În chestiunea onoarei

Ovidiu Pecican

          Publicând Cinstite obraze, moftangii şi domni (Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2012, 160 p., eseu premiat la concursul de manuscrise al Uniunii Scriitorilor din România, ediţia 2012), Simona Vasilache se înscrie într-un flux cultural afirmat mai recent în cercetarea culturală românească; unul ce depăşeşte limitele tradiţionale ale comparatismului literar, contaminându-se de năravurile istoriografiei postbelice afirmate de noua şcoală franceză articulată în jurul lui Marc Bloch şi al lui Lucien Febvre. Profitul acestei joncţiuni este consistent, fiindcă prilejuieşte glisări în direcţii umaniste ce merg de la geografie (cea urbană este afirmată, de pildă, în cărţile Andreei Răsuceanu, interesată de geografiile urbane fictive şi reale legate de Mircea Eliade) înspre medicină (chestiunea sângelui şi cea a ciumei, ca teme literare, şi-au găsit locul în teze doctorale, dintre care una a apărut deja şi sub formă de carte) şi filosofie (axată pe speculaţia în jurul afectelor, al conceptelor relevante etic ş.a.). Printr-un tip de dinamică repetitiv în cultura noastră modernă, această adeziune programatică la „noua istorie“ hexagonală, începută prin apariţia Revistei istorice române şi exprimată printr-o reacţie la romantismul umoral al lui N. Iorga a foştilor lui discipoli C. C. Giurescu şi P. P. Panaitescu (dar şi a lui Gh. I. Brătianu şi N. Cartojan etc.), a continuat abia după 1990, prin optzecismul istoriografic şi, după cum se vede, îşi caută în continuare expresia şi odată cu douămiismul, nefiind nici acum o experienţă culturală epuizată în România. Faptul, explicabil, în aparenţă, prin sincopa inaugurată prin al Doilea Război Mondial şi adâncită o jumătate de secol de dictatura ideologică a comunismului, trebuie să aibă şi alte explicaţii, mai profunde. Nu aici este însă locul de a le căuta şi a le analiza.
          În volumul Simonei Vasilache literatura este invocată ca arhivă a documentelor despre onoare, aşa cum era ea înţeleasă de autorii de poezie, teatru şi proză şi, prin ei, de lumea românească de care aceştia aparţineau. Ce este onoarea pentru protagoniştii vârstelor romantică, „de tranziţie“ şi caragialiană, corespondente principalelor paradigme stilistic-culturale ale perioadei dintre 1848 şi 1920?, se întreabă Simona Vasilache, căzând într-un tipar eseistic care îşi are modelul naţional în abordarea lui Ştefan Cazimir din Alfabetul de tranziţie. Această remarcă vrea să semnaleze atât o anume coincidenţă – parţială, e drept – în materie de cronologie a perioadelor explorate de cei doi autori, cât şi una de tip de scriitură: una literar-expresivă, cu un caracter evocator saturat de cazuistică, unde comentariul evită, cât poate, erudiţia conceptualizată, dând glas textelor. Nu altceva făcea nici Neagu Djuvara în Între Orient şi Occident: Ţările române la începutul epocii moderne (1995).
          De remarcat, în altă ordine de idei, că o cronologie istorică ce părea pe deplin elucidată suportă, la autoare, o reevaluare întemeiată pe stilul unei etape, al unei epoci. Recunoaştem aici un model blagian, asumat conştient sau nu, în filosofia căruia – ce se dovedeşte tot mai mult beneficiara unor ecouri culturale consistente, şi nu lipsită de urmaşi, cum s-a presupus – fiinţa istorică se distinge printr-un stil cultural, în diversele etape ale trecutului.
          În ce priveşte subiectul, acesta ţine de un decupaj conversator şi ancien régime, în măsura în care abordează un concept central al lumii dinainte de modernitate: onoarea. Alături de cercetările privind nobilitatea (evghenia, blagorodia), în care şi-au exersat flerul şi ştiinţa de cercetători mai mult istoricii medievişti şi cei ai modernismului timpuriu, elucidarea prezenţei sentimentului şi a înţelesurilor onoarei în spaţiul românesc este esenţială pentru definirea unei lumi din care venim, dar pe care, mai cu seamă prin pozitivism, am descifrat-o prea adeseori în termenii stabilirii unor fapte şi cronologii, reprezentările etice rămânând pe mai departe obscure.
