Anii 1960: A. E. Baconsky şi depolitizarea treptată a literaturii

Cristian Vasile

          Spre mijlocul anilor 1960, instanţele politico-ideologice de la Bucureşti lăsau impresia că şi-au schimbat poziţia inflexibilă faţă de literatura occidentală. Maniheismul din deceniul precedent părea depăşit, iar politica de traduceri sugera că cenzura acceptă publicarea unor prozatori de diverse orientări.
          Dar despărţirea de metoda de creaţie specifică erei staliniste a fost dificilă; încă erau înfierate tendinţele moderniste, obiectiviste şi – chiar la momentul 1963-1964 – puterea nu dădea semne că renunţă la „apărarea fermă a principiilor realismului socialist“. Această realitate se vădeşte într-o informare din 4 aprilie 1964 a Secţiei Ştiinţă şi artă a Comitetului Central al Partidului Comunist, care reflecta în principal evenimentele derulate la plenara lărgită a comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor din 26-28 martie. Din informare rezultă că obiectivismul şi critica larg umanistă rămâneau duşmani:

activitatea de combatere a ideologiei burgheze, critica manifestărilor de obiectivism şi apolitism au stat în centrul discuţiei organizate la sfârşitul anului trecut [1963 – n.n.] de conducerea Direcţiei de Propagandă şi Cultură a CC al PMR cu conducerile revistelor literare, artistice, ştiinţifice. În ceea ce priveşte literatura, au fost relevate unele realizări incontestabile, dar şi o anumită inconsecvenţă şi lipsă de continuitate în combaterea ideologiei burgheze. Sunt încă puţine la număr sintezele critice ample, capabile să analizeze documentat şi profund fenomenul artistic occidental şi să demonstreze convingător, cu întreaga fineţe a analizei marxiste, superioritatea ideologiei noastre. Mai apar încă atitudini obiectiviste, care privesc un autor sau o carte din literatura occidentală de pe poziţiile unei critici larg umaniste, democrate şi nu de pe poziţiile umanismului socialist [subl. n.]. Delimitarea partinică, chiar în faţa fenomenelor pe care le privim cu simpatie pentru că marchează o căutare pozitivă în cadrul umanismului burghez este insuficient accentuată. Conducerilor publicaţiilor literare li s-a indicat să se preocupe în mod mai sistematic şi nuanţat de problemele literaturii occidentale, să manifeste mai multă intransigenţă ideologică în selectarea şi publicarea materialelor, să acorde o atenţie sporită sarcinilor care le revin pe acest plan în educaţia comunistă [subl. n.], consecvent ştiinţifică a maselor de cititori. (Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 2/1964, f. 61–62)

Insistenţa asupra educaţiei comuniste avea să se diminueze mai ales din anii 1965-1966, iar această surdină pe care partidul unic şi-a impus-o a fost poate un element central în propagarea şi menţinerea pentru câţiva ani a „liberalizării“ culturale limitate. De fapt, chiar şi în anii de maximă relaxare cultural-ideologică, elita conducătoare a PCR a susţinut mereu funcţia „educativă“ a artei, numai că nu a insistat asupra obligativităţii ei, ci doar şi-a exprimat – câteodată răstit – o preferinţă. Momentul decembrie 1967 nu a însemnat doar o concentrare a puterii în mâinile lui N. Ceauşescu, ci şi înfiinţarea Comisiei ideologice în cadrul CC al PCR. Întemeierea comisiei a fost anunţată şi justificată chiar de Ceauşescu la 6 decembrie 1967 în raportul prezentat cu ocazia Plenarei CC al PCR:

pentru îmbunătăţirea îndrumării unitare a întregii activităţi ideologice din ţara noastră, pentru atragerea în această muncă a activiştilor de partid şi de stat, care lucrează în frontul ideologic, a oamenilor de ştiinţă şi artă, pentru asigurarea unor dezbateri profunde a problemor teoretice, filozofice, culturale şi artistice în vederea înfloririi continue a culturii noastre socialiste, la CC al PCR se va crea o comisie ideologică. Ea va avea sarcina să elaboreze studii şi propuneri pentru conducerea partidului. (Scânteia, anul XXXVII, nr. 7546, joi, 7 decembrie 1967, p. 6)

