„Poeticul“ Dan Barbilian şi mişcarea legionară

Lucian Năstasă

          Prezentat deopotrivă ca poet şi profesor de matematici la Universitatea din Bucureşti, biografiile dedicate lui Dan Barbilian (alias Ion Barbu) au evitat cât s-a putut de mult implicarea lui în mişcarea legionară ori au reţinut din acest aspect doar părţile nesemnificative, cu iz de justificare sau de dezvinovăţire, care să nu „compromită“ o poveste a vieţii ce viza în primul rând pe creatorul de artă, al versului, pe născocitorul unor teorii algebrice şi geometrice ce s-au bucurat de o mare apreciere pretutindeni în lumea academică.
          De altfel, chiar Barbilian, într-o „Autobiografie“ din 28 iunie 1959 , recunoaşte că: „După căderea regimului lui Carol al II-lea, dezorientat politiceşte, m-am lăsat înşelat de programul revendicărilor sociale al mişcării legionare şi din octombrie până în noiembrie [1940] (până la primele lor crime) m-am apropiat de ei, ca să-i cunosc. Văzând că am de-a face cu mistificatori şi vărsători de sânge, m-am îndepărtat treptat de ei. La rebeliune, nu-i mai vedeam aproape deloc. Căderea legiunii a lichidat apoi totul“. Iar motivaţii în aceeaşi cheie nu au lipsit la Dan Barbilian şi cu alte câteva ocazii, la fel cum prietenii din epocă şi biografii săi de mai apoi au întregit aspectul şi cu o justificare cât se poate de... umană: speranţa matematicianului ca sub noul regim de „ordine“ instituit de legionari să-şi atingă dezideratul de a deveni profesor titular la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, convins fiind că doar calitatea de conferenţiar era una depăşită, dat fiind prestigiul său ştiinţific, îndeosebi peste graniţele ţării. Cu alte cuvinte, din punct de vedere politic, după 1941, a fost mult mai puţin primejdios să fie catalogat drept oportunist decât legionar, cu o adeziune explicit formulată totuşi la ideologia extremei drepte, a nazismului şi antisemitismului.
          Din perspectiva „oportunismului“, lucrurile sunt oarecum clare, devreme ce faptele par să coincidă şi în această direcţie. În fond, cooptarea la universitate a fost şi este un mecanism foarte complex, care nu exclude întru totul hazardul, însă dincolo de acţiunea principiului meritocratic au mai fost şi alţi stimuli. În acest context putem vorbi – printre altele – de existenţa „oportunismului“, adică apetitul unora dintre aspiranţii fără atuuri solide de a naviga cu abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la poziţia râvnită. În fond, oportunistul – dincolo de semnificaţia unei persoane care şi creează şanse – este un excelent manipulator al opiniei celorlalţi, tehnica devenind de-a lungul vremii poate regula de bază pentru succesul sau chiar supravieţuirea profesională a cuiva, deşi tot mai mult noţiunea a căpătat conotaţii negative. 
          Pe de altă parte, nu trebuie să credem că Dan Barbilian chiar nu a ştiut la ce s-a angajat când începea să cânte osanale lui Corneliu Zelea-Codreanu ori Adolf Hitler, făcând versuri doar din naivitate, ca un exerciţiu scriitoricesc, şi din dorinţa de a promova de la conferenţiar la profesor titular. Între stilul acestora din urmă şi Riga Crypto – să zicem – chiar nu există nicio filiaţie stilistică, fiind evident caracterul de odă! Justificarea lui, că sub „vechiul“ regim, al lui Carol al II-lea, prim-ministrul de atunci – Armand Călinescu – i-ar fi anulat promovarea, şansa lui de ascensiune profesională ivindu-se abia odată cu instaurarea regimului legionar, este de departe cusută cu aţă albă, pentru simplul motiv că „noua ordine“ a început tocmai cu un asasinat, al prim-ministrului! A mai aşteptat Barbilian încă doi ani pentru a constata că legionarii erau antisemiţi, că au folosit asasinatul ca armă politică etc.? Pentru că un personaj ca el, oricât de poetic şi de „aerian“ am dori să-l credem, ne apare în mai toate mărturiile ca fiind solid ancorat în realităţile epocii, nu doar puternic dominat de instinctele primare, ci mai ales la curent cu viaţa politică (naţională şi din afară), cu bârfele din câmpul literar, cu sforăriile din mediul universitar, cu mecanismele de selecţie şi promovare din mediul academic etc., aşa cum rezultă şi din documentele de mai jos.
          Dar să presupunem că justificările lui Dan Barbilian ar putea fi luate cu bună-credinţă, deşi multe, multe alte argumente derivate din cele de mai sus ar putea fi prea bine dezvoltate. Însă mai greu de înţeles ar fi atitudinea lui faţă de unii colegi de breaslă – aşa cum rezultă din documentele de mai jos, dar şi din alte mărturii –, ce denotă nu doar un spirit critic (uneori nedrept, după cum se va vedea), ci şi multă invidie, ranchiună, chiar o animozitate răzbunătoare faţă de unii confraţi ce au promovat înaintea poetului-matematician. Oricum, delaţiunea este o pornire detestabilă a fiinţei umane, însă acest lucru devine mult mai grav sub egida unei ideologii de extremă dreaptă, uneori cu consecinţe dramatice pentru cei ce nu erau agreaţi de „cruciaţii“ românismului, adepţi ai violenţei şi chiar ai suprimărilor fizice.
          Cât a fost de îndreptăţit Dan Barbilian să apeleze la o asemenea manieră de a prezenta propria sa situaţie universitară, dar mai ales pe a altora, cu un spirit nu doar critic, ci hipercritic, ar fi o temă de dezlegat într-un mai complex studiu despre corpul profesoral al facultăţilor de ştiinţe. Însă este evident că se impun reflecţii suplimentare în ceea ce priveşte înţelegerea nu doar a structurilor de funcţionare a instituţiilor de educaţie elevată, ci şi părţile esenţiale ale întregului angrenaj cultural naţional, cu fizionomia mai bine conturată a unei fracţiuni din elitele intelectuale româneşti, desluşindu se astfel cum şi cât au servit intereselor proprii (individuale sau de grup) diversele pârghii instituţionale deţinute la un moment dat, cam în ce măsură prestigiul a avut la bază componente reale sau improvizate, cum şi prin ce mijloace mediocrităţile pot deveni „oamenii zilei“, iar veritabilii creatori de bunuri culturale pot muri în anonimat etc.
          Dar să reproducem mai jos documentele.


