Despre un om şi o carte...

Ioan-Aurel Pop

          „Petru Poantă a început un triptic a-nunţat prin sine drept memorabil. Volumul de faţă – Clujul interbelic: Anatomia unui miracol – va fi urmat de altele două, anume Viaţa cotidiană în Clujul interbelic şi Dicţionar de personalităţi…“
          Aşa mi-aş fi început excursul în urmă cu o lună, convins că, în ciuda circumstanţelor cunoscute, Petru Poantă va birui răul şi va scrie ceea ce plănuise, cu înţelepciune, tenacitate şi talent. Aşa îl încep şi acum, convins că volumele următoare ale trilogiei vor ieşi, inspirate de duhul blândeţii autorului nostru, întruchipându-se prin pana altui creator, emul al ideilor generoase de care spuneam. Dar să vorbesc despre Petru Poantă la timpul trecut – oricât de mult am sublinia că el este şi va fi mereu – mi se pare ciudat, crud şi nedrept. Ne-ar fi putut spune cu vocea proprie şi în chip nemijlocit despre Clujul său, despre oraşul luminat care l-a adoptat şi pe care nu l-a abandonat niciodată.
          Ne-am cunoscut puţin şi fugitiv… Eram şi promoţii diferite şi aveam şi preocupări oarecum diferite. Pentru mine, care venisem la Echinox prin 1976, el făcea parte dintre „clasici“, dintre fondatori. Pe-atunci, ne uitam la Ion (Jean) Pop, la Marian Papahagi, la Peter Motzan în acelaşi fel, cu un respect amestecat cu admiraţie. Fenomenul Echinox rodea din plin, răspândind faima unei mişcări intelectuale unice, cu reverberaţii europene, în ciuda regimului totalitar. Ulterior, mai ales după 1989, am schimbat gânduri şi vorbe despre multe, de la Coşbuc şi melosul ardelean până la cei doi Daicoviciu, la Tribuna şi Steaua, de la gruparea gândiristă la Sandy Căprariu, de la orgoliul nobiliar până la construcţia minunată care a fost Universitatea interbelică. Scrisesem recent, mulţumită fotografiilor de aur ale lui Szabó Tamás, un text devenit apoi, prin combinarea muncii, album, despre Clujul ornamentelor sale neştiute şi numit generic Vârsta de fier, cu imagini ale orfevreriei istorice de la Cluj, explicate prin versuri de Lucian Blaga. Petru Poantă a fost fericit ca un copil şi mi-a spus asta în felul lui, cu o dragoste pentru acest oraş care-i lumina chipul şi-i spiritualiza privirea.
          Cartea aceasta antumă-postumă – pe care el o vede deplină de-acolo din înalturi, se bucură de ea, de haina dată ei de Editura Eikon – e nu numai anatomia unui miracol, ci este ea însăşi un miracol. Nu a putut face tripticul propriu-zis cu propria pană pământească, dar ne-a lăsat esenţa lui (şi mii de fişe). Petru Poantă era, ca noi toţi de la un punct încoace, un urmaş de ţărani ajuns orăşean, cu nostalgia lumii rurale înveşnicite, din filiera marilor ardeleni obsedaţi de pământul reavăn, cu strămoşi care sărutau ţarina (ca Ion al lui Rebreanu), care-i transformau pe plugari în prinţi frumoşi şi tinerei (precum Coşbuc), care credeau că ţara îşi împinsese hotarele până la cer (ca Blaga), care făceau „elogiul satului românesc“ ori aduceau eternă „laudă ţăranului român“… Pe George Coşbuc nu l-a redat noilor generaţii doar ca poet, ci ca exponent plenar al spiritului românesc şi transilvan, ca urmaş de ţărani ajuns pasionat de poeme indice şi savant sau erudit, admirator, traducător şi animator de teme din marea literatură a lumii. Născut în sud-vestul Transilvaniei istorice (într-un sat cu nume diminutivat aşa de frumos – Cerişor), Petru Poantă purta în el temeinicia şi tăria civilizaţiei româneşti pericarpatice, unde a fost multă trudă, dar şi multe împliniri, de unde porniseră, se pare, textele rotacizante şi limba literară a lui Coresi, unde ctitoriseră biserici Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu şi unde, când apăsarea orgoliului nobiliar era de nesuportat, veneau mângâierea şi sprijinul (material chiar) al principilor, boierilor şi mitropoliţilor sud-carpatini. Descinderea sa la Cluj, fie şi numai prin anii ’60 ai secolului scurs, l-a condus la descoperirea unei lumi diferite, transformate miraculos după 1919, dar cu originea într-o istorie a muncii umile şi tăcute, într-o lume de ţărani iobagi, săraci, amărâţi şi trişti, incomparabil mai chinuiţi decât ţăranii lui Coşbuc, produşi de mai mult de un secol de organizare imperială grănicerească. Clujul fusese o oază de cultură înaltă – iniţial germană, iar apoi copleşitor maghiară – de la care românii fuseseră complet şi deliberat excluşi. Faptul acesta nu se întâmplase, cu astfel de amploare şi înverşunare, nici la Sibiu, nici la Făgăraş, nici la Haţeg, nici măcar la Alba Iulia (pe unde lăsase urme grele Mihai Viteazul), nici la Braşov, mai ales la Braşov (unde românii aveau oraşul lor paralel, Şcheii). La Cluj, cetatea fusese până târziu inexpugnabilă pentru români, prima biserică ortodoxă fiind permisă abia cu puţin înainte de 1800, dar nu în Cetate (adică în centru), ci pe deal, la periferie, alături de amărâţii sorţii. Chiar bisericuţa Bob, ridicată cam tot atunci, dar în Cetate, se construise în urma unui tertip, uzat de practicul episcop unit, cel pe care îl veştejiseră membrii Şcolii Ardelene, dar care avea în el spirit naţional… Cum să locuieşti atunci într-un loc în care nu-ţi puteai boteza copiii, nu ţi-i puteai cununa, nu aveai cum să-ţi înmormântezi morţii şi nici ţine, după rânduială, sărbătorile?
          Astfel, Clujul era pentru neamul românesc trufaşa citadelă! Cu atât mai mult a fost mai mare miracolul de după 1918 şi sfidarea pentru cei ce afirmau deschis că „lumea valahă“ nu va face decât să strice iremediabil ceea ce făcuseră domnii cei mari, instruiţi la Budapesta, la Viena şi la Berlin. Şi trebuie să spunem – alături de Petru Poantă – că Clujul de sub Francisc Iosif ajunsese un oraş de ştiinţă, artă şi cultură înaltă, el pulsând după ritmurile central-europene. Minunea clujeană a spulberat însă toate previziunile răuvoitoare ale Casandrelor interesate, fiindcă naţiunea română întregită şi-a concentrat energiile intelectuale la Cluj, cu oameni importanţi, veniţi de la Bucureşti, Cernăuţi, Iaşi, Viena sau Paris, cu specialişti şi creatori de excepţie, care au dat măsura puterii de înnoire a neamului nostru. Petru Poantă a rămas fascinat de această construcţie interbelică fără precedent, de amurgul imperiului, de geografia în schimbare a urbei, de dinamica economiei, de modelul administrativ ilustrat prin primari intelectuali şi universitari, de viaţa academică, de enciclopedia Minerva, de Teatrul Naţional şi lumea literară, de Operă, de „şepcile roşii“, de clădiri, dar mai ales de oameni… Dar fascinaţia sa de suflet a fost Universitatea:

