Augustin Buzura: recitiri

Marian Victor Buciu


          Cum se dezvăluie scriitorul Augustin Buzura în calitate de cititor în Bloc notes (1981)? Nu se cantonează în romanul grav, serios. Bloc notes-ul îl arată mult mai flexibil. Buzura citeşte şi roman comic ori explică şi de ce (să) citim romane poliţiste. El citeşte simplu, elementar, dar crede că „Disecând această lume măruntă, Cehov te obligă să gândeşti, să te analizezi“ (126). Mă întreb excedat dacă are lectura alt rost, că-i din  Cehov sau alt mare scriitor. Prozatorul realităţii, al vieţii, pe cât posibil complete, citeşte piesa lui E. Albee, Cui i-e frică de Virginia Woolf?, dincolo de realism, devreme ce apasă pe cuvintele personajului Martha: „irealitatea lumii apasă prea greu…“ (133). Ráth-Végh István, cu Istoria culturală a prostiei omeneşti, îl interesează pe realistul critic obiectiv şi subiectiv. Nu crede că prostul se ignoră ca prost, deci nu crede că prostul, prostia, există, devreme ce acceptă „adevărul“ lui Ch. Richet că prostul e cel ce se preface că nu înţelege. Dar prefacerea nu este inteligenţă, fie şi deturnată moral? Există în Bloc notes-ul său şi alte referiri (auto)lectoriale (dar nu spunea Proust că citindu-i pe alţii pe noi ne citim?): A. Pope, cu versul: The proper study of mankind is man, „Studiul propriu omenirii e omul“ (188), pentru a fixa subiectul şi obiectul scrisului literar; Huxley, experimentalistul (190), pentru lărgirea substanţială a poeticii personale a prozei. Alte lecturi de prozator din autori străini: J. Swift, Leonid Andreev, nuvele, Georges Bernanos cu „romanele sale triste, nocturne“ (187), Pierre Benoit, Koenigsmark, Atlantida, romane, Gabriel Chevallier, cu Clochemerle, roman care îi dezlănţuie râsul, îi stârneşte înclinaţia satirică, Ryanosuke Akutagawa, Rashomon, nuvele, la care se adaugă referiri punctuale la alţi mari romancieri ori la dramaturgul Shakespeare.
          Românul I. L. Caragiale i se pare actual prin personajele lui cu „sentimente simple […] dinamizate de instincte“ (60). Mod simplificator, personal, de (auto)interpretare. Caragiale şi Buzura tangenţiali? Chiar comicul, sarcasmul fac corp în stilistici diferite. Îl pomeneşte, între contemporani, pe M. Preda, cu „acei uluitori Moromeţi“ (29), apăruţi într-o vreme pe care se eschivează să o identifice. Dar nu precizează că volumul al doilea apare chiar în epoca următoare, atunci aflată în curs. „Breban, Ivasiuc, D. R. Popescu, Ştefan Bănulescu, Fănuş Neagu şi-au scris valoroasele lor cărţi exact când circulau alte mode efemere“ (30). Pleonastic spus mode efemere. Gândire de scriitor rezistent la experiment şi diversitate, pe acestea fiind gata să le livreze, deşi nu cu seninătate şi înţelegere, estetismului.
          Citeşte destul şi-n cheie moral-ideologică. (Regizorul de film Andrei?) Tarkovski, citat într-un articol încă din 1974, crede că „atunci când te afli pe o poziţie morală fermă, nu trebuie să-ţi refuzi nicio libertatea în alegerea mijloacelor artistice“ (74). Dar ce e morala fermă, o morală de forţă? Şi de ce mijloacele artistice se aleg şi nu se creează? Sau, fapt posibil, se aleg din variantele creaţiei proprii? Constată că Lenin, citind Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, scrie „m-am îngrozit“ (128), apoi că Salonul nr. 6 de Cehov „l-a impresionat atât de puternic pe Lenin“ (182); groaza şi impresiile primului real-dictator comunist apar aici blânde, tandre. După Gorki, află calea de urmat a scriitorului direct prin cuie (45-46), deşi nu fachirică, o cale neabătură, eroică, tragică, dar optimistă. Asta ar fi ceea ce tot Gorki, amicul lui Lenin, numea cunoaşterea sistematică a vieţii. Alfred Kubin, cu Cealaltă faţă, roman din 1909, anunţă Kakania lui Robert Musil, la a cărui înmormântare în exilul elveţian vin câteva persoane. Faptul îl remarcă şi Paul Goma, cum descopăr într-o recentă lecturi din Alte jurnale. Italo Svevo îi descoperă lui Buzura „semnele descompunerii societăţii capitaliste“ (177). Tot din literatura italiană îşi aduce utopiile lui Italo Calvino, Kurvaldia, Il barone rampante, aceasta ca utopie a omului total. Numele lui George Orwell apare (im)prudent de trei ori în volum: „nu mă gândesc neapărat la Orwell“ (8) ca autor de viziune contrafactuală (ce-ar fi dacă…?), de realităţi neidentificate în particular, care „tind să-i dea dreptate lui