CONVERSAŢII CU Ioana Pârvulescu      

Dora Pavel: Dragă Ioana, te invit să „marşezi“ cu umor şi încredere în acest dialog, pentru că îl voi începe, iată, în modul cel mai ludic şi neconvenţional cu putinţă. Nu ştiu de ce, ori de cîte ori mă gîndesc la tine (noi nu ne-am văzut niciodată, nu?), primul cuvînt care-mi vine în minte, absolut involuntar, este răsfăţ. Nu doresc să facem neapărat decodări psihanalitice, doar sper că mă vei ajuta, pe parcurs, să-mi desluşesc acest reflex asociativ. Deocamdată, însă: ai avut, cumva, în copilărie, sau poate şi mai tîrziu, sau poate o mai ai şi astăzi, o păpuşă faimoasă, îmbrăcată şi pieptănată sofisticat, mereu altfel, o păpuşă pe care ai favorizat-o între celelalte şi pe care o simţeai, la rîndul ei, ocrotindu-te?

Ioana Pârvulescu: Mi se pare mie sau vorbeşte romanciera din tine, dornică de ficţiuni? Cred că tocmai pentru că nu mă cunoşti personal şi nu ne-am văzut niciodată poţi să mă asociezi cu răsfăţul şi cu păpuşile. Să le iau pe rînd. Răsfăţul... mi-ar fi plăcut, cui nu-i place, dar viaţa a vrut exact pe dos. O să mă rezum la fapte. Tata a murit cînd abia împlinisem treisprezece ani. Mama, profesoară la Liceul „Şaguna“, muncea pînă la epuizare ca să ne crească pe mine şi pe fratele meu, nu prea avea timp de răsfăţuri. Abia după ce-a ieşit la pensie a început să aibă timp de asta şi văd că o face cu plăcere. Dacă-mi pare rău de ceva e că n-am răsfăţat-o noi mai mult, atunci. Am crescut, aşadar, sportiv, liber, schi de la patru ani, jocuri toată ziua pe dealurile şi munţii care înconjoară Braşovul, mai mult între băieţi, ca toate fetele cu fraţi mai mari. N-am avut păpuşi deloc, nici prea multe jucării şi, în afară de un căţeluş cu cheiţă adus pentru mine „din Iugoslavia“, nu-mi amintesc de vreuna mai specială. În schimb, mă bucuram şi-mi amintesc bine de cărţile pe care le primeam, mai ales de Crăciun. Odată, cînd am fost bolnavă, tata mi-a dăruit Antologia inocenţei, a lui Iordan Chimet, iar cartea asta mi se pare pînă azi inegalabilă. Mai primeam albume de artă de la mama şi cărţi de Karl May, în germană, cumpărate de la anticariat. Pe atunci plecau mulţi saşi în Germania şi-şi lăsau, săracii, bibliotecile în urmă.
Răsfăţul în studenţie, la Bucureşti, a fost că făceam uneori foame şi-mi amintesc, cînd rămîneam fără bani deloc, că mîncam, ca fel unic, cu fratele şi vărul meu, pîine prăjită în ulei. Nici nu era prea rea. A urmat răsfăţul şi mai mare al navetei, şapte ani, 100 de kilometri pe zi, în toate anotimpurile, pe ger, gheţuş sau la 40 de grade, în picioare, în autobuze delabrate, iarăşi foame, dar şi un frig care a rămas spaima mea cea mai mare pînă astăzi. A existat totuşi cineva care m-a răsfăţat din plin, după ’90, cum şi-ar dori orice femeie, dar era prea tîrziu ca să mai pot deveni o răsfăţată.
Dar poate că tu ai vrut să spui că îmi place mie să răsfăţ pe alţii, şi nu că aş fi o răsfăţată? Atunci romanciera din tine a ghicit. Şi, în orice caz, pe cititori îmi place să-i răsfăţ, dar cu justă măsură, să nu le stric caracterul.


„Viaţa aventuroasă a copiilor din oraşele mici de munte“

D. P.: Totuşi, familia Pârvulescu este cumva un clan extins în Braşov? Ai trăit în compania orgolioasă a acelor numeroase mătuşi, a numeroşilor unchi, veri, într-o casă deschisă, primitoare, mereu aglomerată? Ai urmat ore particulare de pian, vioară, balet, limbi străine?