[1]


Domnule Ministru,

          Universitatea din Bucureşti se poate felicita, fără îndoială, de câştigurile rezultate prin încadrarea profesorilor proveniţi de la Universitatea din Cernăuţi, câtă vreme această încadrare se acoperă cu meritul civic şi ştiinţific.
          La secţia de matematice a Facultăţii de Ştiinţe au fost încadraţi d.d. Miron Niculescu şi Dan Hulubei, în urma dispoziţiilor care, în ultimă cercetare, pornesc de la fostul director al învăţământului superior, d. Th. Ionescu, om al vechiului regim.
          Îmi iau voia să întâmpin încadrarea d. Miron Niculescu cu câteva obiecţii şi să contest cu toată tăria încadrarea d. Dan Hulubei.

*
*    *

          Din punct de vedere ştiinţific d. Miron Niculescu înseamnă o achiziţie decentă pentru Universitatea din Bucureşti, dacă o privim în sine. Într-adevăr d. Miron Niculescu are o activitate matematică.
          Cu toate acestea există la Secţia Matematică a Fac.[ultăţii] de Ştiinţe conferenţiari şi asistenţi a căror situaţie ştiinţifică nu cedează cu nimic situaţiei d. Miron Niculescu (s-ar putea spune uneori, dimpotrivă).
          Vârsta, poziţia socială îi aşază pe aceştia deasupra d. Miron Niculescu. Ei au ştiut să aştepte, muncind tăcut în sectorul specialităţii lor, în vreme ce cariera universitară a d. Niculescu se desfăşura cu o dezinvoltură demoralizantă pentru dânşii.
          Astfel, prima numire a d. M. Niculescu la Cernăuţi (la conferinţa de Mat.[ematici] Generale) a fost făcută înainte ca Dsa să-şi fi trecut doctoratul, ceea ce constitue o nedreptate şi chiar o ilegalitate, dacă ţinem seamă că, la acea dată, existau în ţară doctori în matematice neutilizaţi. Mă întreb dacă explicaţia nu trebue căutată în faptul că d. M. Niculescu e finul fostului ministru al Instrucţiunii Publice şi ginerele inspectorului şcolar din acel minister, d. Gh. Costescu, „aghiotantul politic“ al primului, pentru a folosi un eufemism.
          Numirea d. Niculescu la catedra de Geometrie din Cernăuţi (pentru care nu avea niciun titlu, lucrările sale fiind de Analiză) s-a făcut într-o atmosferă de complicitate locală, cu ignorarea deliberată a posibililor candidaţi, specializaţi în Geometrie.
          Acestă ridicare, cu „arderea etapelor“, ar fi trebuit să determine în schimb, la d. Niculescu, o devotare totală carierei de universitar cernăuţean. – Dimpotrivă, Dsa s-a înrolat de timpuriu, şi a rămas până la urmă, în acel lot de profesori cernăuţeni migratori (navetişti), acordând Cernăuţului două zile pe săptămână, contribuind în felul acesta la pierderea sufletească a acestui oraş, înainte de pierderea lui teritorială.
          Din toate aceste motive, încadrarea d. Niculescu la Universitatea din Bucureşti devine ratificarea unui mod de recrutare mult prea optimist şi o ameninţare de ocupare fără efort a viitoarelor vacanţe de catedre de la Fac.[ultatea] de Ştiinţe – deci compromiterea încă o dată a carierei acelor conferenţiari şi asistenţi mai în vârstă şi cu o situaţie ştiinţifică preponderantă.
          În niciun caz încadrarea d. Niculescu n-ar trebui să constitue o primă asupra acestor elemente, de soarta cărora va fi chemat să decidă, ca membru al Consiliului Facultăţii.

*
*    *

          Cazul d. Dan Hulubei, doctor în ştiinţe de la Nancy, e mult mai simplu.
          Rog pe d. Ministru să ceară lista lucrărilor d. D. H. M-ar surprinde dacă ele, inclusiv Teza, nu pot fi numărate pe degetele unei singure mâini.
