O tristeţe senină

Rodica Marian

          După un debut semnificativ mai ales pe coordonata liricii de atmosferă (Secunde cu ochi de bufniţă, 2004) şi alte două volume (Clopotul din statui, 2006 şi Viaţa albastră a dunelor, 2010), cel mai recent volum al poetei Teodora Jurma, Fiul de la malul nopţii (prefaţă de Mircea Popa, Cluj: Editura Fundaţiei Alfa, 2012) extinde şi adânceşte expresivitatea unei funciare melancolii spre zone oarecum neaşteptate, recuperând în luminozitate orice tragism ori scindare traumatizantă, presupuse, acestea din urmă, în uzuala grilă interpretativă de sub cupola unei mentalităţi a alienării din suferinţă ori din infernul celuilalt. Astfel, ceea ce pare, la nivelul expresiei poetice chiar, neîmplinire, eşec (în cazul volumului de faţă, considerate de Mircea Popa, prefaţatorul volumului, ratări ale întâlnirii cu fiul de la malul nopţii) se transfigurează poetic, la nivel semantic profund, în soteriologice încercări de împlinire prin ele însele, devenind veritabile nezădărnicii. De fapt, toate poemele, excelând în imagini suprarealiste („mă dezbraci de timp ca de o haină“, p. 40 sau „aerul îşi alunga peste voi/ păsările“, p. 41, „iau în braţe maşina de tocat amintirile“, p. 31 etc.) nu sunt  altceva decât cântări ale unui mare dor neîmplinit într-o iubire desăvârşită ori ale unei amintiri evanescente care mai pâlpâie în ritmul iubirii („licuricii/ pielii/ strivesc/ amintiri./ când ne ascundem/ unul în porii/ celuilalt“).
          Exemple în care „tristeţea“ e caldă, proteguitoare a neliniştilor fiinţei, fără acest fel de tristeţe viaţa ar fi pustie de relief, nu este semnul unei lumi care se destramă, ci tocmai reunificarea mirifică în celălalt, ca o propensiune a unităţii trupului cu sufletul, o prefacere a celor doi într-unul, astfel o victorie asupra trecerii timpului, o învingere a zbuciumului, găsirea drumului simbolic, a „firului: din tristeţea ta cade un fel de ploaie/ cu ea ne acoperim sărutările/ din ea ne ridicăm desculţi şi privim marea, răsăritul/ soarele coboară apoi pe pântecul unei femei/ nu mai vedem/ ne căutăm după mirosul inimii/ şi fugim. să ne poată acoperi timpul/ respirăm pe rând pentru ca unul din noi să poată vedea/ lent ne desfăşurăm unul din celălalt/ să putem găsi firul, capătul“ (p. 49). „Tristeţea“ aceasta este antinomică în efecte, contradictorie ca viaţa, deci nu numai plângere de victimă, ci mult mai complexă, pentru că există o transfigurare şi o transgresare a planurilor permanentă: „tristeţea ta vede pădurea în flăcări/ coapsa din care iese în goană un cerb alb/ nicio sfâşiere nu este străină de tine/ şi asta îmi bucură uneori sângele/ alteori îl face să se evapore/ în timp ce un clovn îmi sapă în peretele inimii/ albia unui râu/ pe aici se mai poate trece – ţi-am strigat/ cu o întârziere de zece ani/ pe peretele celălalt creşte iedera/ şi caii se-mpuşcă – nu-i aşa?!“ (p. 32). Chiar dacă ciclurile volumului (cu titluri semnificative şi ele, Aerul era înghiţit de un fluier, Vise cu pereţi de marmură şi Adagio la un adio) par (după opinia semnatarului prefeţei) „o parabolă a singurătăţii şi a insuccesului, o intrare într-un amurg fără întoarcere“, iar „multiplicarea eului, ruperea unităţii fiinţei“ este vinovată de „inutilitatea sforţărilor noastre“, totuşi o lectură semantic aprofundată poate da seamă de transgresarea tragismului din registrul sfâşietor, disperat (ca sens generalizat şi preferat în arealul interpretativ-critic), spre decisiva întâlnire salvatoare: „aştept să vină seara şi să cobori din lucruri/ să coboare seara în tine/ urc în lucuri şi te aştept/ încerc să-mi aduc aminte/ pentru cine ard macii“ (p. 30). Şi mai evidentă este raza de lumină sufletească – care nu mai are nicio atingere cu lipsa de speranţă – în acele contexte poetice semnificative ce trimit la titlul volumului: „îţi cauţi mama/ ea te aşteaptă cu o scrisoare în mână: / m-ai găsit. de acum caută-mă/  fiule de la malul nopţii“ (p. 46).
          Gravitatea sentimentelor primeşte o specifică ardoare, fie că e vorba de iubire („caut o durere mai mare care să te încapă/.../ durerea nu acoperă chipul tău“, p. 31, „ia-mă de mână să cădem unul din celălalt/ ca nisipul într-o/ clepsidră“, p. 43), fie că afecţiunea invadează cu căldură chipul bunicului, o cavalcadă de imagini de-o gingăşie convingătoare: „bunicul împărţindu-şi hainele şi mâncarea şi inima/ bunicul trezindu-se cu o inimă şi mai mare/ bunicul lăsându-ne semne pe mâini/ pe faţă pentru a putea/ pleca să-şi împartă cu îngerii inima“ (p. 25). Imaginaţia se mişcă în ritmul pictural al neprevăzutului, amintind de suprarealism, alături de ingenioase trimiteri şi citate cu forţă poetică („străinul care pleacă la ţigănci în fiecare toamnă“, p. 86); toate elementele construcţiei poetice sunt integrate de trăirea autentică a poetei, în care suferinţa are doar rolul potenţator al participării intense la actul liber şi bivalent al creaţiei: „urmează suferinţa/ cu plasa ei de păianjen/ cu picioarele ei goale de fată bătrână/ îţi ating scrisul, în care pulsează libertatea/ cu care perdelele din ferestrele deschise/ mângâie vântul“ (p. 92).
          Faţă de volumul de debut, Teodora Jurma confirmă acum, prin mijloace mai ferme, chiar radicale, predilecţia pentru sensurile grave şi tulburătoare ale existenţei, validând ceea ce spuneam în prefaţa acelei prime apariţii poetice, anume o particulară aură indirect reflexivă, o sensibilitate ce-şi protejează cu originală expresie impulsurile creatoare (funciar născute din durerea mântuitoare a oricărei faceri adevărate), închipuind o lume aparte, care este marcată cu semnele de valoare ale unei voci speciale.

 

 

Rodica Marian

O tristeţe senină (Teodora Jurma, Fiul de la malul nopţii. Prefaţă de Mircea Popa. Cluj: Editura Fundaţiei Alfa, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)