Conversaţii cu… Ion Brad


Ilie Rad: Domnule Ambasador, aş vrea să luăm în discuţie un detaliu de istorie literară. Se spune că volumul Istoria unei secunde (1971), al lui Adrian Păunescu, a fost ars din ordinul cenzurii comuniste, din cauza unor versuri pamfletare, cu trimiteri onomastice, la adresa Dvs. şi a lui Ion Dodu Bălan, în calitate de vicepreşedinţi ai Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (la cei doi se adăuga Bujor Sion). Este adevărat?

Ion Brad: Bine, dar întrebarea asta pare o simplă glumă! Cum era să reacţionez eu la o asemenea maliţiozitate (cum mai fuseseră şi altele) a lui Adrian Păunescu, pe care l-am sprijinit de atâtea ori, fapt recunoscut şi de el?!
          Dar fiindcă am uitat întâmplarea respectivă, l-am întrebat pe Ion Dodu Bălan, care răspundea, ca vicepreşedinte al CCES, de sectorul editorial. El spune că ordinul de oprire a cărţii l-a dat Bujor Sion, şeful sectorului de Presă şi edituri de la CC al PCR, când şi-a văzut numele în poezie. Oricum, el nu-l simpatiza deloc pe Păunescu. Aflând că unii dintre subalternii săi de la Direcţia Difuzării Cărţii s-au grăbit să execute „indicaţia“ de la CC, Ion Dodu Bălan a venit şi la mine, după care, de comun acord, am avizat difuzarea cărţii.

I. R.: Eu nu neg acest lucru, numai că ediţia respectivă este de negăsit! În monumentalul volum al lui Adrian Păunescu, Cartea cărţilor de poezie, ediţia a doua, revăzută, adăugită şi actualizată, Bucureşti: Editura Păunescu, Fundaţia Iubirea, Fundaţia Constantin, 2003, la p. 115, unde sunt reproduse coperţile celor trei ediţii din Istoria unei secunde, se spune: „Prima ediţie, dată la topit, din ordinul cenzurii de partid şi de stat“, iar mai jos: „A doua şi a treia ediţie, cu poemele „Domnul doctor, să uităm!“, „Mor substantivele“, cenzurate şi cu versuri din „Baladă de copilărie“ şi alte poezii, tăiate“.

I. B.: E uşor de înţeles că unele poezii au fost cenzurate (cum este poezia Baladă de copilărie, cu un motto din Doina lui Eminescu, interzisă până în 1989: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a“ şi cu versuri care pot fi interpretate ca aluzii la vagoanele de grâu care luau drumul Uniunii Sovietice, în contul despăgubirilor de război).
          Poemul cu pricina se chema Gândul bufon şi conţinea următoarele versuri, cu aluzii evidente la mine, la Bujor Sion, la Ion Dodu Bălan şi la funcţiile politice şi culturale ale celor trei: „Văd un bujor şi două roze,/ sub crudele metamorfoze,/ le cad petalele pe jos,/ şi mă gândesc la Pann, pios.// Pe-un vârf de munte văd un brad/ şi-un dud mai gros cu trunchi bălan,/ ei, din ce sânt, nicicând nu cad;/ şi mă gândesc la Anton Pann.// I-s lucrurile sfântă umbră/ ca firea noastră să se umplă/ de gândul trist, mascat, bufon,/ al neumbritului Anton“. (p. 122 – subl. I. R.).
Adrian Păunescu se visa, la 30 de ani, ministru al culturii (i-o mărturisea, de exemplu, şi lui Maxim Berghianu, ca şi altor cunoscuţi ai mei!) şi credea că bujor, brad şi dodu îi stăteau în cale! Unele dintre gesturile şi afirmaţiile sale postdecembriste reliefau aceeaşi furie ambiţioasă de-a fi totdeauna în fruntea bucatelor.