I. P.: Nu, e o familie micuţă, azi. Însă în prima copilărie eram mulţi, înghesuiţi în aceeaşi casă, cum se întîmpla pe-atunci. Era casa cumpărată de tata-mare şi de cumnaţii lui, unde-şi avusese el, în perioada interbelică, şi cabinetul. O sonerie interioară rămăsese unicul semn al sălii de aşteptare de odinioară. O casă extrem de veche, sigur din secolul 19, dacă nu mai de mult (la bază are şi pietre de rîu), cu pivniţă şi pod şi unghere tainice – raiul copiilor. Plină de obiecte vechi, salvate cine ştie cum, fiecare cu povestea lui. O casă ciudată, ca din Andersen, care acum îşi arată toate defectele, de la igrasie la şubrezenie, dar care mi-a vrăjit copilăria. I-am dedicat un roman de sertar, ei şi locuitorilor ei, început atunci cînd ne temeam că Ceauşescu va dărîma tot centrul Braşovului. N-am avut o educaţie de tip pension, nimic din ce înşiri, cu excepţia unor ore, foarte puţine de altfel, de franceză pe la zece ani, mai mult de la părinţi, dar, timp de cîteva luni, şi cu un profesor. Germana am învăţat-o din zbor, ceilalţi copii ai familiei au făcut şcoala germană, la mine nu s-a mai putut, că a venit o lege din alea care încalcă şi bunul-simţ, şi drepturile omului, că numai cei care au rude de sînge nemţesc pot să se înscrie la şcoala germană. Ne-a fost imposibil să găsim vreun strămoş teuton, oricît de îndepărtat, aşa că am făcut germana tot la şcoala cărţilor. Pian n-am făcut, că mama avea amintiri sumbre despre lecţiile ei de pian. În schimb am avut cărţi din plin. Şi, desigur, oameni cu personalitate puternică, atrăgătoare, în familie, tradiţia temeiniciei, dar de acest lucru am fost conştientă foarte tîrziu. Ştii, de fapt îmi pare rău că din toată familia eu am devenit cea mai „vizibilă“. Toţi ceilalţi ar fi fost, sînt mult mai interesanţi şi mai originali decît mine...
Educaţia livrescă, în sensul cel mai propriu al cuvîntului, adică înţelegerea vieţii prin intermediul cărţilor, a avut în permanenţă o contrapondere, la mine: viaţa aventuroasă a copiilor din orăşelele de munte. Cu excursii, tot soiul de „expediţii“, unele chiar riscante, cu schi, patinaj. Iar vara, mare şi înot. Casa noastră avea patru copii, apoi a venit şi-al cincilea, şi făceam toate năzbîtiile împreună. Astea erau chiar „ca la carte“, ca-n Mark Twain, de pildă. Din mine se vede probabil numai latura mai potolită, legată de citit-scris. Dar am şi una foarte dinamică, formată atunci, în copilărie, a bucuriei aventurii şi riscului. De-asta am făcut planorism, într-a noua, cu mai multe colege şi colegi de clasă, apoi, mult mai tîrziu, parapantă. Mi-ar plăcea să fiu spărgător de bănci, ca-n filmele americane, dar nu mi-a propus încă nimeni. Poate doar acum, după interviul ăsta, să pice vreo propunere.


„Azi, rebel înseamnă să fii politicos într-o baie de bădărănie“

D. P.: Spiritul tău de aventură, pulsiunile înspre senzaţii tari şi trăiri „extrem“ pot fi, şi ele, nu?, un semn al răsfăţului de sine...

I. P.: Nu cred că aventura înseamnă răsfăţ, dimpotrivă. Poate dorinţa de a nu lăsa nimic neexplorat.

D. P.: De unde vin titlurile tale, care circumscriu cel mai bine personajul complex care eşti, deopotrivă în perfect acord şi dezacord cu epoca ta: Alfabetul doamnelor, Prejudecăţi literare, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, În intimitatea secolului 19?

