George Banu – 70

Iulian Boldea

          De-a lungul timpului, George Banu, unul dintre cei mai importanţi teatrologi europeni, care a împlinit anul acesta 70 de ani, a publicat cărţi de incontestabilă anvergură teoretică şi analitică, care i-au adus o recunoaştere unanimă în România şi în lume: Arta teatrului (în colaborare cu Michaela Tonitza-Iordache), Bertolt Brecht şi Orientul, Teatrul memoriei, Actorul pe calea fără de urmă, Peter Brook sau regizorul şi cercul, Teatrul sau clipa împlinită, Roşu şi aur, Teatrul, ieşiri de salvare, Cortina sau spărtura lumii, Livada de vişini, teatrul nostru, Exerciţii de acompaniament, de la Antoine Vitez la Sarah Bernhardt¸ Omul cu spatele, teatru-pictură, Nocturne, să pictezi noaptea, să joci în întuneric¸ Uitarea, Ultimul sfert de secol teatral, Peter Brook, teatrul formelor simple, Scena supravegheată. De la Shakespeare la Gênet. Studiile şi cărţile publicate, proiectele de anvergură pe care le-a coordonat, cercetările şi explorările unor spaţii şi toposuri teatrale inedite sunt, toate, unificate de exerciţiul anamnetic al unei gândiri profunde şi vii, ce a făcut din memoria teatrului un motiv esenţial, cu rol de paradigmă, ce plasează meditaţia asupra actului teatral sub semnul lucidităţii, al ludicului şi al cuvântului revelator. Opera lui George Banu este, am putea spune, locul de întâlnire a erudiţiei şi reveriei, constituindu-se ca redutabilă şi sincretică deschidere spre zone ale culturii teatrale mai puţin investigate, cărţile sale explorând resursele, deschiderile semantice şi formele tipologice ale teatrului (spaţiul în teatru, costumul, decorul, actorul), deconspirând lucruri mai puţin cunoscute, relevând faţete noi, dezvăluind aspecte ascunse ale artei scenice. Scrise într-un stil de o acurateţe exemplară, în care metafora se întâlneşte cu notaţia nudă, iar sobrietatea şi rafinamentul sunt îngemănate, cărţile lui George Banu sunt tot atâtea forme de asumare a unui destin intelectual de excepţie, printr-un demers hermeneutic ce pune în scenă o meditaţie subtextuală asupra destinului omului dintotdeauna.
          Martor şi comentator avizat al marilor creaţii teatrale ale contemporaneităţii (Peter Brook, Jerzy Grotowski, Giorgio Strehler, Ariane Mnouchkine, Patrice Chéreau, Peter Stein, Klaus Michael Gruber, Robert Wilson sau Tadeusz Kantor), George Banu este, cum el însuşi precizează, adeptul „criticii de acompaniament“. Aceste exercices d’accompagnement care sunt textele sale critice sau teoretice relevă în subsidiar o metodă fundamentată mai degrabă pe complementaritate decât pe demersul pur analitic sau pe „exerciţiul de admiraţie“ lipsit de fundament. Acompaniamentul, aşa cum îl înţelege şi valorifică Banu, implică „atracţie faţă de protagonist pe fondul unei intimităţi, al unei apropieri, al unui dialog chiar“. Reflecţiile despre actorul nesupus (în cartea Dincolo de rol sau actorul nesupus) detaliază profilul şi identitatea actorului ca metaforă existenţială şi estetică a condiţiei teatrale. Pentru un critic fascinat de paradoxurile existenţei şi ale teatrului, cum este George Banu, postura actorului, a omului în general, împrumută sensuri nebănuite, cumulând accente şi rosturi simbolice. Spatele omului e, cum s-a mai spus, un elogiu implicit al resurecţiei semantice a corpului ca însemn al răsturnărilor estetice din teatrul secolelor XVII-XIX. Omul privit din spate restituie discursului teatral accente ale revoltei şi ale descoperirii unor forme insolite de explorare a existenţei. Vederea „din spate“ reprezintă un „poem încifrat“, o interogaţie şi un însemn al reformării discursului teatral, în condiţiile estompării chipului şi camuflării trăsăturilor individualizatoare, în beneficiul unei reprezentări generice, cumva paradigmatice şi simbolice, care exaltă beneficiile necunoscutului din preajma cunoscutului, ale miraculosului care adastă în spatele locului comun. Descriind, într-o relevantă pagină de sinteză, ansamblul activităţii de teatrolog a lui George Banu, Anca Măniuţiu trasează, în fond, relieful unui destin în care se reunesc multiplele coordonate ale meditaţiei despre teatru, dar şi reperele definitorii ale unei vocaţii culturale constructive de incontestabilă eficacitate şi prestanţă:

Depăşind nobilul anonimat al unei cariere didactice exemplare, George Banu a reuşit de-a lungul anilor să se impună în peisajul teatral francez ca o prezenţă singulară (şi, de-acum, indispensabilă, aş îndrăzni să afirm), nu doar prin calităţile sale de strălucit teoretician şi eseist, prin originalitatea, profunzimea şi stilul inconfundabil al scrierilor sale - într-o cultură cum e aceea franceză, care are, cum bine ştim, vocaţia şi pasiunea eseului, a spectacolului de idei –, ci şi ca animator al vieţii teatrale franceze şi internaţionale, ca factor coagulant al unor acţiuni şi proiecte editoriale, dar nu numai, menite nu doar să păstreze memoria actului teatral, ci să propulseze reflecţia în jurul acestuia, să desluşească inefabilul, faţetele ascunse ale travaliului artistic din acest domeniu, să provoace întâlnirea şi dialogul între creatori.