I. R.: Întorcându-ne puţin în timp, aş vrea să vă întreb în ce context aţi ajuns să îndepliniţi funcţia de secretar (1953-1955) al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Aveaţi doar 24 de ani, eraţi proaspăt absolvent al facultăţii, iar în biografia Dvs. literară era înscris un singur volum publicat, Cincisutistul (1952)!

I. B.: Atunci am devenit şi membru al UTM-ului, făcându-se abstracţie de „dosarul“ meu de fiu de ţărani „mijlocaşi“, ca să nu mai vorbim de căsătoria mea cu fiica unui fost deţinut politic. Pesemne era nevoie de un tânăr scriitor român, printre bătrânii ilegalişti maghiari, foşti muncitori (Nagy István, Asztalos István, Horváth István), iar acesta nu putea fi A. E. Baconsky, deoarece era fiu de preot refugiat din Basarabia, iar Clara (n. Popa), soţia lui, era fiica unei familii de chiaburi din Vânju Mare, Oltenia. George Munteanu, refugiat din Basarabia, fusese exclus din partid.
Aşadar, nu eram eu de vină că ajunsesem la Filială în locul lor sau al nu ştiu cui, şi de aceea mi-am luat rolul în serios, fără să fiu împiedicat de preşedintele Nagy István, care era şi el suspendat, temporar, din partid, până la lămurirea unor poveşti încurcate, despre comportarea lui şi a altor ilegalişti, în timpul ocupaţiei horthyste. El avusese succes, publicând, în celebra colecţie „Biblioteca pentru toţi“, romanul La cea mai înaltă tensiune (Bucureşti: Editura pentru Literatură, 1961). Primise şi Premiul de Stat, fiindcă răspundea la exigenţele teoriei „romanului muncitoresc“, teorie predată şi la facultate (ex. Drum fără pulbere, de Petru Dumitriu) şi pe larg dezbătută în presă, o sarcină permanentă pentru toţi scriitorii. Atunci mi-am amintit că, la Pănade, luasem împrumut, de la parohul Ioniţă Brad, colecţia revistei Luceafărul, din anul 1913, la care fusese abonat, unde apăruse, în foileton, romanul Arhanghelii, în ţesătura şi ramele căruia se aflau implicaţi şi „băieşii“, minerii Munţilor Apuseni. Aşa că, împlinindu-se 40 de ani de la apariţia acestui vechi „roman muncitoresc“, i-am propus lui Nagy să o sărbătorim şi la Filială. Surprins de constatarea că bătrânul preot român le-a putut-o lua înainte, mi-a zis: „Dacă se aprobă la partid!“ Ideea mea îl încântase şi pe Mircea Zaciu, asistent la catedra preluată de Ion Breazu, după moartea lui D. Popovici, în decembrie 1952. M-a sfătuit şi el să ne adresăm mai întâi lui Teofil Buşecan, la Regionala PMR, care mi-a răspuns, ca un vrednic fiu de muncitori maramureşeni şi aspirant la genul dificil al romanului, că va susţine propunerea mai sus, la tov. Tompa, iar dacă acesta nu va aproba, este gata să meargă până la „tov. prim“, Dejeu.
          În timp ce aşteptam acest aviz şi Mircea Zaciu se pregătea să-şi redacteze comunicarea, fără să le cerem părerea Baconskylor, ne-a venit în ajutor moartea lui Iosif  Vissarionovici Stalin, dar, pe de altă parte, ne-a şi amânat cu vreo două luni planul. Eram toţi chemaţi la pomenirea marelui dispărut. Una dintre oglinzile acelui moment de doliu, dar şi de trezire în adânc a spiritului multor năpăstuiţi de dictatura lui, o avem în nr. 3, din martie 1953, al revistei Almanahul literar, în numărul revistei figurând şi Slavă nemuritorului Stalin, de Emil Isac, tot mai bătrân şi mai bolnav.
          În atmosfera aceasta am pregătit şi, până la urmă, în primăvară, am sărbătorit, cu întârziere, şi cei 70 de ani lui Ion Agârbiceanu, neglijaţi în toamna lui 1952, şi împlinirea a 40 de ani de la apariţia romanului său „muncitoresc“, Arhanghelii.