Orwell“ (64), în fine citat cu romanul 1984 alături de cărţi de A. Huxley şi R. Bradbury (142). Buzura pomeneşte de dictatori numai prin romanul despre cărţile arse al lui Ray Bradbury, 451° Fahrenheit. Admiră un roman antifascist de Cseres Tibor. Citeşte, ca autodidact, Psihanaliză şi critică literară, de Anne Clancier, dar reţin reproşul ideologic adresat lui Yvon Belaval, prefaţatorul, că „«Le rideau de fer» face parte dintr-un vocabular cam anacronic în anul 1973“ (139-140). Citeşte şi din Freud, evident. Necesară lectura din Charles Diehl, Procopius din Cesareea, a istoriei scrise pe faţă şi pe dos. Nu mai sună deloc bine citatul, în serviciul contextului de atunci (anul 1974), din Inochentie Micu Clain: „Nu poţi învia din morţi decât în pământul patriei“ (78).
          Prozatorul este vădit preocupat de alianţa sa cu critica literară şi exponenţii ei apreciaţi, dar aici nenumiţi. El remarcă şi salută, la modul general, strategic adoptat, „saltul criticii spre independenţă, onestitate, competenţă şi bun gust, spre promovarea deschisă, responsabilă a adevăratelor idei şi direcţii existente în literatura noastră…“ (16). Nu e deloc obedient faţă de critici. Tot aici nu se sfieşte să irite, afirmând că există puţini critici „adevăraţi“. Are desigur prudenţa protectoare de a nu numi pe cei daţi alături. Discuţia generală este clară: „am o mare stimă pentru criticii autentici, născuţi şi nu creaţi de conjuncturi, sau de şefii de trib“ (19). Există şi tribalism critic în context. Sarcasm cutezător şi la publicist, nu numai la prozator. În plus, neobedienţa, antidemagogismul faţă de exerciţiul dur sau dureros al criticului neconcesiv, îl înalţă pe prozatorul care nu se ia, ca alţii, drept exclusiv judecător. „Respect şi opiniile celor ce n-au găsit nimic demn de reţinut în romanele mele“ (ibid.). Să vină dovezile contrare. Apoi, respectul faţă de cei care-l anihilează nu-i schimbă credinţa în totala sa încredere de conştiinţă.
          Buzura are şi el o anumită înţelegere a profesiei criticului, unele cerinţe faţă de acesta. Criticii sunt trimişi de el şi pe teren, nu doar la bibliotecă, să afle şi din viaţă sau din realitate cum funcţionează în epică sondajul psihologic, „investigaţia socială complexă“ (18). Pare o concesie strategică faţă de ideologia care şi ea impunea confruntarea cu realitatea, una trucată, apoi, după nefastele Teze din 1971, idealizată în modul cel mai voluntar şi imoral. Criticul trebuie să cunoască realitatea, repetă Buzura, iar în acest fel el speră ca să i se dea dreptatea în ce scrie, după care, de fapt prin care, să fie judecat estetic. „Sigur, o carte se judecă după criterii estetice în primul rând. Dar când utilizezi şi criterii sociologice sau psihologice n-ai dreptul moral să vorbeşti decât cunoscând întocmai realitatea. Ne putem pronunţa despre un fenomen numai în cunoştinţă de cauză“ (42). Pluralitatea de criterii devine admisibilă, ordinea lor rămâne fixată: „criterii estetice în primul rând“.
          E interesat de critica de sugestie psihanalitică. Fapt firesc. E cea mai potrivită prozei sale de sondare a omului interior. Prozatorul-medic, nepracticant al psihiatriei, într-un regim care a făcut-o părtaşă la mari abuzuri antiumane, chiar e-n domeniu. Are lecturi neascunse. În plus, nu vede o metodă ultimă în critica psihanalitică. Dimpotrivă. „Încă o dată, ea nu este nici pe departe cea mai importantă metodă şi nici cea mai necesară. Analize din punct de vedere filosofic, etic sau sociologic, de exemplu, ar fi infinit mai utile…“ (27). Asigură astfel deschiderea metodologică adecvată prozei sale. Un realism critic ilimitat, cum îl concepe, include şi tragicul conştiinţei etice, existenţiale, sociale, propus de prozator prin criticul – despărţit de „realismul socialist“, trecut lui cu vederea – S. Damian (25).
          Critica literară avizată contribuie ea, întâi, la a „impune literatura noastră peste hotare“ (44). Nicio obedienţă nu încape faţă de critica avizată, după ce este recunoscută: „cărţile se apără singure“ (29)! Prozatorul nu trece cu vederea nici „confuzia de valori, întreţinută conştient de unii“ (111). Repet, nu i se poate reproşa decât menţinerea în generalitate, lupta publicistică purtată exclusiv pe principii.

Marian Victor Buciu

Augustin Buzura: recitiri

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)