Conversaţii cu…

Antoaneta Liliana Olteanu


Ovidiu Pecican: Puţine sunt cazurile când exegetul unei culturi este şi traducătorul masiv al operelor semnificative din cadrul culturii respective. Este chiar cazul poveştii dvs. de dragoste cu cultura rusă. Cum a început totul şi în ce fel continuă?

Antoaneta Liliana Olteanu: Totul are legătură cu cariera mea didactică. Am început prin a acoperi cu cursuri tipărite domeniul culturii şi civilizaţiei, mai apoi al literaturii. Când a apărut ocazia traducerilor, am fost extrem de bucuroasă să pot traduce literatură contemporană, pentru cursul actual pe care îl ţin, pentru a face mai accesibilă studenţilor noua literatură. Şi împletirea continuă: nu poţi traduce bine o carte, mai ales de beletristică, dacă nu sunt bine cunoscute lucruri de istoria, cultura poporului respectiv, atât din perioadele mai vechi, cât şi din actualitate. Domeniul culturii şi al civilizaţiei, alături de cel al literaturii, mă ţine mereu în priză cu aceste noutăţi, care mă ajută enorm în cazul traducerilor.

O. P.: V-aţi ocupat şi vă ocupaţi de vechea mitologie rusă, de cultura veche şi modernă a ruşilor. De care dintre zonele de interes ale acestui preţios patrimoniu vă simţiţi mai atrasă şi mai aproape?

A. L. O.: Din fericire, pentru mine, din păcate – cum ar spune alţii! –, domeniile mele de interes, destul de depărtate unele de altele, dar uimitor de apropiate, întrepătrunzându-se la tot pasul, în fapt, sunt trei: etnologia comparată (româno-slavă, româno-balcanică, demonologie, calendar popular), studiul mentalităţilor (cultură, civilizaţie, imagologie...) şi literatura rusă (cu deosebire cea contemporană). Fiecare dintre aceste domenii este solicitant în felul lui, dar fiecare îmi aduce, periodic, satisfacţii mari.
          De fapt, lucrările mele de cercetare se desfăşoară cumva circular, fără o programare strictă – sunt perioade în care mă ocup de literatură, de civilizaţie, apoi şi de etnologie...
          Şi sunt o mamă iubitoare pentru toţi aceşti copii ai mei, aşa că nu pot să spun că-mi place mai mult unul sau altul... Şi ei mă ajută de fiecare dată, cu informaţii folosite în domeniile conexe. Deci voi continua, cât voi putea, în acest fel!

O. P.: Aveţi o serie de contribuţii semnificative la cunoaşterea patrimoniului tradiţional al culturii române. Studiind demonii şi făpturile malefice care populează reprezentările omului tradiţional de la noi, socotiţi că există motive suficiente pentru a face din România un tărâm al vampirilor, al ritualurilor de magie neagră, al căpcăunilor şi vrăjitoriei?

A. L. O.: Demonologia a fost (şi este) pentru mine un domeniu de cercetare extrem de generos. Sunt încă multe lucruri de care habar nu avem şi ne grăbim totuşi să îmbrăţişăm perspective moderne, antropologice, ale faptelor de credinţă şi ritual din spaţiul românesc, când ar fi trebuit să punem bine la păstrare credinţe şi practici bogate care de decenii, chiar secole bune nu se mai găsesc pe la alţii. Şi aceste credinţe străvechi sunt remarcabile şi când le punem în comparaţie cu vecinii noştri balcanici, aşa că toate aceste reprezentări, pentru unii doar existenţe livreşti, înregistrate acum multe decenii, se dovedesc a fi extrem de bogate şi de vii, mai ales în sudul ţării şi în regiunile ferite de bucuriile civilizaţiei. Preocuparea mai nouă pentru demonologia vampirilor şi a magiei negre nu are însă nimic în comun cu aceste reprezentări populare vii încă. Aş spune că un aport tot îl are această manie pentru magia neagră şi corolarele ei, şi anume stârnirea unui interes, pentru tânăra generaţie, pentru vechile credinţe şi practici locale, prăfuite sau îngropate de binefacerile revoluţiei industriale. Dintr-un anumit punct de vedere, nu am nimic împotrivă să existe la noi un Vampireland sau un Draculaland – toţi trebuie să ne câştigăm într-un fel popularitatea în lumea asta mare! –, dar, să ne înţelegem: ceea ce există la noi, care încă îi frapează pe mulţi etnologi, înseamnă mai mult. Nu e numai o formă de înapoiere culturală – în condiţiile globalizării unii plătesc bani buni să facă un fel de rezervaţii rurale în care să prezinte, pe lângă gospodării demult apuse, şi mostre de gândire, de reprezentare a vieţii de către ţărani. La noi sunt încă gratis, şi în mediul lor...

O. P.: Cunoscând foarte bine dvs. legendele ruseşti despre bogatâri, socotiţi că există temeiuri suficiente pentru a bănui o stăpânire de durată a ruşilor kieveni la Dunăre?