O carte  revelatoare pentru disponibilităţile scrisului lui George Banu este Trilogia îndepărtării: odihna, noaptea, uitarea (2010), autorul reunind aici citate, impresii, confesiuni, cu o tematică diversificată, pusă, în general, sub semnul tutelar al îndepărtării. Odihna, prima parte a cărţii, e construită pe principiile structurării lexicografice, fiind marcată de formulele definiţiilor ferme, de corelaţii şi asocieri de termeni, noţiuni şi nuanţe semantice, uneori de ordinul paradoxului („Odihna reclamă curajul de a-ţi asuma absenţa din mijlocul oamenilor; curajul de a fi uitat de ceilalţi“). Câmpul semantic al odihnei mizează atât pe resursele benefice, cât şi pe cele negative ale termenului (curajul odihnei, tradiţia odihnei, antractul, ca odihnă în derularea spectacolului teatral etc.). George Banu insistă şi asupra funcţiilor odihnei, de la cele de recuperare, de concediu sau de remediu, la cele de sancţiune socială, de confort intelectual sau de spaţiu securizant marcat de un sentiment de pace, de linişte interioară sau de anestezie temporară în tumultul unei realităţi dezorganizate, chiar dacă, atrage atenţia eseistul, în comerţul intelectului cu propriile sale resurse şi limite poate să survină o anume dificultate comunicaţională.
          Referindu-se la metamorfozele nocturne ale teatralităţii, George Banu subliniază fascinaţia pe care nocturnul a exercitat-o asupra teatrului. Noaptea e, de asemenea, un element esenţial al decorului dramei wagneriene („Bayreuth a devenit templul în care muzica lui şi recitativele pe care ea le acompaniază răsună armonios în noaptea din adâncul căreia se înalţă. Nu există Wagner în afara nopţii şi, de la el încoace, nu există teatru fără noapte, fără întuneric“). Excursurile eseistului în diverse domenii culturale (teatru, filosofie, pictură, poezie) sunt realizate prin intermediul unei scriituri fascinate de analogii şi de corespondenţe, o scriitură care îmbină aluzia şi paradoxul, digresiunea şi verva analitică, într-un stil disponibil şi mobil, ce profită şi de irizările expresive ale cuvintelor, dar şi de relieful trăirilor, de accidentele efemere ale afectelor. Eseistul inventariază circumstanţe şi ipostaze ale uitării, atât din registrul medical, cât şi din cel spiritual. Chiar dacă uitarea estompează sau, uneori, anihilează trăirile trecute, trecutul fiinţei, ea nu poate aboli bucuria făpturii de a trăi plenar clipa. De altfel, între uitare şi plecare, se pot identifica unele inflexiuni şi accente semantice comune („Într-un fel, a uita înseamnă a pleca. Fără destinaţie, şi fără niciun motiv explicit. Călător fără bagaje şi fără repere“). Fraza capătă, nu de puţine ori, reverberaţiile austere şi profunde ale maximelor: „Memoria o construim, uitarea o îndurăm“ sau „Încântătoare vacanţă a sinelui (Mallarmé), Uitarea îl desprinde pe om de el însuşi“. Dacă memoria validează o identitate ontică, redă conturul unei vibraţii afective sau relieful unui surâs, uitarea, ca şi îndepărtarea, are darul de a insolita, de a izola fiinţa umană.
          Temele juxtapuse de scriitura fluidă a lui George Banu alternează, într-un discurs eliptic şi suplu, speculaţia filosofică, aforismul, citatul, comentariul teoretic sau anecdotica, legitimând un mod superior de a înţelege lumea şi propria aventură existenţială. Scriitura lui George Banu, fragmentară şi aluzivă, mizează, înainte de toate, pe fluiditatea reveriei îndrăgostite de formele lumii şi de aluviunile trecutului, de reflexele amintirii şi de irizările cotidianului. De altfel, într-un interviu, eseistul redimensiona rolul şi locul imaginaţiei în structura personalităţii umane, considerând că „prin imaginaţie nu uităm lumea, ci o găsim modificată conform propriilor noastre proiecţii. Imaginaţia ne permite să regăsim lumea astfel, cum ea ne apără pentru a o trăi şi a o cunoaşte dincolo de aparenţe“.
          Reflecţiile eseistului despre teatru, actor, arta scenică nu se situează doar într-un orizont teoretic sau filosofic. Dimpotrivă, ele sunt legitimate şi de un subtil timbru, de încărcătura afectivă pe care o conţin cuvintele, de reverberaţiile evocatoare ale frazei. Meditaţiile lui George Banu sugerează, dincolo de anvergura lor ideatică, o dialectică subtilă a apropierii şi depărtării, cu semnificaţii ontologice şi gnoseologice indiscutabile. Eul aflat în intervalul subtil dintre contrariile existenţei şi ale destinului îşi asumă cu luciditate propria condiţie, considerând, cu îndreptăţire, că „a te odihni înseamnă a merge la întâlnirea cu tine însuţi“, a-ţi regăsi esenţa cea autentică, legitimă şi adâncă. Reprezentativă pentru meditaţia şi scriitura unuia dintre cei mai importanţi eseişti şi teoreticieni ai fenomenului teatral mondial este şi semnificaţia recuperatoare a demersului hermeneutic al lui George Banu, prin apelul la aspectele vii, dinamice ale artei scenice, dar şi prin refuzul oricărei forme de dogmatism, al oricărui gest de încremenire sau de închidere în formule abstracte. „Proba perplexităţii“ e, în fond, garanţia unei comprehensiuni autentice, dar şi o forma de asumare a riscurilor şi beneficiilor libertăţii interioare.

 

Iulian Boldea

George Banu – 70

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)