Doru cel Mincinos – serial pentru copii şi tineret (interzis părinţilor şi bunicilor)

Gelu Ionescu

          Doru Pop, autorul, îşi împrumută numele atît povestitorului, cît şi personajului principal din romanul O telenovelă socialistă, un ciclu de secvenţe care îi aduc „pe ecran“ amintirile din anii primelor imagini de-ne-uitat ale copilăriei şi adolescenţei, pînă la hotarul celor 19 ani, cîţi număra protagonistul în decembrie ’89. Tocmai la timp, aş zice, pentru ca vocaţia sa de intelectual şi artist să aibă parte de porţile deschise spre libertate. Nu are rost să repetăm aici subtilele şi interesantele distincţii teoretice care s-au făcut în jurul acestei situaţii a triplului eu şi consecinţelor adoptării acestei formule narative în varianta dominantă a povestirii; faptul că scenele sau „episoadele“ telenovelei poartă fiecare un titlu (o avertizare dominant ironică asupra faptelor ce vor urma) – cred că aşa şi trebuia, odată ce a fost adoptată această formă de „discurs“ –, merită menţionat, căci procedeul acesta, al intitulării – vechi de cînd lumea, dar contînd pe o anume eficacitate – convine foarte bine tonului general al cărţii. „Dialogul“ între intitulare şi secvenţa ce-i urmează instituie o convenţie, un ton. Ton asupra căruia autorul însuşi ne „avertizează“ chiar înainte de a ajunge la primul text, doar privindu-i chipul de pe coperta a doua: un farmec şăgalnic şi zîmbitor, aruncat peste umăr – în consecinţă, melodia dominantă va fi plăcută; în consecinţă, tonul povestirii e aproape mereu (aproape!) destins, dar deloc leneş, multă ironie deschisă – mai rar secretă –, deseori cu haz. Privit cu deschisă simpatie peste umăr, cititorul e aproape cucerit: i s-a pregătit o lectură în care nu vor domina sumbrul, suferinţa. Se va auzi, totuşi! şi ecoul cîtorva scrîşnete – nu numai cele ale „istoriei“ de la final (Clujul în decembrie ’89), ci venind din adîncul unor traume produse de viaţa unei familii încercate de drame, tensiuni şi promiscuităţi pe care copilul, mai ales, le-a trăit din plin. Evocarea lor „evacuează“ ceva, destul de mult, din încrîncenare, dar fără tînguiri şi milă pentru sine – şi nici prea multă pentru toţi cei care vin să-i umple viaţa, de la „vîrstele“ copilăriei la cele ale adolescenţei. Doru nu se răfuieşte, dar drămuieşte menajarea celor ce-i trec prin viaţă aducîndu-i suferinţe menţionate cu maximă reticenţă; şi chiar dacă iartă (dar să fim atenţi şi la ce rămîne neîndurător!) o face sec, fără nostalgii sau reproşuri radicale: capitolul enunţării urilor sale e concludent. Bunicul, alţi cîţiva membri ai familiei, precum şi unii prieteni de joacă beneficiază în evocare şi de puţin sentimentalism – ar fi fost chiar păcat să lipsească şi această undă ce se vede mai ales dacă privim din zarea relatărilor glumeţe, destinse. Raporturile cu mama – ce se dovedesc deosebit de complicate (înţelegerea nu prea scuză): mai degrabă simţim că simplul fapt de a evoca împrejurări grave şi, cu siguranţă, traumatice „îi este de ajuns!“ Fraza (grea) care rezumă „analiza“ prin care povestitorul Doru l-a trecut pe Doru, personajul, se află la pagina 141: „De aceea pot să dau vina pe mama ori de cîte ori doresc“.
          La 40 de ani, Doru a înţeles cît i-a trebuit: mai departe – dacă viaţa mi-o va impune, voi vedea! (pare a spune). Cam aşa am citit eu acest important – desigur, cel mai important – contur al vieţii sale, în care absenţa atît de timpurie a tatălui a dezechilibrat, cum era şi firesc. Însă această „temă“ nu e şi un laitmotiv, ceea ce spune mult cui merge mai departe de amuzamentul atîtor „joace“ cîte pune la cale ataşantul, inteligentul, incomodul – uneori toxicul – puşti şi june. Cele mai scîrbite, distrugătoare amintiri el le are din armată – grupate compact, aproape de final – şi despre tatăl lui vitreg: departe totuşi de diatribă, căci, cu vremea, amintirile iau culoarea firii pozitive, aş zice, a celui care povesteşte (comit crima de a suprapune efigia autorului celei a povestitorului. Nu pot fi suspectat de influenţe extra-literare şi trădătoare ale vigilenţei critice, pentru că l-am întîlnit pe autor o singură dată şi am schimbat, poate, vreo sută de cuvinte). Cîte suferinţi reţin diversele episoade, nu puţine, dar nici dominatoare, ele pun în circulaţie imagini lipsite de comentar sarcastic, dar deloc evazive, mai cu seamă privind „pitorescul“ mizeriei: senzaţia – ba poate chiar certitudinea – este că Doru a trecut cu bine peste ele, „le-a pus la spate“ – cum spun ghicitoarele în cărţi, atunci cînd vor să ne asigure că viitorul nu ne poate aduce decât... fericire. Deşi, cu excepţia prezenţei bunicilor şi a unor prieteni de joacă (inocentă şi nu prea), peisajul uman şi social este supus unei priviri în care se citeşte, până la urmă, şi refuzul, şi dispreţul.