A. L. O.: Din păcate pentru ei, ruşii lipoveni pot fi consideraţi oarecum urmaşi (cazaci nekrasoviţi!) ai ruşilor kieveni. Cât despre bogatâri, nu putem să-i considerăm, mai ales că aici au venit pentru a se refugia de prigoana puterii oficiale, laice, pentru vechea lor credinţă...
          Dacă vorbim de ruşii kieveni (dar oare kievienii sunt ruşi? Aici intrăm pe un teren extrem de delicat...), zona aceasta, danubiană, nu a fost prea bogată în bogatâri, spre deosebire de spaţiul rusesc continental şi nordic. Pe de altă parte, ca element ce traversează spaţiul balcanic, Dunărea poate fi considerată un etalon al unui univers amalgamat, al unui conglomerat etnic extrem de variat (de la nord la sud şi de la est la vest) şi care, probabil tocmai din cauza acestui fond cultural şi a migraţiilor continue, nu s-a remarcat prin vitejii săi legendari.

O. P.: Cât de important vi se pare stratul mitologic şi ritual slav prezervat în folclorul nostru?

A. L. O.: Aceasta este o problemă care mă preocupă extrem de mult. Acum însă e greu de spus dacă trebuie să vorbim de nişte influenţe mitologice concrete slave sau balcanice, sau trace, sau....
          Şi cu slavii de răsărit avem oarece în comun, pe tărâm mitologic, mai ales în Moldova, dar, pentru spaţiul sudic şi chiar pentru zone din Transilvania (necontaminate de mitologia germanică) există multe reprezentări mitologice uimitor de asemănătoare cu cele ale vecinilor bulgari sau turci, de la sud, sau sârbi – în vest. Dacă privim în mare, la nivel mitologic, se disting, în spaţiul slav, două areale mari – cel siberian şi cel balcanic –, care au în comun câteva elemente de substrat, chiar indo-european, dar care, fiecare în funcţie de vecinătatea sa culturală, a acceptat împrumuturi care au nuanţat familia mitologică slavă.
          Insula de romanitate din marea slavă a fost marcată, evident, diferit, în funcţie de aceste apropieri. Dar mult mai grăitor mi se pare spaţiul de sud şi, de aici, mi-am impus, printre priorităţi, să public, într-un viitor apropiat, câteva studii consacrate tocmai acestor apropieri sudice.

O. P.: Socotiţi că literatura rusă, din care aţi tradus într-un ritm redutabil (şi cu excelente rezultate) autori clasici şi alţii, în plină afirmare, este bine cunoscută în România? Ce lipseşte pentru o cât mai bună cunoaştere?

A. L. O.: Acum vreo patru ani eram extrem de tristă şi de sceptică cu referire la viitorul (în general) al literaturii ruse, atât la ea acasă, cât şi la noi. Din fericire, revirimentul din ultimii ani din Rusia, în care apare o literatură nouă, adevărată, aş spune, deloc tributară modelelor culturale occidentale (postmodernismul) sau luptei cu „greaua moştenire“ (parodierea, până la plictiseală, a realităţilor sovietice), în care se simt voci noi, proaspete, frământate de realităţile noi, dar şi de tradiţia literară cunoscută.
          Faptul că editurii români frecventează şi ei, cu asiduitate, aş spune, târgurile de carte celebre din lume a fost, pentru traducerile de literatură rusă, un eveniment benefic, fără îndoială. Aşa s-a aflat, dinspre editură, şi nu neapărat dinspre traducător, de nume importante de scriitori cu o presă excepţională în Occident, extrem de traduşi, de premiaţi. Şi aşa editurile au intrat în acest joc al pieţei şi au oferit, şi cititorilor români, literatură de tot felul, din Rusia de astăzi. Treptat se face o decantare, începe să se traducă mai mult pe criteriul valorii, nu neapărat al popularităţii în Occident. Dar acum cititorul român, specializat sau nu, are ce să citească. La fel, acelaşi cititor român poate să constate, cu plăcere, uneori, că tradiţia marii literaturi ruse nu s-a rupt, că literatura rusă este, în continuare, o voce distinctă, şi să poate să ne placă, în pofida orientărilor politice de la noi sau de acolo.
          Pentru buna ei cunoaştere – ce să spun? Cred că editurile ce traduc literatură rusă fac destul de multe evenimente pentru promovarea noilor apariţii. Nu discutăm numai de caravane de carte, de reduceri consistente, de publicări de materiale pe net, ci chiar de grija pentru nişte coperţi atractive, care să stârnească interesul cititorului chiar înainte de a afla care este scriitorul... Trebuie să avem răbdare ca oamenii să le descopere...

O. P.: În calitate de cititoare, pariaţi mai curând pe clasici, ca Dostoievski sau Cehov, ori pe autorii mai noi, din care aţi tradus, de asemenea, în cantităţi impresionante?

