Numărul „Zaciu“ al Vetrei

Marta Petreu

         În numărul dublu, 8-9/2013, al revistei Vatra, un splendid interviu pe care Ileana Mălăncioiu i l-a acordat, pe tonul ei inconfundabil, lui Iulian Boldea; de citit şi acela, cît se poate de interesant, pe care Emilian Galaicu-Păun i l-a acordat lui Kocsis Francisko. Apoi, aforismele lui Ciprian Vălcan, din care îl citez pe primul:

O vrăbiuţă se încăpăţînează să intre în bucătărie. Aş vrea s-o anunţ, deşi nu cred că va înţelege, că Sfîntul Francisc nu-i aici...  

Centrul de greutate al acestui număr dublu al Vetrei este însă grupajul despre Mircea Zaciu, care, „dacă destinul ar fi fost mai îngăduitor“, cum se observă în „argumentul“ grupajului alcătuit de Iulian Boldea, ar fi împlinit, în august, 85 de ani. Scriu despre scriitorul clujean Gelu Ionescu, Ion Pop, Adrian Popescu, Marta Petreu, Mircea Braga, Georg Aescht, Ioan Muşlea, Irina Petraş, Mircea Popa, Constantin Cubleşan, Nicolae Oprea, Constantin M. Popa, Ion Buzaşi, Aurel Pantea, Liviu Maliţa, Gheorghe Glodeanu, Iulian Boldea, Marius Însurăţelu ş.a. Iar Dan Culcer a „selectat şi editat“ documente de Securitate privitoare la Zaciu, din care rezultă că la mijlocul anilor 1950 scriitorul era şi colaborator al Securităţii, şi supravegheat de odioasa instituţie, care, după ceva vreme, l-a „abandonat pentru nesinceritate“ şi l-a socotit „un element dubios, care nu prezintă încredere“. Îţi vine să spui, cu nu puţină amărăciune: de-ale socialismului! Adică, de-ale socialismului real românesc, care a durat aproape o jumătate de secol, şi n-a lăsat nimic neatins.
          Nu aş şti să spun ce mi-a plăcut mai mult în acest număr, căci atît textele memorialistice, cît şi acelea critice prezintă interes. Am reţinut comentariul lui Mircea Braga despre felul în care îşi rezumă şi prezintă Mircea Zaciu, în fişa întocmită pentru Dicţionarul scriitorilor români, volumul R-Z, 2002, propria biobibliografie, sărindu-şi nişte titluri şi nişte colaborări:

nu unei încercări de mistificare a biografiei îi aparţine  gestul respectiv [...], ci unui firesc proces de autoreglare, survenit nu o dată, în toate timpurile şi în toate culturile, cînd un scriitor îşi priveşte retrospectiv textele de început.

Aş adăuga la asta faptul că în anii debutului lui Mircea Zaciu, în viaţa culturală românească lipseau atît modelele culturale, eliminate în fel şi chip de socialismul real românesc deja victorios, cît şi posibilitatea de a alege între mai multe variante, căci socialismul nostru, ca orice regim politic totalitar, îşi instalase ideologia sa unică şi exclusivistă. (De fapt, cam asta este, în esenţă, diferenţa specifică dintre perioada interbelică şi perioada postbelică: în vreme ce interbelicii, trăind într-o lume democrată şi cu o ofertă politică completă, au avut libertatea de a opta – inclusiv pentru extremismul fascist sau pentru acela comunist –, ceea ce, moralmente vorbind, îi face deplin responsabili pentru alegerea lor, postbelicii nu au mai avut posibilitatea de a alege. Perioada interbelică şi perioada socialismului real românesc pretind, de fapt, criterii diferite de examinare şi de evaluare a gesturilor cu implicaţie politică, date de diferenţa dintre democraţie şi totalitarism.) La aceste începuturi literare, despre care Mircea Braga înţelege de ce scriitorul nu şi le-a mai menţionat, face trimitere directă Constantin Cubleşan, care vorbeşte despre „Prozatorul“ Zaciu. N-ar fi neinteresantă o biografie a lui Mircea Zaciu, şi poate că punctul de cotitură în devenirea lui a fost contactul cu Germania (aşadar, cu alte modele) şi cartea lui de proză (cred eu), Teritorii. Şi, citind studiul lui Liviu Maliţa despre cele patru volume ale Jurnalului zacian, mi s-a năzărit dintr-odată că Maliţa ar fi biograful lui perfect: unul echilibrat, pe cît de serios, pe atîta de comprehensiv.
          În acest număr din Vatra sînt publicate destul de multe scrisori ale epistolierului Zaciu către diverşi coresponenţi, acelea către Octavian Şchiau, din anii 1956-1958, îngrijite de Ilie Rad, fiind de departe cele mai interesante. Între timp, iată, în 22 noiembrie, a murit fulgerător, chiar în universitatea pe care a slujit-o, şi profesorul Şchiau... aşa că înţelegem de ce s-a grăbit să publice extraordinarele (şi extraordinar de indiscretele) scrisori pe care le-a primit de la prietenul său. În aceste lungi şi detaliate epistole întîlnim ce n-am avut cum vedea: un Zaciu tînăr, curtat de diverse doamne şi avînd diverse aventuri, un Zaciu îndrăgostit, căruia îi place să danseze şi care-şi doreşte o minune a tehnicii: un magnetofon! De fapt, este un Mircea Zaciu tînăr pe muchie cu maturizarea, care se gîndeşte să se însoare, să aibă copii şi, totodată, îşi simte destul de clar vocaţia formatoare:

Nu ştiu de ce, simt că sînt făcut să conduc, deşi nu la suprafaţă, ci dinăuntrul unui cerc, destinele oamenilor, intervenind, corectînd şi bucurîndu-mă cînd toate ies bine.

Exact ca-n scrisorile către Marian Papahagi pe care le-am publicat în avanpremieră în Apostrof şi care între timp au apărut în frumosul volum O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj (Muzeul Literaturii, 2013), se dovedeşte că Zaciu ştia care anume este vocaţia sa: aceea de a-i forma pe alţii, şi, deodată cu ei, de a desena teritorii din cultura românească. 
Pentru grupajul Zaciu, Iulian Boldea, iniţiatorul şi realizatorul lui, merită felicitările noastre.

Marta Petreu

Numărul „Zaciu“ al Vetrei

» anul XXIV, 2013, nr. 12 (283)