Preludiu pentru un elogiu

Ioan-Aurel Pop

          Poeţii autentici sunt demiurgi, fiindcă ei reconstruiesc lumea, universul, viaţa, iar Horia Bădescu este fără nicio îndoială un astfel de poet. De fapt, orice mare creator reface sau face lumi…
          Din deformaţie profesională, îmi place să văd în Horia Bădescu un istoric sui-generis, făuritor de lumi revolute, iar pentru mine revolută este şi clipa de-acum, fiindcă s-a dus şi-n veci nu mai revine… Încă de la început, prin ciclurile sale de poeme, reface lumea de la origini, din vremea misterelor eleusine, se confundă cu universul homeric, trece apoi prin anonimatul medieval al unei realităţi a mulţimilor şi a indivizilor deopotrivă, descifrează mozaicuri bizantine în cheie occidentală (cum făceau Ronsard şi Villon), se revarsă cu sevă peste un Cluj şi peste o Transilvanie însemnate de gotic şi baroc etc. Nu peste mult timp, revine în altă cheie la lumea primordială, invocând „ascunsa trudă“ a lui Sisif, se desfată cu apocrife solomonice, imaginate ca fine filigrane cu extrase parcă din Vechiul Testament, trece dezinvolt în Spania iluziilor lui Don Quijote, revine la furcile caudine prinse pe un arc care porneşte de la Spartacus şi ajunge la Nietzsche, zăboveşte, prin ronsete, într-o privelişte a formelor cu fond, cu fond suculent, precum ziua îmbrăcată cu eternitatea sau târziul din calendare… Din evul filosofiei, Horia Bădescu extrage silogismele drumului, spre a poposi mult, mai ales în anii din urmă, asupra unor locuri şi timpuri istorice cu valoare atemporală şi nespaţială, precum tăcerea, cenuşa, vântul, flacăra, ziua şi zilele, abisul, îngerul, adevărul spus de vânt şi câte altele.
          Din punctul meu de vedere, Horia Bădescu este un istoric dintre aceia primordiali, autentici, rătăcit printre noi de pe vremea când istoria era poezie şi muzică deopotrivă şi însemna arta de a povesti frumos, prin vers şi cânt, despre trecut. Aşa făceau aezii, invocaţi de Homer şi de alţii, dar noi am uitat demult ce rost aveau ei şi cât de apropiaţi de esenţe erau. Or, poezia lui Horia Bădescu are drept fundal trecutul, adică toată experienţa de viaţă a omenirii. Astfel privită, poezia aceasta este viaţa însăşi, fiindcă trecutul nu e altceva decât viaţa oamenilor de odinioară. Prin urmare, dragostea sa pentru trecut este, în fapt, dragoste de viaţă, fiindcă tot ceea ne înconjoară devine iremediabil trecut. Marguerite Yourcenar – o Doamnă a spiritului de altădată – nota că prezentul este întotdeauna prea scurt, iar viitorul este întotdeauna incert şi imprevizibil şi că singurul lucru cert şi vast care ne rămâne din viaţă este trecutul, viaţa trecută. Asta nu înseamnă că trecutul este sublim, dimpotrivă el e ca viaţa, adică bun, rău, simplu, complicat sau pur şi simplu oarecare. Reverberând mereu pe motive din trecut, Horia Bădescu se cuminecă în fiece clipă cu viaţa, închină imnuri vieţii, soarbe viaţa prin măsură, ritm, prin poveste. Lumea lui Horia Bădescu, cum era firesc, nu respectă canoanele istoriei, adică cronologia, diacronia, spaţiul local sau cel universal, adevărul istoric, ci se pliază după exigenţele artei literare, operând cu imagini artistice de nerepetat. Dar ce adevăr pur rezultă de aici! Parcă-l vedem zburând în chip de porumbel alb, aducător de veste bună.
          Astfel, Horia Bădescu reface lumea de la începuturi şi din toate spaţiile, ne-o oferă cu generozitate şi ne propune să ne împărtăşim din ea. Ce putem să cerem mai mult? Suntem privilegiaţii sorţii, între prieteni de spirit, pătrunşi de ideea că ştim unele dintre tainele lumii. Maestrul – termenul pare revolut şi tocit, dar nu trebuie să fie – veghează cu blândeţe asupra Cetăţii şi, în vremuri mai bune, ar trebui să iasă în Agora, să devină peripatetic şi să declame, pe muzică, povestea lumii, de la Homer la Villon şi de la Scevola la Mongolu. Ar fi o poveste veselă şi tristă în acelaşi timp, deprimantă şi optimistă, calmă şi agitată, ştiută şi anonimă, prelinsă lin pe şoseaua cea mare şi fără de sfârşit a vieţii.
          Ca toţi marii creatori, Horia Bădescu ne învaţă secretele lumii acesteia şi ale altora, ne spune despre marea trecere, despre porţile dorului, despre coasa de toamnă, despre trunchiul putred şi ţarinile sterpe, despre pulberea de pe ovalul oglinzii, dar, mai presus de toate, ne învaţă cum am putea să ne nemurim.
          O face într-o limbă românească numai a lui, venită nu din vocea unui om, ci din străfundul sufletului neamului său. Cuvintele şi figurile de stil curg precum ambrozia zeilor şi ne arată din nou ce minune este graiul nostru. Citindu-l pe Horia Bădescu, înţelegem pe deplin vorbele umanistului de odinioară care descoperise secretul dăinuirii românilor printre valurile atâtor barbari: îşi iubiseră şi apăraseră mai mult limba decât viaţa! Horia Bădescu închină o odă prelungă de câteva decenii limbii române, devenite, ca şi în cazul lui Nichita, patria sa, chiar viaţa sa. Fie şi numai pentru asta, ar trebui să-l lăudăm şi nu ştim s-o facem îndeajuns… Toate acestea le-au spus, mai bine decât mine – umilul cititor – criticii lui Horia Bădescu. Unul o repetă şi acum din Câmpurile Elizee – unde s-a mutat de curând –, dar vocea sa se aude distinct, ca şi cum ar fi aievea printre noi…
          Horia Bădescu ne învaţă cum să ne nemurim, aidoma îngerilor, dar nu vom reuşi niciodată. El însă a reuşit şi se cuvine să spunem asta mereu. Marile popoare sunt numai acelea care-şi recunosc, preţuiesc şi nemuresc valorile.

Ioan-Aurel Pop

Preludiu pentru un elogiu (Horia Bădescu, Cărţile vieţuirii)

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)