută mai bine de şapte ani) predispune la filosofare şi, în cazul naturilor înzestrate, la poezie, cum e cazul ei. La un moment dat, ea simte prezenţa lui Dumnezeu în celulă, amintindu-i în acest sens pe Nichifor Crainic, Radu Gyr, Dinu Pillat, N. Steinhardt:

Năpădită de o bucurie aproape insuportabilă, am simţit lângă mine în jurul meu o prezenţă. Cu o asemenea intensitate, încât am întors capul spre celulă. Cine era acolo? Cineva trebuia să fie acolo. Dar în celulă nu era nimeni. Celula era goală. Timp de încă câteva clipe, prezenţa ce nu putea fi definită a continuat să se dizolve în măreţia ei. Am vrut să cred, am crezut cu adevărat că Dumnezeu îmi dăruise harul prezenţei Sale sensibile...

Memorialistica Lenei Constante echivalează cu un puternic protest împotriva terorii, a torturii, a lipsirii de libertate, a interzicerii gândirii libere, a tiraniei absolute întronate de comunism; protestul unei fiinţe fragile, care constată retrospectiv că tinereţea i-a fost asasinată, dar care, având un fond optimist, e convinsă că va învinge. O ajută substanţial fervoarea rugăciunii, „negând răul şi preamărind binele şi speranţa“. „Evadarea tăcută“ se realizează prin poezie şi rugăciune. Cartea Lenei Constante are o parte faptică pozitivă, ca mai toate memoriile despre spaţiul carceral, ea însăşi remarcabilă, dar şi una ce se insinuează cu subtilitate printre rânduri, partea poetului. Închisoarea văzută şi trăită de o femeie sensibilă, iată un lucru ceva mai rar în, putem spune, vasta literatură românească a puşcăriilor.
          Toate acestea ar trebui să le cunoască nostalgicii şi mai ales tinerii, care, din lipsa unei instrucţii susţinute (şi competente) în şcoală, rămân rupţi de realitate şi de istoria propriului popor. Uitarea poate fi învinsă cu manualul de istorie, temeinic făcut, cu documentele (dureroase!) pe masă.

 

Al. Săndulescu

Teroarea, între poezie şi rugăciune (Lena Constante, Evadarea tăcută – 3000 de zile singură în închisorile din România, 1990; Evadarea imposibilă, 1993)

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)