          Despre lucrările de Geometrie ale sale pot afirma, cu greutatea pe care mi-o dă reputaţia ştiinţifică ce se întâmplă să am, că nu au nicio însemnătate pentru Ştiinţa-care-se-face. Aceea dintre ele care s-ar părea că se sustrage de la această apreciere radicală, disertează în jurul unei probleme de mult tranşată: problema isoperimetrelor. – În sprijinul judecăţii mele chem autoritatea şefului şcoalei germane geometrice, d. Wilhelm Blaschke, din Hamburg, care poate afirma că numele d. Dan Hulubei nu are circulaţie în Ştiinţă. Pentru activitatea de mecanician a d. D. H., să se întrebe d. G. Hamel, profesorul de specialitate al Universităţii din Berlin.
          În ceea ce priveşte referinţele ce se pot culege în ţară asupra d. Dan Hulubei, Ministerul Educaţiei nu poate fi destul de circumspect:
          a) d. Dan Hulubei e rudă cu d. Malaxa. Deci referentul său va trebui să nu aibă legături cu marea industrie.
          b) d. D.H. e fratele profesorului Horia Hulubei, fost senator al regimului Carol şi cunoscut pentru coloratura sa ideologică comunizantă şi legăturile sale cu Frontul Popular din Franţa. Ştiu din spusele d. Prof. I. Plăcinţianu, confirmate şi de d. Prof. Eugen Bădărău, că d. Horia Hulubei n-a dispreţuit să alăture meritelor sale de muncitor ştiinţific o scrisoare de recomandaţie a d. Delbos, ministrul de externe al Frontului Popular, pentru desăvârşirea carierei sale universitare, ceea ce constitue un nemaiauzit precedent. – Din aceste motive referentul d. Dan Hulubei ar fi trebuit ales printre cei care nu au jucat niciun rol în organizarea acelui atentat la conştiinţa naţională (iniţiat de Frontul Popular din Franţa şi judeo-masoneria engleză): „Frontul Renaşterei Naţionale“.
          Să se noteze că d. Dan Hulubei a fost desemnat drept comandant al Frontului Studenţesc din Cernăuţi, loc de încredere în trecutul regim.
          c) Referentul asupra cazului D. Hulubei ar trebui să fie un om de necontestată integritate. De exemplu, dintre aceia care, a doua zi după ieşirea din vreun eventual minister, au refuzat să facă parte din consiliile de administraţie ale societăţilor particulare, în legătură strânsă cu specialitatea portofoliului său.
          d) Referentul ar trebui să fi fost şi să fi rămas un om de ştiinţă (nu ştiinţă vulgarizată), dintre aceia ale căror lucrări ştiinţifice, pompos intitulate „memorii“, sunt înregistrate în „Zentralblatt für Math.[ematik]“ – oglinda activităţii matematice mondiale –, cu mai mult decât titlul – ceea ce dovedeşte dispreţul revistei pentru inanitatea aportului ştiinţific.
          Un referent care n-ar întruni aceste condiţii mi se pare eminamente recuzabil. Mă întreb, dacă Ministerul a observat aceste condiţii în indicarea referentului asupra cazului D. Hulubei?
          Mă întreb, dacă Ministerul Educaţiei a avut deajuns în vedere, la încadrarea d. D. H., că Dsa a ajuns profesor universitar pe cea mai mică dintre portiţe: împotriva avizului Consiliului Facultăţii de Ştiinţe din Cernăuţi şi în urma unui proces în contencios asupra interpretării dispoziţiilor tranzitorii din „legea Iorga“ (având ca avocat pe fostul rezident regal d. Alexianu)?
          În aceste condiţii, încadrarea la Bucureşti a unui profesor de asemenea provenienţă constitue o însemnată scădere de prestigiu pentru prima Universitate a ţării; un prilej de descurageare şi o ameninţare, pentru acei muncitori ştiinţifici de la această Universitate, care aşteaptă încă împlinirea carierei lor.
          Aştept de la primul Ministru al Educaţiei al României Legionare toată dreptatea înscrisă în vestirile Căpitanului, în care cred nezdruncinat.

