Adaptarea unei forme fixe

George Neagoe

          Monografia Cristinei Maria Necula (Sonetul românesc în secolul al XIX-lea, Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2005) ilustrează cazul, nu tocmai rar, al cărţilor instructive de istorie literară care se pierd ca şi cum nu ar fi fost scrise niciodată. Există un fond secret(izat), stabilit prin consens aşa-zis deontologic, prin neglijenţă profesională sau prin lipsa unui circuit amplu al sintezelor universitare, care se depune într-un fel de Bibliotecă din Alexandria. Cea mai cunoscută victimă din spaţiul nostru este Istoria literaturii române de azi pe mâine de Marian Popa, exclusă din bibliografiile oneste şi avizate din pricina legăturii autorului cu Securitatea. Două probleme ridică raportul cu instituţia represiunii comuniste. Una de natură filologică şi factologică: deocamdată studiul lui Marian Popa cuprinde cea mai complexă şi mai credibilă bază de date privind impactul politicului asupra esteticului din intervalul 1944-1989. Cealaltă de ordin etic: pamfletele incluse în Istoria..., publicate în parte şi ca atacuri în Săptămâna lui Eugen Barbu, nu sunt neapărat note informative, ci nişte referate (desigur lipsite de naivităţi sau inocenţe jucate, puse la dispoziţia serviciilor secrete), întrebuinţate în munca birocratică de inventariere, de inventare şi de monitorizare a „duşmanilor poporului“, pe care Securitatea i le solicita unui specialist în vederea înţelegerii artistice şi ideologice a unor volume publicate de persoane puse sub urmărire.
          Una dintre cele mai puţin vizibile apariţii din ultimul decenii, cu merite convingătoare în cercetarea literară, este Sonetul românesc în secolul al XIX-lea. Excelent documentată, abilă să detecteze tiparele platoniciene din constrângerile textului, răbdătoare cu detaliile din sfera logicii, disponibilă să recupereze structura ideatico-muzicală a speciei, Cristina Maria Necula a pus la dispoziţie un instrument unic, neluat în seamă din păcate. Parcurgând o serie timorantă de referinţe, exegeta observă un liant catalitic între modernişti şi între medievali. Astfel, perpetuarea sonetului la Baudelaire şi la Mallarmé, ca modalitate reformatoare, se explică şi prin înclinaţia spre geometria indefinită. Renunţând la sensul univoc, la cercul hermeneutic, cei doi tematizează arta, făcând din poem obiect al absenţei şi din limbaj vehicul care se autoreproduce le nesfârşit. Aşa procedau şi inventatorii structurii:

Aşezat în centrul scenei imaginative a scriiturii, sonetul, ca tipar formal fix, poate fi un echiavelent al schemei eliptice, folosite de Bernini nu pentru o contragere a spaţiului, ci în scopul amplificării viziunii.
Forma fixă poate fi forma eliptică infinit semnificativă. Semioza infinită a labiritului sonet justifică, printr-o semiotică a arhitecturii, „condiţiunea materială“ şi „condiţiunea ideală“ a întemeierii ontologice a acestei forme fixe, relevând însă şi o condiţie „ficţională“ a ideii eterne de frumos care aşază semnificaţiile labiritului abisal sub semnul firii
. (p. 41)

Aşadar, autoreferenţialitatea ar însemna mai puţin închiderea operei asupra ei înseşi, cât ceea ce susţine Maurice Blanchot în Spaţiul literar, anume că poezia caută Limbajul – inerent, imanent, ab ovo. Numai că procesul se dovedeşte o rătăcire asumată, deoarece ruptura de transcedenţă, de metafizică, le neagă moderniştilor dreptul de a găsi şi de a întrebuinţa Logosul.
          După asemenea apropieri, menite să evidenţieze ciclicitatea unor tipologii textuale, Cristina Maria Necula se ocupă de avatarurile sonetului preeminescian, scoţând la iveală un corpus relativ coerent, avându-i drept protagonişti pe G. Asachi (43 de contribuţii), I. Heliade-Rădulescu (27) şi G. Creţeanu (33). Autoarea insistă asupra divergenţei între spirit şi literă în cazul „oamenilor începutului de drum“, cum i-a caracterizat Paul Cornea. Deşi lexicul se împleticeşte, ritmul nu are consecvenţă, iar rimele nu conving din pricina sforţărilor şi a caracterului lor predictibil, mentalitatea se arată conformă cu programul literaţilor din duecento. Oricât de puerile, de insipide şi de gângăvite ar părea producţiile paşoptiştilor, nu le putem nega preluarea pertinentă a unor topoi din recuzita clasicistă. Încă o dată se adevereşte că lor nu gustul le-a lipsit, ci vocaţia, talentul sau măsura:

Din registrul petrarchist, Asachi – acest „Petrarca idealizat“ – actualizează solitudinea erotică. În spaţiul său arcadic există un singur astru: Leuca. Această „donna angelo“ fiinţează metafizic ca „absenţă“ a unei prezenţe ce i se refuză poetului. Asachi rămâne singur fără singurătate. Ca şi Petrarca, el este singur cu absenţa, cu amintirea Leucăi. Această amintire „a uitat“ singurătatea, convertind-o într-o alegorică evadare din lumea trecătoare în lumea ideilor şi a sentimentelor nobile. (p. 118)

Pe lângă descrierea minuţioasă şi judicioasă a raporturilor secolului al XIX-lea românesc cu petrarchismul, cercetătoarea urmăreşte traseul influenţelor primite de Eminescu, în ipostaza de sonetist, din partea lui Asachi şi a lui Heliade-Rădulescu. Operaţiunea este temerară, de vreme ce, până acum, dispunem doar de două intervenţii aplicate şi notabile în legătură cu subiectul respectiv – D. Popovici (Poezia lui Mihai Eminescu, unde discută impactul Lepturariului editat de Aron Pumnul) şi Ştefan Cazimir (Eminescu şi Bolintineanu, în vol. Nu numai Caragiale). Reprezentări ale femininului şi percepţii ale universului devin, în câteva decenii, imagini de excepţie, după ce au trecut prin filtrul stilizărilor. Originalitatea se defineşte ca abatere de la norma sonetului, care impune convenţii şi clişee (p. 119-131). Stăruind asupra modelului liric eminescian în cultura română, Cristina Maria Necula încearcă să realizeze conexiuni cu Shakespeare şi Dante, chestiune uşor de argumentat având în vedere că toţi trei pornesc de la ipoteza sincerităţii iubirii absolute. Totuşi, dacă prezenţa lui Dante se conservă la nivel modelator (limbajul ţine locul femeii pierdute, transformată în lumină, iar atmosfera dă semne că ar fi de provenienţă religioasă), cea a Marelui Will este mai degrabă descoperită printr-o lectură inversă, aşa cum G. Călinescu, în Istoria... lui, identifica la Dosoftei, în Psaltirea în versuri (1673), urme din psalmii lui Tudor Arghezi. Poate că o importanţă exagerată este acordată însemnărilor filosofice şi artistice făcute de Eminescu în manuscrise, ştiut fiind că multe dintre presupusele consideraţii de acolo nu reprezintă altceva decât traduceri după feluriţi autori germani, cunoscuţi direct sau prin intermediar, la cursurile universitare de la Viena şi de la Berlin. Dincolo de aceste deficienţe metodologice, se cuvine apreciat efortul de a explica preferinţa lui Eminescu pentru iamb în poemele satirice, inclusiv în sonetele Ai noştri tineri, Album, Sauve qui peut, Oricare cap îngust sau Democraţie:

Dacă puritatea iambului suitor este etern reamintită de perfecţiunea formală a sonetului, scăpând astfel de noaptea uitării, totuşi, în volumul satiric din Sonete şi Scrisori, iambul nu-şi găseşte «fericirea» purităţii originare deformate de beţia de cuvinte a măştilor satirei” (p. 201).

Sonetul românesc în secolul al XIX-lea este o lucrare serioasă, doctă, bine structurată, care contribuie la clarificarea influenţei străine asupra scrisului român în etapa constituirii literaturii noastre în sens modern.

George Neagoe

Adaptarea unei forme fixe (Cristinei Maria Necula, Sonetul românesc în secolul al XIX-lea. Bucureşti: Editura Muzeul Literaturii Române, 2005))

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)