          Importanţa metodologică a demersului se cuvine şi ea subliniată, căci nu sunt la noi mulţi oamenii de formaţie ştiinţifică ce acordă izvoarelor literare creditul meritat de nişte surse de prima mână. Printr-o remarcă preliminară, Simona Vasilache reţine că „personajele [operelor literare – n. O. P.] au o onoare care e mai puţin a persoanei, cât a epocii lor“. Ea pare să fie astfel de părere că protagonistul literar, siluetă sau voce, exprimă convingeri ce exprimă un soi de medie statistică sau o părere dominantă într-un mediu şi o epocă anume; o dominantă intersubiectivă dintr-un interval temporal dat; altfel spus, o mentalitate. Adevărata aspiraţie a cărţii se situează însă, după toate aparenţele, într-un alt orizont, căci miza pariului este să evidenţieze „care sunt universaliile onoarei literare“. Expresia trebuie înţeleasă, pe de o parte, cu toată seriozitatea, ca jalonând o aspiraţie şi o altitudine de factură filosofică a textului, iar pe de alta, ca o metaforă, câtă vreme universaliile sunt… universale, nu circumscrise unui mediu naţional şi unui interval de mai puţin de un secol dintr-o întreagă istorie.
          Desigur, textul autoarei etalează – ca un autentic text cu valenţe literare – „erudiţia eseistei, ingeniozităţile ei asociative“, după cum observa G. Dimisianu, iar „stilul abrupt, ritmul susţinut, mobilitatea ideilor constituie principalele atuuri ale cărţii…“ (Andreea Răsuceanu). Calităţile literare şi de construcţie ale cărţii nu impietează însă asupra abordării metodice şi intuitive ori asupra relevanţei ştiinţifice a demersului.
          Nu este pentru prima oară când un autor român o ia pe calea discutării valorilor morale. Ioan Buduca publica încă în anii ’80 ai secolului trecut o carte despre ironie, urmând un model jankélévitch-ian. Ulterior, Gabriel Liiceanu a publicat mai multe eseuri despre minciună, despre ură şi despre seducţie. Dar Simona Vasilache atacă în mod curajos o temă situată la întâlnirea moralei cu istoria, un argument hotărâtor al nobleţii sufleteşti şi al celei sociale, despărţind, pentru cultura noastră, apele în direcţia explorării onoarei. Altfel spus – cu propriile ei cuvinte –, ea îşi croieşte drum în „Istoria lucrurilor serioase […] E istoria pe care ne cam ferim să o scriem“, căci „seriozitatea obligă“ (p. 7). Ea urmăreşte cum, „prin ultimii ani ai secolului al XVII-lea, apele se despart de-a binelea, literatura lăsând în urmă, în lumea clasică, onoarea ca ruşine pentru a îmbrăţişa, în ce vor fi să fie modernele examene de conştiinţă, onoarea ca vină“ (p. 17-18).
          De fapt, în conformitate cu propriile ei descifrări, cartea nu se ocupă de onoare, ci de dizolvarea ei până în punctul în care „lumea de după 1914 […] e o societate a post-onoarei“ (p. 8). Este, de fapt, o aliniere la evoluţiile celeilalte Europe, mai înaintate. Individualismul, dublat de masificare, fenomene care, împreună cu saltul industrial, cu producţia de masă, cu explozia demografică urbană şi cu dezvoltarea telecomunicaţiilor care anonimizează (telegraful, telefonul şi radioul ce autonomizează vocea), produc, alături de alte aventuri ale istoriei contemporane, fenomenul de efasare şi modificare a reperelor şi a organului moral. Vizibil înzestrată, eseista putea fi mai puţin succintă, dând discursului şi reliefurile mai înalte, şi alonja mai puţin brefă de care cititorul ar fi beneficiat mai pe îndelete.
          Mi-ar fi plăcut, de pildă, ca discuţia despre cronicile şi cronicarii români să depăşească minusculul comentariu ce urmează:

Cronicile literaturii noastre vechi aveau o funcţie de onorare care o anula, voluntar, pe cea literară. Erau transmise ca să dea recunoaştere, ca să facă trainice reuşitele unor strămoşi exemplari. […] Cronicile, indiferent de forma pe care o îmbracă, au rolul acelei fraze prin care Flavian era reprimit în graţiile imperiului: „adserere honorem et memoriam revocare“. (p. 8-9)

Şi aceasta pentru că, după cum se ştie, cronicile includ şi pagini departe de orice encomiastică, pline de înfrângeri în lupte, morţi premature, secete şi lăcuste, comete şi comploturi. Poate că datorită parti-pris-ului de lectură pe care tema îl implică, scrierile istorice anterioare secolului al XVIII-lea sunt înţelese doar ca formulă de onorare ori ca instrument propagandistic, ceea ce înseamnă, desigur, o descifrare reductivă a rolului lor. Dar aceasta este o altă discuţie, dincolo de care opusculul transparent al Simonei Vasilache merită să fie… onorat prin ceea ce el aduce şi prin felul în care o face.

 

Ovidiu Pecican

În chestiunea onoarei (Simona Vasilache, Cinstite obraze, moftangii şi domni. Bucureşti: Ed. Cartea Românească, 2012)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)