          Am mai evocat, pe larg, emoţiile pe care le-am avut până la aprobarea tuturor acţiunilor, inclusiv de la Bucureşti, prin Mihai Beniuc, de la Răutu, Chişinevschi, Miron Constantinescu, şefii propagandei oficiale. Dar ne-am dat seama că, în cazul lui Ion Agârbiceanu, atunci şi mai târziu, peste ideologi intervenise discret şi dr. Petru Groza, care-l cunoştea încă din primele parlamente ale României Mari, pentru realizarea căreia militaseră amândoi. Favorabil i-a fost şi Mihail Sadoveanu, preşedintele Uniunii Scriitorilor. Celelalte emoţii veneau chiar din partea sărbătoritului, temător ca nu cumva să-l proclamăm comunist, fiindcă toată lumea ştia că a fost popă, ca şi Gala Galaction, şi că el nu doreşte nicio slujbă, cel mult, dacă se poate, o pensie.
          Cu vestea bună adusă de mine de la Bucureşti şi cu asigurarea lui Mircea Zaciu că el va vorbi ca un istoric literar, nu altfel, bătrânul se uită lung la cei doi imberbi, Zaciu de 25 de ani, eu de 24, ascunşi greco-catolici, în curs de îndoctrinare marxistă, apoi, ceva mai încrezător, şi-a dat consimţământul pentru adunarea de la Filială.
          În ziua şi la ora stabilită, înainte de amiază, oaspetele venise îmbrăcat în redingota lui neagră, în contrast cu barba albă, peste faţa îmbujorată, cu bastonul înalt, ca o cârjă episcopală, însoţit doar de fiica sa, Uca, de la Biblioteca Universitară. De la partid – doar Teofil Buşecan. De la Universitate – nimeni, nu mai ştiu de ce. Probabil dintr-o rezervă oficială, încă prezentă. Dintre scriitorii români, lipseau doar Lucian Blaga şi „cerchiştii“. Maghiarii, toţi, în frunte cu bătrânul „transilvanist“ Kós Károly, cu mustăţile lui enorme (el fusese, în 1911, trimisul unui ziar clujean la serbările jubiliare ale ASTREI, de la Blaj) şi toţi confraţii mai tineri, prozatori, poeţi şi critici, mulţi dintre ei provenind, ca şi noi, din satele şi târgurile ardelene.
          Înconjurat de atâta lume, Ion Agârbiceanu făcea eforturi vizibile să-şi stăpânească emoţiile. Eu îl observasem de lângă el, iar Nagy István – de la măsuţa prezidiului (lunguiaţă, acoperită cu pânză roşie), la început crispat, apoi, pe măsură ce Mircea Zaciu îşi desfăşura ampla şi calda lui evocare, tot mai topit în curiozitatea generală a sălii, surprinsă de vastitatea operei agârbicene, ce număra peste 60 de cărţi, toate inspirate din teme „majore“ – alt poncif al epocii –, din aspecte sociale şi morale „semnificative“.
          Aplauzele prelungite ale sălii îl copleşiseră pe scriitor.
          A mulţumit sobru, strângându-i mâna puternic lui Mircea Zaciu, apoi preşedintelui Nagy István şi mie.
          Nu mai continui, ca să evităm caracterul prea monografic al acestei evocări. Dar nu mă pot abţine să nu amintesc câteva consecinţe ale reuşitei noastre iniţiative. Mai întâi să propunem, chiar să insistăm pentru reeditarea lucrărilor sale, începută târziu şi timid. Apoi, să propunem să i se acorde şi lui Ion Agârbiceanu o „pensie de merit“ – în valoare de 2000 de lei –, de care mai beneficiau Sadoveanu, Galaction, Bacovia, Sorbul, mai târziu şi Arghezi. Să fie reprimit la Academie, să fie decorat şi să i se dea înapoi casa personală, naţionalizată abuziv.
          Şi apoi, de ce să nu recunosc că, la Filială, după succesul prelungit şi benefic în readucerea lui Ion Agârbiceanu la pulsul viu al lumii literare, suferisem o înfrângere categorică în tentativa de a organiza ceva similar şi în „cazul“ Lucian Blaga.

