Vita nova
Aleksandr Iakovlev şi curajul apostaziei

Vladimir Tismăneanu

„La vie bifurque. De nouvelles existences peuvent s’improviser. Nommons cette surprise: la vita nova“
Jean-Pierre Martin, Eloge de l’apostat ou la reinvention du soi

          Discut azi cu studenţii mei itinerarul intelectual al lui Arthur Koestler, apostatul paradigmatic. Tot un apostat, un om capabil să se reinventeze, a fost Aleksandr Iakovlev (1923-2005), principalul arhitect al strategiilor gorbacioviste cunoscute sub numele de perestroika şi glasnost. A simbolizat despărţirea de vraja utopiei bolşevice, curajul rupturii cu o doctrină pe care cândva o îmbrăţişase cu entuziasm. În cazul său, ca şi al atâtor altor eretici, a fost vorba de recucerirea autonomiei gândirii, de divorţul lipsit de orice echivoc de o viziune totalitară despre politică, economie şi cultură. L-aş compara, ca îndrăzneală a spiritului, cu Milovan Djilas.
          În ultimul deceniu şi mai bine de dinaintea stingerii sale din viaţă, Iakovlev a îndeplinit importanta funcţie de preşedinte al Comisiei prezidenţiale pentru reabilitarea victimelor represiunii politice. Am citit cele mai multe dintre lucrările sale din anii liberalizării sistemului sovietic şi am scris despre cărţile sale articole analitice, uneori destul de critice. Ruptura sa finală cu marxismul, nu doar cu leninismul sau stalinismul, a fost una decisivă, rezultatul unui autentic proces de regăsire a sinelui, de dureros soul-searching.
          Deplângeam, mai ales în legătură cu cartea sa Destinul marxismului în Rusia, absenţa unei viziuni riguroase asupra consecinţelor radicalismului utopic pe plan global. Nu am negat însă faptul că, spre deosebire de atâţia birocraţi, Iakovlev s-a despărţit cu sinceritate de un sistem în care a crezut cîndva orbeşte. Ultima sa carte, despre care am scris în Times Literary Supplement, a apărut în 2003 şi se intitulează Un secol de violenţă în Rusia Sovietică. În paginile ei, Iakovlev a operat ruptura definitivă cu mirajul ideologic marxizant, a rostit cu tărie condamnarea bolşevismului ca frate geamăn al fascismului.
          Aleksandr Nikolaevici Iakovlev s-a născut într-o familie de ţărani, a luptat şi a fost grav rănit în al Doilea Război Mondial şi a îmbrăţişat cu ardoare mitologia stalinistă. A crezut în lider, în partid, în ficţiunile propagandistice codificate în Cursul scurt de istorie al P.C. (b) al URSS şi în Scurta biografie a lui Stalin. A studiat la Şcoala Superioară de Partid şi a devenit un ideolog obedient. A interiorizat si a servit ideologia dominantă. A recunoscut şi a regretat acest lucru. Aici văd o diferenţă esenţială în raport, să spunem, cu un Ion Iliescu, a cărui formă mentală a rămas una de tip leninist.
          Şocul vieţii lui Iakovlev, ca şi al lui Gorbaciov, a fost Raportul secret ţinut de Hruşciov la Congresul al XX-lea al PCUS, în februarie 1956. Mitul lui Stalin a fost demolat peste noapte prin revelaţiile din acel discurs dinamitard. Oricare au fost limitele Raportului secret, acel document a contribuit crucial la eroziunea regimurilor leniniste. Vechile basme nu mai puteau convinge pe nimeni. Se intrase în era revizuirilor devastatoare, a mărturisirilor, a reîntoarcerii victimelor, a ereziilor. Ereticii, mai cu seamă în URSS, trebuiau să păşească cu grijă, spre a evita imediata anatemizare. Iakovlev a urcat în continuare în aparat, a regretat eliminarea lui Hruşciov în octombrie 1964, iar în 1972 a publicat, sub Brejnev, o serie de articole opuse şovinismului şi antisemitismului tot mai puternic cultivate de nomenclatură. A fost debarcat de la conducerea Secţiei de propagandă şi a plecat în „exil aurit“, ca ambasador în Canada. În 1984, secretarul CC Mihail Gorbaciov a făcut o vizită în acea ţară şi a purtat îndelungi convorbiri cu ideologul mazilit.
          De îndată ce a ajuns secretar general, Gorbaciov l-a adus pe Iakovlev la Moscova, întâi ca director al unui influent institut de cercetări, apoi ca membru de vârf al echipei diriguitoare. În Biroul Politic şi în Secretariatul CC al PCUS, Iakovlev a fost cel mai loial colaborator al lui Gorbaciov. A fost autorul moral al relansării destalinizării. A aprobat publicarea unor cărţi interzise vreme de decenii. Graţie intervenţiilor sale au fost publicate operele unor Soljeniţân, Koestler, Pasternak. Pentru mulţi dintre liderii sovietici, Iakovlev apărea tot mai mult drept „geniul rău“ al lui Gorbaciov. Există, astfel, numeroase pamflete scrise de reprezentanţii direcţiei naţional-bolşevice în care Iakovlev apare ca agent al diverselor oficine „sionist-imperialiste“. Faptul că s-a aflat pentru un an, în 1959, la Universitatea Columbia a fost utilizat ca argument pentru pretinsa lui recrutare. Evident, o inepţie, dar una întreţinută sistematic de adversarii democratizării. Sinistrul articol „Nu pot renunţa la principii“, publicat în cotidianul Soveţkaia Rossia în martie 1988 sub semnătura unei obscure profesoare de chimie din Leningrad cu numele Nina Andreeva, exact în momentul în care Gorbaciov era plecat într-o vizită în Iugoslavia, a fost de fapt un ultimatum dat de forţele neostaliniste liniei personificate de Iakovlev. Ulterior, în septembrie 1991, Andreeva avea să organizeze, în cadrul „Platformei Bolşevice“, excluderea lui Gorbaciov din muribundul PCUS. Dispărea ea însăşi în ceaţa uitării după 1993.
          Drumul intelectual, politic şi moral al lui Iakovlev a implicat momente de agonie, teamă, incertitudine, dar şi unele în care el a avut curajul unor decizii categorice. A demisionat din PCUS cu cîteva luni înaintea loviturii de stat avortate din august 1991. L-a avertizat pe Gorbaciov că grupul neostalinist pregăteşte răsturnarea sa. După disoluţia URSS, Iakovlev a devenit un anticomunist activ. Fostul aparatcik, trezit în 1956, a devenit, astfel, mai întâi eretic şi, în cele din urmă, un critic acerb al ideologiei cu care se identificase odinioară atât de puternic. A ripostat la eforturile lui Putin de a încetini reabilitările şi de a denigra campaniile pentru drepturile omului în numele „stabilităţii“. „O asemenea stabilitate, spunea Iakovlev, nu este, de fapt, decât o restauraţie.“

 

Vladimir Tismăneanu

Vita nova. Aleksandr Iakovlev şi curajul apostaziei

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)