I. P.: Ştiu eu? Am făcut liste întregi pînă să ajung la ele. Am încercat să prind în ele esenţa cărţii pe care o poartă sub arcada lor: un abc al personajului literar feminin, la prima, apoi călătoria în timp şi ideea de istorie mică, de apropiere de o epocă, de intimitate cu un alt timp. Cît despre epoca mea, sînt, într-adevăr, în acord cu ea în privinţa noutăţilor, care mă pasionează, dar în dezacord cu noile obiceiuri şi cu egoismul, care mă paralizează. Poate că impresiile tale din întrebările de la început de aici vin: cu cît oamenii sînt mai prost crescuţi, mai needucaţi (în sensul de inculţi), mai „urîţi“, cu atît ţin eu şi accentuez dorinţa de bună creştere, plăcerea culturii, esteticul. Într-o epocă în care acest lucru ar fi pe toate drumurile şi ar deveni excesiv sau constrîngător, cred că aş sfida regula şi aş fi o rebelă. Dar azi rebel înseam-nă să fii politicos într-o mare de bădărănie, cult într-o baie de incultură, să te îmbraci cu grijă într-o lume şleampătă.

D. P.: Ce apropie Bucureştiul interbelic de Viena interbelică, de pildă? Ai avut ocazia să locuieşti la Viena, pentru o vreme.

I. P.: Bucureştiul interbelic era apropiat de Paris, cum bine se ştie. În schimb, Braşovul interbelic şi chiar cel de pe la 1900, Braşovul belle époque, semăna izbitor cu Viena: arhitectură, parcuri, obiceiuri, ştrudele. Avea şi o arteră centrală numită cîndva Ring, ca „Inelul“ din centrul Vienei. Când am stat prima oară la Viena, chiar în zona în care se afla Facultatea de Medicină unde studiase şi tata-mare, am regăsit amintirile Braşovului, cele de care mi se vorbise sau care mai supravieţuiseră puţin în copilăria mea. De la cum arătau oamenii în vîrstă – activi, excursionişti chiar cînd se sprijineau în baston, o eleganţă sportivă, un chip zîmbitor şi amabil – pînă la castanele comestibile care se vindeau în tîrgul de Crăciun şi pe care le culegeam şi noi, la Braşov, din castanii de pe Warthe şi le prăjeam pe plită, crestîndu-le puţin. Chiar la nivelul cuvintelor regionale, cele prin care vienezii se deosebesc de nemţii din Germania, de pildă salutul, „Grüß Gott“, mă simţeam acasă, cu saşii din copilăria mea sau a mamei mele, pe care i-am cunoscut şi de la care am prins limba.


„Am convieţuit, în carte,
cu oamenii din secolul 19“

D. P.: În plăcerea de a te lăsa fotografiată, ca şi în disponibilitatea pentru apariţiile televizate sau în public (să zicem, cu ocazia lansărilor de carte etc.), îţi putem detecta o doză de narcisism?

I. P.: De unde se poate deduce că îmi place să fiu fotografiată? Ba nu-mi place deloc, dovadă că, din ’90 încoace, de cînd s-a dat voie ca pe cărţi să apară portretul autorului şi toată lumea şi l-a plasat, enorm, pe copertă, eu n-am îngăduit să fiu pusă nici măcar ca timbru pe coperta a patra. Şi excesul de feţe pe coperţi mă deranjează aproape la fel de mult ca excesul contrar, de anonimat forţat, dinainte. Iar la televiziune refuz cît pot să mă duc, dar uneori n-ai ce face, eşti invitat de prieteni sau într-un mod atît de elegant, că nu poţi refuza. A, în schimb, îmi place să fac fotografii şi sînt chiar mîndră că aproape săptămînal îmi ilustrez articolele cu fotografii făcute manu propria, adecvate subiectului.

D. P.: Multe dintre fotografiile tale, îndeosebi cele în care apari în vestimentaţie „de epocă“, sînt de-a dreptul narative. De unde ai vestimentaţia asta: înmănuşată, cu rochie învolănată şi dantelată, cu pălărie şi umbreluţă? Din patrimoniul familiei? Este evident că o ştii „purta“, că o ştii pune în valoare… Preferinţa ta pentru o asemenea „imortalizare“ reflectă o nevoie reală, o nostalgie după alte vremuri, sau se raportează ironic (sau ironic-amar) la acelea? Sau, poate, aceste „înfăţişări“ sofisticate ale tale sînt, de fapt, polemice, sînt replici date gustului zilei?