Universitatea rămâne, totuşi, în întreaga perioadă interbelică, atât centrul simbolic al spiritualităţii şi învăţământului ardelean, cât şi instituţia reală, concretă, în jurul căreia se construieşte noua imagine a Clujului. Ea coagulează şi dă sens energiilor intelectuale autohtone şi tot prin ea se stabilesc principalele canale de comunicare cu lumea occidentală, în speţă cu mediile universitare ale acesteia. În disputele iredentiste, care încep la scurtă vreme după Unire, Universitatea constituie primul argument, şi cel mai plauzibil în ochii străinilor, al vocaţiei civilizatoare a poporului român. Părinţii fondatori îşi asumă din plecare această misiune, o întreţin şi o cultivă în prima generaţie crescută de ei, creând astfel un mediu de patriotism fervent, în care sentimentul naţional e consubstanţial unei morale a datoriei.

Petru Poantă constată, cu argumente, cum „barbarii români“ au cucerit Clujul prin cultură, că aceşti vitregiţi ai sorţii nu numai că au menţinut nivelul înalt al şcolii superioare, imprimat spre finele secolului al XIX-lea, dar au asigurat adevărata respiraţie europeană a locului. Brandul era făcut şi el a dăinuit – în ciuda atâtor asperităţi – până astăzi. Avem înaintea ochilor povestea documentată a unei „vârste de aur“ încrâncenate, pe care Petru Poantă o restituie cu har de prozator, dublat de respect pentru antecesori şi de speranţă pentru urmaşi.
          Crochiul acesta de vorbe stângace tinde să facă elogiul postum al unui om. Acest om, care scrie despre gloria Clujului şi a instituţiilor sale, cu vorbe aşa de curgătoare şi limpezi, se cheamă Petru Poantă. Să-i fie ţărâna uşoară, amintirea necurmată şi opera etern perpetuată!

Cluj-Napoca, 2 octombrie 2013

 

 

Ioan-Aurel Pop

Despre un om şi o carte... (Petru Poantă, Clujul interbelic: Anatomia unui miracol)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)