                                     Dan Barbilian
                                                Conferenţiar la Fac.[ultatea] de Ştiinţe, Bucureşti


Domnului Ministru al Educaţiei Naţionale

(Arhihele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 55-57)


[2]

[Înregistrat la 26 noiembrie 1940]


MEMORIU

          De ani de zile urmăresc să ridic, prin munca mea ştiinţifică, matematicele româneşti la oarecare treaptă de demnitate europeană. Cred că am reuşit, după cum, în ţară, o recunosc chiar adversarii mei şi după cum mărturisesc repetatele invitaţii oficiale la universităţi şi societăţi ştiinţifice germane: am ţinut lecţii la Hamburg, Viena, Münster şi chiar în „cetatea înaltă“ a matematicelor germane: Göttingen. Sunt referent la Zentralblatt für Mathematik şi colaborator la Jahrbuch über die Fortschritte der Mathematik. – În 1938, după lecţiile la Universităţile din Viena şi Münster am avut cinstea să fiu invitat ca oaspe de onoare la Congresul naţional german de Mat.[ematică] şi Fizică din Baden-Baden, alături de cei mai mari matematicieni italieni, profesorii Severi şi Bompiani.
          Nefiind încadrat în niciun partid politic şi fără legături de rudenie cu puternicii zilei, ridicând o masă de duşmănii prin atitudinea mea dârză şi hotărâtă faţă de ilegalităţi sau numai lipse de delicateţă, mă găsesc astăzi la aproape 46 de ani tot conferenţiar, cu toate că s-au ivit între timp numeroase ocazii în care mi s-ar fi putut da satisfacţie.
          – Astfel, la vacanţa catedrei de Geometrie Analitică şi Geometrie Superioară, de la Cernăuţi, s-a ocolit concursul şi s-a procedat la chemarea unui tânăr conferenţiar ne-geometru, care prin anumite legături politice fusese numit conferenţiar înainte de a-şi lua doctoratul. *
          – În 1937 Facultatea de Ştiinţe din Buc.[ureşti] a cerut, pentru mine, transformarea conferinţei ce ocupam în catedră de Axiomatică. Totuşi această catedră n-a putut trece în bugetul din aprilie 1938, datorită sabotagiului asociaţiei oculte Falanga, căreia atitudinea mea independentă şi hotărâtă în anume chestiuni îi devenise neplăcută (cu toate că făceam parte din Institutul de Ştiinţă anexat ei, unde urmasem chemării a doi profesori pentru care am o deosebită stimă: N. Coculescu şi răposatul Aurel Angelescu). – Între timp Sfinţia Sa Episcopul Colan, care devenise ministru şi căruia izbutisem să-i explic situaţia mea, şi-a luat asupră-şi să-mi facă dreptate. A cerut Directorului General al Învăţământului Superior, Dl C. Kiriţescu, să dea curs propunerii Facultăţii şi să întocmească decretul regal. Deşi instrucţiunile fuseseră date pe la mijlocul lunii aprilie, oculta funcţionarilor Ministerului Educaţiei de atunci a amânat, sub pretexte specioase, decretul, care a apărut abia în Monitorul Oficial de la 25 iunie 1938, dată la care nu mai erau şanse să se ţină consiliul profesorilor sau al senatului universitar, al căror consimţământ era implicat de textul decretului:
          Art. I. Conferinţa de Matem.[atici] Elem.[entare] şi Geometrie Descriptivă, de pe lângă Fac.[ultatea] de Ştiinţe din Bucureşti, se transformă în Catedră de Matem.[atici] Elem.[entare] şi Axiomatică.
Art. II. Actualul conferenţiar titular devine profesor titular, după un vot al Consiliului Facultăţii şi al Senatului Universitar.
          Eu plecasem de la începutul lui iunie în Germania, să-mi ţin prelegerile la universităţile unde fusesem invitat, de unde m-am întors abia în septembre, după congresul matem.[atic] german din Baden-Baden. Între timp, Armand Călinescu devenise ministru al Educaţiei Naţionale. În legea de reorganizare a învăţământului universitar, catedra de Axiomatică nu a putut găsi loc, sub pretext că nu există catedră asemănătoare la alte facultăţi, desigur pretext, deoarece există în lege cel puţin o catedră (a lui Horia Hulubei) fără omolog la alte Facultăţi. Motivele adevărate erau: 1) legăturile mele cu Germania; 2) un antisemitism hotărât; 3) simpatia faţă de mişcarea legionară, exprimată imprudent într-o conversaţie cu d. Ralea, înainte de Prigoană.
          De atunci au fost încă trei vacanţe de catedre, în legătură cu specialitatea mea: catedra de Algebră de la Bucureşti, cea de la Cernăuţi şi în sfârşit catedra de Geometrie a regretatului G. Ţiţeica. Nu s-a putut găsi însă loc pentru mine. Ceva mai mult, la ocuparea ultimei catedre a trebuit să susţin candidatura prof. Vrânceanu, pe lângă acei membri ai Consiliului care, din spirit de dreptate, declarase că se abţin de la vot, afirmându-le că la rigoare mă voi duce şi în provincie, numai pentru a împiedica venirea d. Miron Niculescu, candidatul Falangei, la o catedră pentru care nu avea nicio competinţă.
          Astăzi e vacantă la Bucureşti catedra de Teoria Funcţiunilor. Lucrările mele de la rubricele  şi  din Nota de lucrări ştiinţifice alăturată, cum şi cursul, purtând în mare parte asupra unor vederi proprii în aşa-numita Geometrische Funktionentheorie, propus anul trecut studenţilor din anul IV de Mat.[atici], dovedesc deajuns competenţa pentru a ocupa şi o astfel de catedră. E în spiritul noii Ere Legionare repararea nedreptăţilor vechi şi cred că ocuparea acestei catedre îmi revine. Împrejurări de ordin practic – înlăturarea mea din o a doua slujbă ce ocupam la stat (şi care îmi permitea să duc, în Bucureşti, un traiu mai omenos) prin aplicarea legii cumulului recentă – fac târziul act de dreptate pe care-l aştept dureros de actual.

 D. Barbilian
            titularul Conferinţei de Mat.[ematici] Gen[erale] şi Geometrie de la Fac.[ultatea] de ştiinţe din Bucureşti

[Rezoluţie: „1. XI. 40. Dlui Făcăoaru pt. a supune cazul Comisiei de revizuiri. T. Herseni“]

(Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 61 bis)


[3]


[Înregistrat la Ministerul Educaţiei Naţionale sub nr. 231663/19 noiembrie 1940]