I. P.: În ce priveşte fotografia deghizată de pe În intimitatea secolului 19 – ea ţine de esenţa cărţii. Să-ţi povestesc... Cînd am terminat cartea, ştiam că mai am de făcut o experienţă: să mă îmbrac ca doamnele de atunci, ca să văd pe pielea mea cum te simţeai în rochiile alea, cu pălărie şi tot restul. Era un mod de a verifica dacă ce am scris are acoperire. Era vară, toată lumea era în concediu, eu munceam la carte. Am luat legătura cu o societate de închiriere a costumelor. I-am căutat în Bucureşti, se mutaseră nu ştiu pe unde. Pînă la urmă am ajuns la Buftea, de unde mi-am luat, contra cost, vreo două-trei rochii şi umbrela. Le-am dat la Nufărul, că erau tare prăfuite. Accesoriile însă erau proprietatea mea: mănuşi lungi de piele primite de la Adriana Bittel (ale bunicii ei) şi altele, dintr-un fel de mătase, subţiri, de la bunica mea, poşetă, şaluri, bijuterii – moşteniri de familie. M-am îmbrăcat în mai multe variante şi am dedus că nici nu e aşa greu, cînd te obişnuieşti. Doar că e mai cald, te sufoci mai uşor. Ajunsesem să-mi pun pălăria şi s-o leg sub bărbie cu eşarfe diferite, asortate la rochie, în doi timpi şi trei mişcări. Desigur, lipsea corsetul, care ar fi complicat lucrurile. A fost distractiv, ca la bal mascat. Sigur, a trebuit să mă las pozată în multe variante, ca să am de unde alege poza pentru copertă şi m-a distrat să pozez, dar numai pentru că era o joacă de-a secolul 19. Am ţinut ca această imagine să fie mică, astfel încît să nu-şi poată nimeni da seama că sînt eu. Rostul pozei era următorul: să fie o mărturie că la sfîrşitul cărţii, după ce am convieţuit atîta cu ei şi ele în lumea lor, iată, m-am metamorfozat într-o persoană de-acolo. Şi chiar aşa am simţit atunci.

D. P.: Portretul pe care ni-l livrează fotografiile tale este al unei feminităţi explozive şi, în acelaşi timp, mascîndu-se sub rigiditatea intelectuală. O şiretenie, aş zice, a fragilităţii care atrage pentru a supune... Te recunoşti în această imagine?

I. P.: Nu prea, dar îmi place.

D. P.: Au fost multe împrejurările în care ai considerat că e mai prudent să-ţi ascunzi inteligenţa dinaintea unui bărbat?

I. P.: Mulţumesc că-mi acorzi această calitate. Dacă o am, n-am ascuns-o, cum, în genere, nu-mi ascund nicio însuşire, nici măcar pe cele rele. Mi-a trebuit un timp să mă lămuresc că e bine, în viaţă, să fiu eu însămi. În orice caz, e mai comod. Unul dintre lucrurile pe care le preţuiesc la femei (deci îl doresc şi la mine) este naturaleţea. Nu-mi place ipocrizia şi nu-mi plac fandoselile şi evit persoanele care sînt aşa. Cu excepţia snobilor autentici, esenţiali, dandy, care-mi plac tocmai pentru că trec dincolo de reflectare, în lumea autentică a oglinzii, ca Alice.
Dar de ce-aş ascunde o calitate faţă de un bărbat? Ca să-l cuceresc? Dacă e vorba de o cunoştinţă întîmplătoare, nu-mi pasă prea mult ce crede despre mine. Dacă e vorba de prietenie sau dragoste, mi se pare că am ales (sau m-au ales) bărbaţi faţă de care nu e nevoie să-mi ascund inteligenţa, pentru că a lor e egală sau, în mod clar, o depăşeşte pe a mea. Dintre calităţile inteligenţei, la mine cea mai dezvoltată e intuiţia, cred. Dar la ei, celelalte.


„Fac critică literară numai ocazional“

D. P.: Este acea dihotomie a cronicilor tale, optimiste şi pesimiste, din România literară, un reflex real al raportării tale fluctuante la fenomenul literar-artistic actual sau e doar hazardul care-ţi dictează un subiect sau altul?