I. R.: Puteţi detalia?

I. B.: Am evocat, iarăşi, de mai multe ori, întâlnirea, în sfârşit personală (promisă, încă din 1949, de Dumitru Micu, dar nerealizată, după plecarea lui din Cluj), cu geniul „mut ca o lebădă“, dar atât de elocvent în intimitatea scrisului şi a unor convorbiri, oricât de controlate erau ele, în acei ani, de securiştii foarte răutăcioşi, faţă de poetul, filosoful şi diplomatul, a cărui personalitate deranja nulităţile şi adversarii timpului. Nu doar în perioada comunistă, ci şi înainte de 1948.
          Neuitată rămâne ziua de 23 iulie 1954, când mă pregăteam să plec la Bucureşti, pentru a pune în mişcare un mecanism mult mai complicat decât cel reuşit pentru Ion Agârbiceanu.
          De aceea, m-am gândit să pornesc de la un gest mai simplu, aproape de natură administrativă: obţinerea unei pensii majorate, nu imediate, ci peste un an, când Blaga ar fi împlinit 60. Ştiam, de la Cornel Regman, încă prezent la Cluj, că, deşi primea unele avansuri băneşti, pentru traducerea lui Faust, sau retribuţii pentru alte tălmăciri din lirica universală, banii lipseau mereu familiei Blaga, mai ales că soţia sa, Cornelia, era din ce în ce mai bolnavă. În genere, viaţa era destul de scumpă şi alimentele greu de procurat, când leafa lui nu depăşea, cred, cei 700 de lei pe care-i primeam eu de la Filială. Îi trimisesem vorbă, prin Uca Agârbiceanu, că doresc să-i fac acea vizită şi a doua zi m-a primit.
          Am urcat sfios scările impresionante ale Bibliotecii Universitare (care acum îi poartă numele), unde era adăpostită atunci şi Biblioteca Filialei Academiei, adică fosta mare Bibliotecă Centrală din Blaj, salvată de la pieire şi intrată, după câţiva ani, în grija lui Lucian Blaga. Avea acolo un birou destul de mare şi liniştit, unde îşi desfăşura cercetările speciale despre Iluminismul transilvan, comandate de Bucureşti, şi unde îşi primea cunoscuţii, ferindu-se de necunoscuţi. (Acum, când s-au deschis numeroasele dosare de urmărire ale Securităţii – Dorli Blaga, Ion Bălu, Blaga supravegheat de Securitate, Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 1999 –, s-a putut observa că rapoartele cele mai amănunţite şi uneori mai mizerabile erau redactate nu de necunoscuţi, ci...)
          Era o zi luminoasă şi liniştită, după-amiaza. Forfota obişnuită a studenţilor şi cititorilor se potolise odată cu vacanţa de vară. M-a întâmpinat lângă biroul încărcat de cărţi şi manuscrise, ridicându-se de pe o sofa, unde se odihnea zilnic, după prânz, o jumătate de oră. Parcă jenat de această împrejurare, după ce mi-a întins mâna, cu o căldură sobră, neteatrală, a ţinut să-mi spună, înainte de orice, următoarele: „Vezi, Ion Brad (nu mi-a spus «tovarăşe» sau «domnule»), am învăţat demult că trebuie să-i furi zilei şi o jumătate de oră de odihnă. Orice gânduri şi necazuri ai avea, trebuie să stai întins, cu ochii închişi, încercând să nu te gândeşti la nimic, ca şi când n-ai exista. Odihnă extraordinară, atât de necesară sistemului nostru nervos!“