Acest organ politic avea şi menirea de a monitoriza respectarea funcţiei „educative“ de către scriitori şi alte categorii de intelectuali. Deci „Tezele din iulie“ nu apar din senin.
          Dar să revenim la ultima parte a informării din 4 aprilie 1964 a Secţiei CC; documentul ne oferă date semnificative atât despre cum erau percepuţi anumiţi scriitori (în cazul de faţă: Georgeta Horodincă şi A. E. Baconsky), cât şi despre limitele pe care Comitetul Central al partidului, prin secţia sa ideologică, era dispus să le admită: „plenara lărgită a comitetului de conducere al Uniunii Scriitorilor consacrată dezbaterilor problemelor literaturii din ţările occidentale se înscrie pe linia indicaţiilor cuprinse în cuvântarea rostită de tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej la conferinţa organizaţiei de partid Bucureşti“. În cadrul plenarei au fost expuse mai multe referate, menite să constituie puncte de plecare pentru discuţii şi dovedind „un interes accentuat pentru contextul social-politic al fenomenului literar, pentru implicaţiile sale ideologice“. Dacă „referatul despre proză (prezentat de Georgeta Horodincă, redactor-şef adjunct la revista Secolul XX) a făcut o trecere în revistă a principalelor curente şi personalităţi din Occident“, referatul despre poezie prezentat de A. E. Baconsky „a manifestat în schimb anumite tendinţe obiectiviste, combătute pe drept cuvânt de către vorbitori. În acest sens a fost subliniat faptul că în exemplificările tovarăşului A. E. Baconsky sunt alăturaţi mecanic poeţi de orientări diferite sau opuse, fiind ignoraţi cu desăvârşire unii autori comunişti ([Louis] Aragon, [Pablo] Neruda ş.a.)“ (ANIC, fond CC al PCR – Secţia Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 2/1964, f. 62-63). Secţia ideologică nu avea obiecţii faţă de prezentarea celuilalt referent – N. Tertulian – despre dramaturgie.
          Era ceva mai mult decât o legitimare a lirismului, demers cu care A. E. Baconsky se identificase mai mult sau mai puţin încă de la finele deceniului şase. Într-un fel, în umbra sa creşte Nichita Stănescu, ca şi alţi poeţi de la începutul anilor 1960. S-a spus despre revista Steaua – de sub conducerea lui A. E. Baconsky – că a fost „singura şcoală literară a deceniului şase, iar programul său «modernist» este, de fapt, unul anti-realist socialist, care respinge tacit dezideratul subordonării esteticului faţă de politic“ (vezi detalii la Magda Wächter, A. E. Baconsky: Scriitorul şi măştile, Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007, p. 29). Chiar dacă afirmaţiile ar fi exagerate, este destul de clar că A. E. Baconsky rămăsese imprevizibil inclusiv atunci când doar negociază cu puterea, cu secţiile CC, cu cenzura etc. o depolitizare treptată a scriiturii. În acest context, Baconsky este acceptat ca referent şi raportor cu diverse ocazii. Dar, încălcând limitele înţelegerii, a sfârşit prin a fi criticat aspru. Pe de o parte, Georgeta Horodincă – cea care cunoştea atât de bine anturajul lui Leonte Răutu et co. (la fel ca şi N. Tertulian) şi era stăpânită de iluzia „marxismului rectiliniu“ (vezi Virgil Nemoianu, Arhipelag interior: Eseuri memorialistice, 1940-1975, Timişoara: Amarcord, 1994, p. 322) – a ştiut să evite mustrările din partea autorităţilor ideologice. Pe de altă parte, chiar fără a-şi arăta spiritul de frondă de odinioară, lui Baconsky pare că nu i se uită orgoliul nonconformist, cristalizat încă din anii 1950.

 

Cristian Vasile

Anii 1960: A. E. Baconsky şi depolitizarea treptată a literaturii

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)