I. P.: E un joc, ţine de spiritul meu ludic. E o parafrază după „Cronicile mizantropului“, ale lui Călinescu, devenite, forţat, la el, „Cronicile optimistului“. La mine e invers, sînt din fire mai degrabă optimistă, dar, forţată de împrejurări, devin uneori, dacă nu chiar mizantroapă, măcar pesimistă. De altfel, Eugen Ionescu spunea în jurnalul lui că e mai bine să fii pesimist, să stai îmbufnat în faţa existenţei, că atunci destinul se străduieşte să te îmbuneze. Poate de asta a fost soarta aşa de bună cu el, în fond! Tabletele pe care le scriu ţin rareori de viaţa literară, aşa că starea mea de spirit săptămînală nu depinde de aceasta.

D. P.: Prin tot ce scrii şi faci, prin toate prestaţiile tale de-acum, eu te văd îndreptîndu-te categoric dinspre scriitorul-critic literar şi eseist înspre scriitorul-creator pursînge. Alunecarea ta de destin mi se pare mai mult decît evidentă: dinspre cronica şi critica literară, austere acestea, înspre paginile, ceva mai subiective, de istorie literară şi a mentalităţilor (cu predilecţie înspre secolul 19 şi interbelic) sau chiar înspre acele tablete, prozastice, ale optimistei şi ale pesimistei, de care pomeneam. Universitarul e dublat de editor, iar colecţia pe care o coordonezi la Humanitas, Cartea de pe noptieră, nu e, iată, una de eseu, ci una de... ficţiune. Ai scris şi ai antologat poezie, ai scris două romane (deocamdată de sertar), note de călătorie etc., aşadar criticul cedează tot mai mult prozatorului. Greşesc?

I. P.: Nu greşeşti în esenţă, însă, cronologic vorbind, lucrurile stau altfel. Episodul de critică literară a fost unul întîmplător şi impus în viaţa mea. Am mai povestit cum a intervenit: dl Manolescu nu mai dorea să scrie cronică şi mi-a propus mie, într-una din şedinţele de redacţie, să o preiau. Era foarte flatantă propunerea de a-l „continua“ pe cel mai important critic de întîmpinare din cîţi am avut, încrederea pe care o presupunea (pe-atunci încă nu scria oricine dorea cronică literară), dar am refuzat totuşi. Dl Manolescu nu s-a lăsat intimidat, a zis un fel de veto şi chiar în aceeaşi săptămînă am început să scriu cronică. Nu regret deloc. E o şcoală literară excelentă, dacă o faci cinstit. Te obligă la altruism, la echilibru şi-ţi dezvăluie pliurile cele mai ascunse ale unei cărţi. Încă o dată, numai făcută cu onestitate şi fără dorinţă de putere. În schimb, romanele mele, două la număr, nepublicate, şi volumaşul de poezie, publicat, sînt dinainte. Iar după cronică am scris aceste exerciţii de evocare, care-mi satisfac şi nevoia de roman, şi pe cea de eseu, şi chiar, de ce nu, prin selecţia citatelor, spiritul critic. În genere, îmi plac criticii literari mai mult decît alte categorii de scriitori, sînt mai echilibraţi şi mai destinşi, dar, personal, fac critică literară numai ocazional, cînd mă stîrneşte ceva în mod deosebit şi nu voi face vreodată carieră de critic.

D. P.: Scrii un jurnal (intermitent) cu gîndul de a-l publica vreodată, controlat estetic, sau doar unul relaxat, de uz propriu? Care e raţiunea lui?

I. P.: Am început un asemenea jurnal foarte-foarte lacunar (zile, luni şi chiar ani lipsesc) tîrziu de tot, în 1997. Motive au fost mai multe: el era, la început, un fel de scrisoare pentru cineva anume, dar apoi esenţa jurnalului, care este dialogul lui eu cu el însuşi, a învins. E foarte relaxat, nu conţine bîrfe literare, nu se răfuieşte cu nimeni (nici măcar cu mine) şi nu face deloc literatură. Nici nu cred că e un jurnal bun, aşa că nu cochetez cu publicarea lui. Dar e un fel de barometru pentru vremea bună sau rea prin care am trecut. Mi se pare că acum zece ani, când l-am început, mă influenţase şi apariţia jurnalului lui Sebastian. În plus, mai era ideea că-mi trăiesc cei mai buni ani ai vieţii şi că bogăţia lor nespusă trebuie să rămînă consemnată undeva.