A. L. O.: Clasicii sunt clasici, fără îndoială, dar, ca profesor de literatură rusă, am acceptat provocarea de a vedea ce se întâmplă în prezent. Literatura rusă contemporană este extrem de contestată, mai ales la ea acasă. În Vest însă i se dau şanse egale şi, de aceea, traducători, critici şi cititori pot avea surprize plăcute. Sunt scriitori, ca Vladimir Sorokin şi Viktor Pelevin, care sunt nume grele în literatura de azi: de la faza provocărilor ostentative au ajuns la o anumită clasicizare. Un alt nume greu este Mihail Şişkin, din 2011 cunoscut şi în România, cu romanul Scrisorar, dar care se va prezenta cu alte două romane, extrem de sofisticate. Avem în continuare provocări, dar, în ultima vreme, literatura rusă contemporană a pariat pe simplitate: de la cea a subiectului la cea a stilului. Şi, cu toate acestea, sunt cărţi la care te gândeşti, la care te întorci şi care te marchează. Plus că mai şi satisfac nevoia de a afla informaţii despre rusul de azi, despre viaţa lui (Olga Slavnikova, Cap uşor, Natalia Kliuceariova, Rusia, vagon de clasă). Există mulţi scriitori tineri extrem de convingători, aşa că fiecare nouă lectură vine cu o provocare garantată.

O. P.: Ce anume vi se pare esenţial din patrimoniul cultural şi de civilizaţie pe care îl moştenim împreună cu ruşii şi cu slavii balcanici?

A. L. O.: Sunt multe lucruri pe care le împărţim şi care încă nu sunt prea bine stabilite (şi asta mă enervează!). Oamenii nu ştiu că totul e mult mai complicat, că relaţiile noastre de colaborare sunt mult mai vechi (ca să vorbim măcar de Asăneşti şi de ţaratul româno-bulgar, aşa de misterios şi eliptic prezentat până şi în lucrările istorice de azi). Ce ne-a marcat (şi ne-a şi afectat, fără îndoială, poate şi mai mult!) este vieţuirea într-o cultură a oralităţii. De aceea vorbim de lipsa de documente istorice, de o scriere mai timpurie, de manuscrise de cultură ş.a.m.d. Dar de aceea sunt aşa de bine dezvoltate mitologia populară, credinţele despre viaţa aceasta şi cealaltă, reprezentările despre spaţiu şi timp... Mentalitatea este comună, venită atât dintr-un fond vechi, cât şi modelată de civilizaţiile mai noi (fanariotă, otomană...) care au marcat aceste teritorii.
Acum toţi vrem să subliniem cât de deosebiţi suntem şi vrem să demonstrăm că vecinul nostru e inferior, e mult în urma noastră... Păcat... Ar trebui să vedem mai întâi cât de multe lucruri avem în comun. Asta nu înseamnă că suntem fraţi şi că suntem tributari unul altuia, dar că putem să ne cunoaştem astfel mult mai bine...

O. P.: Ce priorităţi profesionale vă stau în cale pe tărâmul cercetărilor proprii?

A. L. O.: Aşa cum v-am spus la început, lucrez permanent în toate cele trei zone. Dar... Dar se profilează acum o întâietate dată domeniului studiilor culturale şi mentalităţilor. Anul trecut am publicat Rusia imperială: O istorie culturală a secolului al XIX-lea. Am ajuns (nu datorită principiului cronologic!, cât mai degrabă cursurilor de la facultate) şi la perioada sovietică. E un material uriaş de cercetare, dar acum e o vreme potrivită pentru a face aşa ceva, suntem într-o perioadă de republicări masive, de decantări...
          Mă interesează în primul rând viaţa cotidiană a rusului sovietic – existenţa omului sovietic, mentalitatea acestuia, realităţile traiului lui ş.a. Dar toate acestea nu pot fi lămurite foarte bine dacă nu am în vedere şi o radiografie a sistemului politic, a ideologiei oficiale. Diferenţa este că aceste ultime domenii vor fi tratate din perspectiva unei demitizări a lor: va fi prezentată mai întâi ideologia oficială, apoi principiile sistemului de propagandă, personalităţile politice sovietice şi imaginea lor oficială, evenimentele simbolice din istoria URSS, după care toate acestea vor fi supuse unei demascări, prin identificarea elementelor reale care aproape că au fost strivite de mitul oficial.
          Este, aşa cum am spus, o provocare foarte mare. Dar nu putem vorbi despre Rusia sovietică fără să ştim aceste lucruri. Nici politica de vârf nu poate fi considerată un etalon pentru ce înseamnă URSS dacă nu luăm în considerare atitudinea oamenilor faţă de aceasta, credibilitatea pe care ei o dădeau liderilor, faptelor acestora şi politicii oficiale... Şi duplicitatea, dualitatea, schizofrenia – cum a mai fost numită – a oamenilor de rând, prinşi între viaţa oficială, de la locul de muncă, din mijlocul marii comunităţi, şi cea personală, intimă.


Interviu realizat de
Ovidiu Pecican

 

Interviu de Ovidiu Pecican

Conversaţii cu Antoaneta Liliana Olteanu

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)