Clarobscurul prozei de notaţie

Adrian Ţion

          Deşi a debutat cu un volum de poezii în 2001, Provizorat, opţiunea pentru proză pare determinantă pentru Codrina Bran, dacă luăm în considerare următoarele volume, toate de proză, marcând ieşirea din  perioada de provizorat pe căile ademenitoare şi întortocheate ale literaturii, deşi nu se ştie niciodată. Cel puţin asta se înţelege deocamdată, după al şaselea titlu de carte apărut sub semnătura scriitoarei la editura clujeană Casa Cărţii de Ştiinţă în 2013. Oricum, tentaţia prozei e în avans considerabil, dovedind că autoarea noului mănunchi de proze scurte, Lumina şi umbra, e dotată cu tenacitatea necesară elaborărilor de factură narativă, mai cu seamă că şi-a exersat talentul şi în tehnica romanului.
          Activând ani buni în domeniul justiţiei, precum alt scriitor clujean, prozatorul Lucian Cristea, venind în contact cu oameni de diverse categorii sociale, împovăraţi cu destine traumatizante sau şantajişti de profesie, Codrina Bran a văzut şi a trăit cât în mai multe existenţe, căutând să judece obiectiv, în viaţă şi în scris, datele realităţii supuse analizei. Cu precădere în piesele volumului Lumina şi umbra această obiectivitate se manifestă în maniera de a relata şi în gustul pentru consemnarea lipsită de emfază şi senzaţional a faptelor. O undă melancolică de compasiune şi duioşie le învăluie totuşi, trădând participarea discretă, din umbră, la mersul evenimentelor. De cele mai multe ori însă, naratoarea se închide strategic într-o vitrină ascunsă dibaci de suspiciunea publicului şi priveşte detaşat spre lumea rămasă în afară, consemnând fapte, întâmplări, drame şi experienţe de viaţă rămase în conul de umbră al memoriei afective.
          Discursul preţios la moartea unui avocat, ornamentat cu o mulţime de maxime latineşti, ţinut de o somitate a oraşului, cu doctoratul la Paris, din O înmormântare cu ştaif, prilejuieşte o scurtă întoarcere în trecut, amintind de „vechii avocaţi formaţi într-o şcoală serioasă“. Prozatoarea „înregistrează“ cu amărăciune schimbarea cutumelor într-o lume impasibilă la suferinţă, plasând evenimentul într-o lumină plină de deferenţă pentru valorile apuse. Din secvenţe alternative, decupate din viaţa de familie, se încheagă strategia medicului Mihai Sarina de a avea un copil. Abilitatea prozatoarei de a schiţa din fărâme portrete fugare răzbate mai ales din povestirile Doctor Salina (feţele iubirii neconvenţionale), Giovanni (figuri şi tranzacţii din lumea avocaţilor), Stăpânul domeniului (un caz de mutilare, de visare şi trezire la realitate) şi culminează cu Dodi, piesa de rezistenţă a volumului, în care evoluează personaje bine individualizate, în ciuda amalgamării planurilor narative. Flash-uri tăioase, de o structură diferită, sunt Câine, Iubire şi Motănilă. Schimbând unghiul de penetrare în cotidianul casnic, dar şi în psihologia unor singuratici marginalizaţi, prozatoarea empatizează calin cu animalele de pe lângă noi pentru a contura o realitate subînţeleasă, oglindită în ochii şi „mintea“ unor martori ca pisica şi câinele, animăluţe transformate brusc în naratori subiectivi. „Poveştile“ lor pun degetul pe rana din sufletul stăpânilor.
          Apetenţa pentru rememorarea unor aspecte din trecutul acoperit de umbre reverberează productiv în evocări încărcate de emotivitate şi nostalgie. Notaţia pune în evidenţă sensibilitatea autoarei şi intenţia nemărturisită de a dobândi prin scris clarviziunea pierdută în hăţişul de lumini şi umbre al timpului scurs. De aceea, în economia tipologiei narative, fotografia îndeplineşte rol de prag în declanşarea unor amintiri sau reconsiderări analitice. Privirea unei simple fotografii devine în Picioare frumoase un prilej de dispută banală între bunică şi nepoată, iar în Fotografia un motiv de suspiciune sau chiar de gelozie. După un ocol prin biografia sentimentală a eroinei, analizarea unei fotografii de odinioară a iubitului „imortalizat“ de obiectivul simţit ca „un ochi străin“ echivalează cu trezirea într-un prezent crud, echivalat ca deşteptare nedorită din reveria amăgitoare a iubirii şi fidelităţii conjugale.
          Itinerarul sentimental al Mariei, eroina din Dodi, aduce în plan secund atmosfera anilor şaizeci cu „Wartburgul albastru“, moda coafurii în coc „Connie Francis“, ciorapii de nylon cu dungă, baluri studenţeşti în ritm de twist şi cha-cha. Tribulaţiile iubirii nu sunt ferite de imixtiuni politice specifice epocii, dimpotrivă. Maria este fata unui condamnat politic, îndrăgostită de Dodi, fiul unui medic ardelean cu origine sănătoasă. Relaţia dintre cei doi nu poate continua şi tatăl lui Dodi, Augustin, îi desparte brutal. „Rătăcirile“ amoroase ale Mariei prin Bucureşti, „Turnul lui Babel“, descriu iubirea ca pe „o cuvertură făcută din petice ieftine divers colorate“. Lumea bărbaţilor apare pigmentată în culori contrastante: pe de o parte proxenetul Bebe, dur şi arivist, ajuns consilier, menit să urce în ierarhia politică, şi Liubomir, sărac şi cinstit, cu tatăl împuşcat la Dunăre când a vrut să treacă fraudulos graniţa. Între aceste iubiri pasagere, Maria se simte „o rotiţă dintr-un mecanism uriaş“; explicabil de ce iubirea pentru Dodi, pură, este exacerbată la dimensiuni imposibile, de unde finalul deschis, echivoc.
          În paginile acestei nuvele, cititorul găseşte o măsură judicios aplicată paragrafelor povestirii, aglutinate după tehnica fragmentarismului postmodern. În ciuda aerului vetust al evocărilor, naraţiunea curge alert, făcând loc uneori reflecţiilor gnomice, învăluite în transparenţa metaforei. Cel mai bine îi reuşeşte Codrinei Bran desenul fin, trasat în linii delicate, dar sigure, al sufletului femeii, surprins în complexitatea trăirilor şi a resemnărilor târzii. Textul elaborat de Codrina Bran conţine în străluminările lui alb-negre căldura comunicării, îmbinând, adesea surprinzător, sinceritatea debordantă cu meşteşugul frazării, dobândit şi educat în timp, asta fără să aducă prejudicii modului firesc de a povesti lumea şi întâmplările ei. 

Adrian Ţion

Clarobscurul prozei de notaţie. (Codrina Bran, Lumina şi umbra. Cluj: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)