„Aş fi frecventat
«Sburătorul» lui Lovinescu“

D. P.: Atît redacţia României literare, cît şi structurarea revistei îmi par unele dintre cele mai stabile, mai puţin fluctuante de la noi. Din afară, atmosfera de aici se vede atît de relaxată, încît aproape rutinată. Deşi tocmai în aceste structuri fixe aş spune că îi stă siguranţa, statutul de primă revistă a ţării. Totuşi, dacă ai ajunge, la un moment dat, în postura de director sau de redactor-şef al ei, ai vrea să schimbi ceva? Ce?

I. P.: Ar trebui să aibă cineva argumente foarte puternice – nu mi le pot imagina – sau ar trebui să fiu la mare strîmtoare ca să accept să fiu într-un asemenea post. Pe mine la România literară m-au ţinut echipa şi atmosfera din redacţie, ambele de excepţie. Dincolo de inevitabile diferenţe de opinii asupra unor lucruri, ne apropie o devastatoare pasiune pentru literatură şi bucuria de a admira lucrul bine făcut. La şedinţe se rîde, se povesteşte, se evocă oameni dispăruţi şi se învaţă meserie pe neobservate. Studenţii mei care sînt noi colaboratori şi au o fire receptivă, cum sînt Cosmin Ciotloş sau Simona Vasilache, participă cu entuziasm la aceste şedinţe. Oricum, de schimbat cred că aş putea schimba ceva şi fără să ajung redactor-şef. De altfel noi am făcut, toată echipa, cîteva asemenea schimbări, inclusiv de look, de-a lungul celor paisprezece ani de cînd lucrez aici. E loc şi de altele. Necazul e că avem, majoritatea, mai multe locuri de muncă, şi pentru o revistă mai mobilă, cum sugerezi, e nevoie de timp. Idei avem, chiar prea multe. Dar ele cer timp. Şi tocmai timpul lipseşte revistei noastre. Ceea ce e un mod mai elegant de a spune că lipsesc banii. Cînd răsfoieşti colecţia revistei, îţi dai seama că rămîi cu ceva de pe urma ei.

D. P.: O femeie în fruntea unui cenaclu – iată o întîmplare mai puţin obişnuită. Sau încă o prejudecată abolită. În plus, cred că îţi trebuie un curaj nebun să te „înscăunezi“ conducător de cenaclu în chiar casa lui Lovinescu, sub chiar titulatura cenaclului „Sburătorul“. Deşi sînt convinsă că tu ai fi fost prima care ai fi frecventat faimosul cenaclu la vremea lui. Oare de ce cred asta?

I. P.: Cenaclul se numeşte „Lovinescu“, aş fi socotit o lipsă de măsură şi chiar de gust să-mi însuşesc un nume atît de celebru, cum bine intuieşti. Însă, într-adevăr, aş fi frecventat „Sburătorul“ lui Lovinescu, poţi fi sigură. Poate nu săptămînal, dar des. Îmi pare chiar că l-am şi frecventat cîndva... Am acceptat să mă ocup de cenaclu ca să-i fac o bucurie doamnei Monica Lovinescu şi la sugestia ei expresă. Singura mea asemănare cu Lovinescu e că ofer bomboane sau prăjituri în pauză, pe care le cumpăr special, în ajun. Avem şi cafele, din partea „Casei“.