          Ca în aproape orice scriere mai mult sau mai puţin memorialistică ce începe cu copilăria, „glasurile“ vîrstelor se amestecă, se transferă; „cabotinismul“ copilului care are, îşi „construieşte“, o viaţă inspirată, inteligent-nonconformistă se prelungeşte în refuzurile adolescenţei, din ce în ce mai lucidă faţă de tot ceea ce e în jur, din ce în ce mai iritată şi critic-distantă. În cazul nostru, nostalgiile nu au parte decît de fraze, telenovelele lui Doru Pop sînt scurte, aspre şi batjocoritoare cu majoritatea celor ce trec prin ele. Le „îndulceşte“ eternul farmec şi haz al „golăniilor“ care fac şarmul vieţii băieţilor curioşi (aş zice „ştrengari“ – cu un cuvînt care parcă nu se mai potriveşte lumii grosolane şi agresive în care ei vieţuiesc în aceste pagini). Paranteză: nu am apucat niciodată să scriu despre ceea ce numesc „ficţiunea copilăriei“ – faptul că povestirea unei copilării „evacuează“ de fapt copilul, în esenţa lui – închid paranteza. Revenind: problema băiatului Doru devenind bărbat este aceea a lipsei unui „model“. Mi se pare că tocmai aici se află şi ieşirea din „amintire“ şi intrarea în roman – în ficţiune. Doru trăieşte toţi aceşti ani sub presiunea unor forţe ale realităţii vieţii lui, a familiei şi societăţii, care „îl fac“ matur. Persoajul este, a devenit un om matur, un bărbat: aşadar, mă gîndesc că am citit, în fond, un roman a cărui temă – mai ascunsă, dar fundamentală – este îndoiala de sine! Între moartea tragică a tatălui, derutele dramatice ale mamei, mizeriile ce trebuie să le suporte de la tatăl vitreg şi filosofia promiscuităţii în care îl iniţiază peripateticianul pornograf şi cinic care este finul Rebeleş, el găseşte soluţia, cu adevărat... salvatoare: aceea de a minţi, sau a crede că minte, a se considera un mincinos – tema apare cu o frecvenţă frapantă. Nu poţi ieşi, domina această lume – ostilă cel puţin prin promiscuitate – decît minţind-o – copilul are instinctul şi adolescentul îl urmează, viaţa adevărată începe la sfîrşit: în decembrie ’89. O spune clar la p. 54: „Ştiu de ce am început să mint. Minţeam pentru că nu puteam altfel, pentru că explicaţiile pe care mi le dădea lumea nu erau suficiente ca să pot să trăiesc“.
          Telenovelele – socialiste sau nu – au, poate fără voia lor, şi un interes documentar – sau vor avea. E greu – şi va fi şi mai greu – să crezi că tinerii care s-au născut ieri (adică după ’89) sau se nasc azi le vor citi altfel decît... (pentru mine ilizibilele) Amintirile din copilărie ale lui Creangă (sau – totuşi! – aproape altfel...) – adică fiind de pe altă lume, cum se spune. Eu le-am citit făcînd în permanenţă apel la amintirile mele de la aceleaşi vîrste; trebuie să spun că, exceptînd cîteva mici... „şotii“... care rămîn vii în orice copilărie, telenovelele mi s-au părut că se petrec într-un adevărat paradis – pentru că ceea ce au trăit copiii şi apoi tinerii născuţi cu ceva mai mult decît un sfert de secol decît Doru (el născut în ’70, eu în preajma lui ’40) stătea sub semnul terifiant al fricii. Glumele – nu cele politice – puteau duce la condamnări, micile „golănii“ la eliminări şi oprobrii făcute publice de abia alfabetizaţii responsabili de partid etc. Exemplu: un fost student al meu (mai în vîrstă decît mine!) mi-a povestit că făcuse 10 ani de puşcărie pentru că remarcase aşa, între colegi, într-unul dintre tablourile înfăţişîndu-l pe Stalin, în picioare în faţa biroului, o curiozitate: „părintele popoarelor“ avea pantalonii cam şifonaţi! Un singur lucru era, atunci, mai... suportabil: era mult mai puţină vulgaritate în vorbit şi gest – altă educaţie, alt „stil“ de viaţă – poate mai timorat, poate prea pudic, dar mai salubru şi mai puţin dezgustător. Exista şi înjurătura – vorbitul mai fără perdea sigur că aduna admiraţia puştilor –, dar avalanşa de vulgaritate agresivă peste măsură din dialogurile (realiste, desigur) ale telenovelelor, drept să spun, mă demoralizează şi mă dezgustă: prea multă ţigănie!
          „Mincinosul“ se mai exprimă şi în numărul mare de basme pe care le ascultă (atribuite aceluiaşi fin Rebeleş) sau, mai ales, le inventă pentru desfătarea sau relaxarea sa. De fapt, toate aceste mincinoase „addende“ fac un fel de imagine într-o oglindă deformantă – nu întotdeauna caricaturală sau parodică – a episodului tocmai încheiat. E poate şi un fel de „ceartă cu basmele“, cu desuetudinea lor iremediabilă... În altă ordine de idei, sînt de reţinut două episoade de un realism virtuos: circul şi tramvaiul.
          Mă întreb, la capătul unei lecturi în care am şi rîs, dar am simţit şi fiorul rece al cruzimii vieţii, ce va scrie Doru Pop – autorul! – după ce a risipit în aceste telenovele atîtea trame pentru destule filme de... lungmetraj.

 

Gelu Ionescu

Doru cel Mincinos – serial pentru copii şi tineret (interzis părinţilor şi bunicilor) (Doru Pop, O telenovelă socialistă)

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)