          Această preocupare pământească, acest ton neaşteptat de apropiat m-au ajutat să-mi depăşesc mai uşor pragul emoţiilor. Mă privea, din când în când, cu ochii aceia mari, iscoditori, pe sub sprâncenele păduratice. Dar îmi vorbea mai mult, uitându-se în lumina ferestrei uriaşe, ca într-un lac inundat de soare. Era fericit şi emoţionat că prietenul şi ocrotitorul său, istoricul-academician Constantin Daicoviciu, descoperise la cetăţile dacice, din Munţii Orăştiei, o cărămidă cu sigiliul Decebalus per Scorilo. Pentru Lucian Blaga, autorul lui Zamolxe şi al atâtor poeme şi studii dedicate perioadei dacice, mitologiei şi istoriei acestor strămoşi îndepărtaţi, descoperirea lui Daicoviciu dobândise proporţii uriaşe. Omul de ştiinţă, care dubla strălucit poetul, primea o confirmare nedezminţită a intuiţiilor sale în legătură cu limba vorbită de daci. Ştia, mi-am dat seama, să se bucure cu adevărat, ca un copil, de tot ce putea aduce lumină în istoria noastră naţională, atât de lipsită, pentru anumite epoci, de documente. Cine-i cunoaşte bine opera de filosof al culturii, al permanenţei noastre pe aceste plaiuri mioritice, îşi dă seama din ce adâncuri tulburătoare ţâşnea sentimentul acesta curat, filtrat prin toate straturile unei conştiinţe dramatice. Conştiinţă care-l făcea uneori distant, chiar polemic, chiar cu Emil Cioran, filosoful de la Paris, al tuturor contradicţiilor şi tăgăduirilor.
          Nu-mi mai amintesc bine tot ce m-a întrebat şi ce i-am răspuns în acea după-amiază. I-am simţit însă, în toate, dorinţa de a afla ce ne preocupă pe noi, cei tineri, deşi unele opinii le cunoştea de la „steliştii“ care începuseră să-l viziteze şi să-l publice.
          Îl bucuraseră gândurile mele, dar se arăta sceptic în legătură cu vizita mea la Bucureşti. Ştia el de ce, mai bine decât mine. Dar, din ziua aceea, am păstrat într-o ramă sufletească de aur această dedicaţie pe volumul său de Poezii, din 1942: „Lui Ion Brad – cu bucuria nespus de rară de a fi întâlnit uniţi în aceeaşi fiinţă un poet şi un om“. Un sigiliu poate mai puţin meritat atunci, când abia îmi apăruse volumul inegal, Cu sufletul deschis, primit cu o generozitate asemănătoare şi de G. Călinescu.
          N-are rost să mai evoc, încă o dată, discuţia tristă cu Mihai Beniuc, poet talentat şi om complexat, care l-a urât până la moarte pe Lucian Blaga, chiar după stingerea sa, în 1961.
          Întors, decepţionat, la Cluj, relatându-i toate acuzaţiile şi expresiile năclăite de ură (printre care: „Filosofia lui a stat la baza mişcării legionare“; „i-a întâmpinat cu braţele deschise pe nemţi“; „a fost şi omul lui Carol al II-lea, care l-a trimis la Lisabona lui Salazar, să vândă arme“ etc., etc.,), Blaga s-a întunecat la faţă şi, cu un glas obosit, mi-a spus: „Beniuc e complexat şi mincinos! Să te fereşti de el, Bradule! Nu degeaba ştie «şapte limbi şi ruseşte», ca om de încredere al ruşilor...“ Adevăr care se confirma deplin în primăvara lui 1964, când şeful meu de atunci, preşedintele Uniunii Scriitorilor, s-a ridicat deschis împotriva „Declaraţiei din aprilie“, prin care PMR încerca o primă detaşare evidentă de controlul şi dominaţia URSS, al cărei agent dovedit, împreună cu nevasta sa, Emma, era Mihai Beniuc.

Interviu realizat de ILIE RAD

Din volumul Convorbiri cu Ion Brad, „din primăvară până-n toamnă“ (aprilie-octombrie 2013), în curs de apariţie la Editura Eikon.

Interviu de Ilie Rad

Ion Brad

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)