D. P.: Ce sentimente încerci ajunsă în această postură?

I. P.: Membrii cenaclului sînt foşti şi actuali studenţi de-ai mei şi de la Filozofie, ne simţim bine împreună. Îi voi pomeni doar pe Paul Balogh, Cristian şi Marilena Ciocan, Sorin Lavric, dintre filozofi, pe Cătălin Con-stantin, Iulia Alexa, Cătălin Stănescu, Mihaela Iacobescu, Florentina Hojbotă, Oana Oros, Marius Chivu, şi mulţi dintre colaboratorii tineri ai României literare, dintre literaţi, şi pe Dan Dăncescu, cu dublă specializare. De fapt, toţi tindem spre o „dublă specializare“, spre reîmpăcarea literaturii cu filozofia sau invers. Sînt convivi minunaţi şi, lunar, duminica de cenaclu (duminică pentru că aşa era şi la „Sburătorul“, dar la ei săptămînal) ne lasă un sentiment bun. De fapt eu nu sînt om de cenaclu, dar încă de la prima şedinţă, cînd am văzut cît de bine se simte toată lumea, inclusiv eu, mi-am propus să fac tot posibilul să asigur continuitatea lui. Avem şi un grup pe internet, ne scriem, iar dacă mi se întîmplă să întîrzii anunţarea zilei – ea fluctuează –, imediat vin întrebări îngrijorate: cînd e următoarea şedinţă?

D. P.: Cît durează şedinţele cenaclului şi cum se fructifică discuţiile voastre de acolo? Ce scriitori şi cineaşti îl frecventează?

I. P.: În jur de patru ore. Nu e un cenaclu tradiţional. Am încercat o formulă inedită, de actualitate. În prima parte avem o discuţie de actualitate culturală. De pildă, despre cine a luat în anul respectiv Nobelul sau o temă filozofică. La cenaclul din noiembrie trecut am avut filmul Parfumul, care abia ieşise pe piaţă, l-am proiectat acolo, apoi am discutat despre el în raport cu romanul lui Süskind. De obicei există un moderator, mereu altul, al acestei discuţii. Apoi e pauza, apoi o lectură literară, discutată destul de necruţător şi, în fine, dacă mai e timp, citirea şi discutarea unui articol apărut în presa culturală. Şi încă ceva: un invitat-surpriză, ales în funcţie de tema de discuţie (şi pe care nu-l dezvălui dinainte), dintre numele deja afirmate. Dintre aceşti invitaţi o să-i pomenesc pe Mircea Cărtărescu, Dan C. Mihăilescu, Andrei Cornea, Ion Manolescu, Sanda Niţescu, Ana-Stanca Tăbăraşi, Alex. Leo Şerban, ca şi pe cel care a făcut posibilă existenţa acestui cenaclu, Gabriel Liiceanu.


„Cartea de pe noptieră – o colecţie în care e o bucată din sufletul meu“

D. P.: Cît e plăcere, pentru tine, în alegerea unei cărţi pentru colecţia Cartea de pe noptieră, cît e hazard sau cît e impusă ea de copyrighturi?

I. P.: La început a fost numai plăcerea, sînt cîteva titluri care au fost cărţile mele favorite şi autorii mei iubiţi. Dar aceştia se termină şi, prin forţa lucrurilor, trebuie să apară şi unii noi. Încerc să aleg cărţi pentru tipuri diferite de public: oameni tineri sau mai puţin tineri, conservatori sau mai puţin conservatori (nu experimentali însă), rafinaţi sau cu gusturi mai simple. Accept şi primesc adesea sugestii de la cititori, dar condiţia este ca eu să rezist să citesc de două ori cartea de la un cap la altul: prima dată cînd spun da sau nu, a doua dată pe print, pentru stilizările finale.

D. P.: Observaţia/Sfatul criticului, prin care „ademeneşti“ cititorii, are, cel mai adesea, deşi prin maximă concentrare, valoarea unei cronici literare. Dar care ar fi Sfatul cititorului, adică sfatul pe care devoratorul de cărţi care eşti l-ar da criticului care eşti? Ce ai să-ţi reproşezi legat de această colecţie?

I. P.: Asta ar trebui să spună cititorii, tu, de exemplu, eu sînt prea subiectivă, m-am implicat prea mult în fiecare carte în parte şi în toată colecţia, e o colecţie în care e o bucată din sufletul meu.