Declaraţie

          Numirea în Învăţământul Superior a d. Miron Niculescu (astăzi profesor încadrat la Fac.[ultatea] de Ştiinţe din Bucureşti) şi ocuparea de către d. Alex. Ghika a conferinţei de Analiză, de la Fac.[ultatea] de Ştiinţe (transformată între timp în conferinţă de Teoria Funcţiunilor) s-au făcut într-o atmosferă de adâncă imoralitate, de atribuit aceleiaşi cauze: amestecul fostului consilier regal dr. C. Angelescu în treburile interne ale facultăţilor şi râvna d-sale de a-şi căpătui ginerii şi finii.
          D. Miron Niculescu a fost numit conferenţiar de Matem.[atici] Generale la Fac.[ultatea] de Ştiinţe din Cernăuţi înainte de a-şi fi luat doctoratul, cu toate că la acea dată exista în ţară un doctor în matematice (d. O. Ţino) neutilizat încă în învăţământul superior.
          Această călcare de lege (dar mai ales neomenie) îşi are explicaţia în faptul că d. Miron Niculescu era fiu şi ginere de institutori, agenţi electorali şi oameni de casă ai politicianului dr. Angelescu. Socrul, d. Gh. Costescu, era chiar, la acea dată, inspector şcolar în Minister. Ceva mai mult, nunul d. Niculescu se întâmplă să fie acelaşi fost ministru dr. Angelescu care, în opoziţie sau la guvern, ştia prin omul său C. Kiriţescu să-şi impună voinţa în Universităţi.
          De asemenea, d. Miron Niculescu a ocupat catedra de Geometrie Analitică din Cernăuţi fără să aibă o singură lucrare de Geometrie (afară de un articol elementar, de pe vremea când era elev de liceu, din „Gazeta Mat.[ematică]“), ocolindu-se concursul şi pe bază de aranjamente locale.
Ca profesor la Cernăuţi s-a distins prin dezertarea şase ani de-a rândul a locului activităţii sale, consacrând Cernăuţului 2 zile pe săptămână, iar focarului său conjugal, din Bucureşti, 5. Acest puţin scrupulos universitar şi semenii lui care, la Cernăuţi, erau legiune au contribuit astfel la înstrăinarea sufletească a oraşului înainte de înstrăinarea teritorială.
          Dl Alexandru Ghika a ocupat o conferinţă anume reînfiinţată pentru d-sa în vremea ministeriatului socrului său, dr. Angelescu, şi prin intervenţia acestuia. Cu precauţie comisia de examen a fost alcătuită din d.d. Dragomir Hurmuzescu, A. Davidoglu, N. Coculescu, dintre care unul cel puţin era liberal cunoscut.
          În faţa acestei intimidări, tinerii matematicieni, fără situaţie universitară în acel moment (vreo 10), s-au abţinut de a contracandida pe d. Ghika, cu toate că situaţia sa ştiinţifică era şi este nici mai mult nici mai puţin decât cuviincioasă.
          Dl. Ghika a fost astfel singurul candidat al conferinţei sale, ceea ce este fără precedent.

*
*    *

          Îmi îngădui să atrag atenţia Onor. Comisii şi asupra situaţiei morale a d. S. Stoilov, prof. de Analiză la Şc.[oala] Politechnică.
          O fac cu destulă tristeţe fiind vorba, de astă dată, de un om de ştiinţă.

                             Barbilian

          Onoratei Comisii de Verificare a Situaţiei Universitarilor (subcomisia pentru Fac.[ultatea] de Ştiinţe)

(Arhivele Statului Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii Publice, dos. 1028/1940, f. 116)