D. P.: O, mie îmi place, mi-e necesară, frecventarea colecţiei tale (ea însăşi, iată, încă un răsfăţ al tău) mi-a devenit de mult un tic... Îmi plac „seriile de autor“, ca în cazul lui Kawabata, editat de tine în mare parte, de la Vuietul muntelui pînă la bijuteria lui, inedită la noi, Frumoasele adormite, un roman care m-a stîrnit într-atît, că am şi scris despre el. Sau ca în cazul seriei Nina Berberova. Îmi place că publici japonezi, că adeseori strecori perle, precum cărţile celor două Marguerite, Yourcenar şi Duras, sau cărţile lui Süskind etc., etc. Îmi place că editezi multe cărţi pe care le citisem, dar pe care nu le aveam în bibliotecă pentru o relectură. Sfatul meu? Mai degrabă, frustrarea mea: că nu scoţi cărţi cu o şi mai mare frecvenţă. Colecţia ta e prietenoasă şi îmbietoare, foarte specifică, accesibilă şi la îndemînă ca format. Dar, spune-mi, care este propria carte căreia deocamdată doar „i-ai presimţit miracolul, fără să o fi cunoscut vreodat“ şi pe care aştepţi să o cunoşti? Cînd visezi să o scrii?

I. P.: Un vis frumos al meu, destul de insistent, ar fi să scriu cîndva o carte pentru copii din categoria aceea rară care le place şi adulţilor. Mi-ar plăcea să scriu o carte cu personaje copii. Dar s-ar putea să nu ajung niciodată la ea. Mi-ar trebui tihnă multă, ca să pot s-o visez înainte. Cărţile pentru copii reprezintă, probabil, proba cea mai grea pentru un scriitor, mai grea cu mult decît proba scenelor de amor.


„Cred fără rezerve în puterea cărţilor de a-ţi deschide mintea şi de a te feri de
o mulţime de rele“

D. P.: „Oamenii care trăiesc între cărţi sînt, în genere, mai toleranţi decît ceilalţi, mai înţelepţi, mai greu de manipulat [...] Nu au atîtea prejudecăţi ca semenii lor mai puţin citiţi şi mi se par mai normali“, spuneai într-un dialog cu Marius Chivu. Crezi că lectura ar putea fi mult căutatul remediu moral al acestei specii gînditoare?

I. P.: Unul dintre remedii, sigur. Cred fără rezerve în puterea cărţilor de a-ţi deschide mintea şi de a te feri de o mulţime de rele, de a te consola, de a te bucura, de a te face mai empatic, de a-ţi deschide zările lumii, de a te face să atingi înaltul şi abisul, de a te ajuta să trăieşti tot ce au trăit alţii înaintea ta şi de a te ajuta, cînd le scrii, să laşi o urmă imperfectă a trecătoarei tale fiinţe.

D. P.: Defineai, de asemenea, statutul criticului literar, în speţă pe cel al cronicarului literar, ca pe „un fel de a te pune în slujba cărţilor, nu a te servi de ele ca să te pui pe tine în fason“, lansînd totodată un apel pentru criticii literari la dreapta măsură în mînuirea judecăţii de valoare, în acest joc periculos şi înşelător al lor de-a „puterea“. Crezi că asemenea acte de „inconştienţă“/„inocenţă“/arbitrar/ abuz/teribilism critic pot deforma imaginea unui scriitor, pot altera receptarea lui critică?

I. P.: Nu în ochii marelui public, care, e limpede, nu citeşte decît rareori cronici literare. Dar poate face rău creatorilor înşişi, în orice caz celor slabi de înger, ceea ce nu înseamnă că mai puţin talentaţi. Scriitorii sînt, cum ştii şi tu, care scrii, persoane foarte sensibile, uşor de rănit şi unii sînt uşor de influenţat. Criticul, cred eu, nu trebuie să încerce, cum fac unii, să dea lecţii autorului, şi nu pentru că n-are căderea asta, ci pentru că rolul lui e altul: acela de a fi punte între interiorul cărţii şi cititorul ei din exterior. Are rolul de a fi unul care vede bine, aude bine, simte bine ce se petrece acolo, înăuntru, şi dă seama de toate astea, cu obiectivitate, cu instrumente adecvate, dar şi cu o anume participare. Aşa cum vorbeşti despre o casă în care ai locuit un timp.

Ianuarie 2007
Interviu realizat de Dora Pavel

Din volumul Armele seducţiei,
în curs de apariţie la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă

Interviu realizat de DORA PAVEL

CONVERSAŢII CU ... IOANA PÂRVULESCU

» anul XVIII, 2007, nr. 3 (202)