          După cum prea bine se poate constata, neîmplinirile lui Dan Barbilian în planul promovării ca profesor universitar titular (deziderat cu nimic deplorabil) îl pun în postura nu de „referent“ pe marginea operei matematice a trei dintre colegii lui (Miron Niculescu, Dan Hulubei şi Alexandru Ghika) – la rigoare chiar patru, prin invocarea lui S. Stoilov –, ci de delator în ce priveşte părţi din biografia acestora, invocând înrudiri, alianţe familiale, afinităţi ideologice diferite de cele fasciste etc. Dacă unul dintre documente – Memoriul – este aproape un strigăt de disperare pentru nedreptăţile pe care le-a întâmpinat Barbilian în ascensiunea profesională, prin a fi numit profesor titular, celelalte par acte de oribilă turnătorie. Asta face ca Barbilian să fie luat de valul înşelător al unor presupuse îndreptări ale nedreptăţilor vechilor guvernări din România, la nevoie calificându-se „antisemit“ (deşi nu avem ieşiri ale acestuia în această direcţie), susţinător al mişcării legionare, adept al tulburei, aşa-zisei ideologii promovate de Corneliu Zelea-Codreanu şi, mai apoi, de Horia Sima.
          A încerca noi acum să devoalăm cine sunt cele trei principale personaje, colegi ai lui Dan Barbilian, ce s-au „bucurat“ de atenţia denunţătoare a poetului-universitar, prin texte redactate poate nu chiar pe un colţ de masă la Capşa, printre cafele, fum de ţigară şi cu o uşoară infuzie de narcotice, ar putea deveni extrem de ridicol pentru lumea matematică nu doar de la noi, ci mai de pretutindeni.
          Pentru profani însă, se cuvine menţionat că Miron Niculescu (1903-1975) şi-a trecut doctoratul la Sorbona, sub îndrumarea lui Paul Montel, cu o teză despre Fonctions complexes dans le plan et dans l’espace, în 1928. A predat apoi la Universitatea din Cernăuţi, pentru ca după ocupaţia sovietică din 1940 să vină prin transfer la Bucureşti. În capitala Bucovinei a fost conferenţiar suplinitor de matematici generale, a devenit apoi docent de analiză matematică şi conferenţiar definitiv (1931), după numai doi ani ocupând ca titular Catedra de geometrie analitică, abia la Bucureşti ocupând de la începutul lui 1942 Catedra de calcul diferenţiat şi integral. În acest context, s-a afirmat ca specialist în teoria funcţiilor, îndeosebi a celor armonice, poliarmonice şi policalorice, dar şi în direcţia studiului analicităţii eliptice, hiperbolice ori parabolice, cu rezultate notabile. De altfel, cercetările sale i-au adus o largă recunoaştere naţională, fiind ales membru corespondent (1936), apoi titular (1953) al Academiei Române, al cărei preşedinte a şi fost din 1966. Totodată, a condus Institutul de Matematică al acestui înalt for ştiinţific (din 1963), realizările lui fiind apreciate şi în străinătate, devenind bunăoară vicepreşedinte al International Mathematical Union, dar şi dobândind numărul „Erdös 2“. Foarte semnificativ este faptul că a fost un veritabil profesor, făcând „şcoală“, mai toţi studenţii îndrăgindu-l pentru prezenţa lui umană şi de la catedră.
          Celălalt, Dan Hulubei (1899-1964), şi-a susţinut doctoratul la Nancy, în 1925, cu o disertaţie intitulată Sur la relation entre la théorie des espaces à courbure constante et la géometrie des sphères, după care devine asistent (1925) şi conferenţiar la Iaşi (1926), pentru ca din 1932 să fie cooptat ca profesor de geometrie analitică şi proiectivă la Universitatea din Cernăuţi, în 1940 trecând la Facultatea de Ştiinţe din capitală, ca profesor de mecanică raţională. Mai apoi, în anii regimului comunist, va preda matematici generale la Facultatea de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc (1948-1953), pentru ca în cele din urmă să devină şeful Catedrei de matematici la Institutul Politehnic din Galaţi. Deşi numărul lucrărilor sale este destul de redus, calitatea a ceea ce a tipărit a fost îndeajuns elogiată de istoriografia domeniului.
          Alexandru Ghika (1902-1964), cu un doctorat la Paris în 1929, a devenit conferenţiar de analiza şi teoria funcţiilor la începutul lui 1935, la Bucureşti. Are meritul de a fi inaugurat în universităţile româneşti studiul funcţiilor analitice, îndeosebi al funcţiilor monogene uniforme, domeniu încă de pionierat şi în lumea occidentală, datorat matematicianului francez Borel. Din această perspectivă, Ghika a elaborat noţiuni noi, precum punctele periferice şi interstiţiale. În 1963 a fost ales membru titular al Academiei Române, după ce în 1948 fusese cooptat corespondent.
          Se poate constata o anume animozitate a lui Dan Barbilian faţă de cei proveniţi de la Cernăuţi, poate şi pentru că – la un moment dat –, în disperare de cauză, ar fi fost în stare să meargă la universitatea bucovineană, numai să devină profesor. Însă mai mult ca orice vorbesc documentele, acestea publicate acum, dar şi altele, care vin să întărească imaginea poetului-matematician, într-un sens diferit de cea conturată de soţia sa Gerda Barbilian într-un apreciabil volum intitulat Ion Barbu: Amintiri (1979) ori de cei câţiva biografi ai săi, care nu întotdeauna s-au simţit confortabil când au fost în situaţia de a reconstitui şi această parte din viaţa lui.

Lucian Nastasă

„Poeticul“ Dan Barbilian şi mişcarea legionară

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)