Horia Bădescu în cadenţe eleusine

Irina Petraş

          Antologia Cărţile vieţuirii (Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013) deschide un proiect editorial ambiţios. Realizat grafic excepţional, el este lansat sub egida Universităţii „Babeş-Bolyai“ şi susţinut de CopyRo, urmând să însumeze cărţile echinoxiştilor (inclusiv albume dedicate graficienilor revistei şi facsimile ale numerelor primului an) într-un ritm care să rotunjească, până în 2018, o izbândă dedicată, deopotrivă, Centenarului Marii Uniri şi jumătăţii de veac Echinox. Horia Bădescu deschide colecţia de poezie Echinox (coordonată de Eugen Uricaru) cu trei volume elegante, în casetă: La poarta cuvântului, 238 pag., postfaţă de Ioan Adam; Furcile caudine, 260 pag., postfaţă de Petru Poantă; De la o zi la alta, 228 pag., postfaţă de Ioan Holban.
          Recitirea dintr-o răsuflare a poemelor lui Horia Bădescu în curgerea lor cronologică de peste patru decenii mi-a dat un înfiorat, melancolic sentiment de foarte vechi şi de foarte de departe. Nu doar fiindcă ele scandează tinereţea noastră. Nu despre vetustitate e vorba, ci despre atemporalitate, căci multe dintre versurile sale ameninţă să devină rostiri anonime: „E toamnă nebun de frumoasă la Cluj“; „E seară-n lume; poate şi în noi / îşi coace noaptea-ntunecatul mugur“; „Scad zilele, scădere e în toate“; „Un amurg obosit îmi e trupul“; „Simt veacul cum se zgribuleşte!“; „Îşi bate toamna coasa pe nicovala ploii / de sus lumina cade ca dintr-un fagur stors“; „Te poticneşti de lume ca un orb / cad lucrurile-n ele şi te sorb / lumina e de untdelemn şi moarte…“; „Toate la fel: / noi, Dumnezeu, eternitatea“; „O eroare veacul / ori îngenuncheata ta / înţelegere? / Nu socoti“.
          E acum şi mai evident în ce măsură este egal cu sine echinoxistul Horia Bădescu. Încă de la Marile Eleusii, din 1971, poetul oficiază simfonice iniţieri, sub semnul morţii, al trecerii, limbajul său fiind mereu înalt şi în cele mai boeme, mai frivole cântece ale sale. „Rostul poeziei este – în opinia sa – de a nu-l lăsa pe om singur dinaintea imensei singurătăţi pe care au instaurat-o, zi după zi, golirea de transcendenţă şi expulzarea Sensului din societatea modernă.“ Toate poemele celor patru decenii îmblânzesc prin supunere la euritmii fastuoase Marea absenţă fără nume care bântuie existenţa în fărâme a fiinţei. Cântece, balade, ronsete sau lieduri, poemele disciplinează semnalele realului într-o atent supravegheată şi paradoxal liberă gesticulaţie catoptrică. Ritmuri savante, rime bogate, orfevrerii formale răsfrâng o armonie dincolo de faldurile căreia ţipătul dizarmonic al lumii atinge înălţimi aproape insuportabile. Poemul e spaţiul privilegiat în care Angoasa poate fi privită în ochi, recunoscută, asumată.
          Vitraliul şi fereastra – aşa se numeşte cartea mea despre poeţi contemporani aflată în lucru. Perechea, cum se poate deduce, trimite la oscilaţiile între poezia ca transfigurare, a modernităţii, şi poezia ca transcriere, a ultimelor decenii. Cea dintâi – deasupra lumii, într-un efort de captare a esenţelor; cea de-a doua – în văzul lumii, exhibând neputinţa de a ajunge la esenţe. Vitraliul are vechime, înălţime, armonie, mister. El depinde de lumina de afară, dar nu renunţă la luminile proprii şi la interpretarea intermediată a lumii. Prin vitraliu, se încheagă paradoxul lui ca şi cum. Interogată, căutată, lumea rămâne, ba, mai mult, e chiar conservată ca poveste, mit, taină. Frânturi de esenţe se strecoară printre cioburi şi propun simfonii. Fereastra, în schimb, e a poeziei care priveşte în faţă realul, îi înregistrează mizeria, urâtul, concreteţea, fără a mai tenta o salvare sau sperând, copilăreşte, că dezvrăjirea îi va fi contrazisă. Citite prin această cheie, poemele celor trei volume ale Cărţilor vieţuirii răspund astfel: în La poarta cuvântului, ne aflăm în plină orchestraţie euritmică. Vitraliile sunt înalte, pline de culoare. Zumzetul, foşnetul, cântecul sunt depline, iar poemul se desfată în de sine, cu superbia celui care, ştiindu-se trecător, are acces la veşnicii. Muritudinea e, încă, doar un chenar valorant, discret şi vag ameninţător, cât să condimenteze plinătatea clipei. Cântarea mai este o cale la îndemâna omului de a-şi păstra subiectul sub invazia obiectelor lumii. În Furcile caudine, geamul sumbru al realului priveşte el în interiorul poemului şi îi ameninţă armonia. Placheta cu acest titlu (împrumutat acum unui volum întreg al trilogiei) a apărut în 1991. Doza de amărăciune e, în aceste poeme, aproape mortală, în stare să ucidă cântecul însuşi. În „pântecul putred al istoriei“ neconcordanţele sunt stridente. Agresat de „încordarea de eră terţiară“, poetul înregistrează boala din lucruri, pustiul din carne, moartea din frunze. În preajma tăcerii (impusă, dar şi aleasă ca mijloc tainic de supravieţuire), poetul îngână un straniu cântec de leagăn: „Încet, încet învăţ să nu mai fiu, / încet din cântec mă întorc în oase, / în orologiul limbii e târziu / şi alfabetul a pământ miroase; / Dă-mi har din harul tău de ai puterea! / De-o vreme creşte neoprit tăcerea“. În De la o zi la alta, vitraliul revine, dar e fisurat, cu ochiuri oarbe. Destrămarea se ridică dinăuntru, socialul îşi pierde acutele sub ameninţări mai mari, definitive. Armoniile se îngână, în paşi mici, de bocet tropotit. Poemele se ivesc, crizic, din scandarea albă a unor „teme“ eterne – aşteptare, lumină, trecere, tăcere, memorie, umbră, abis, moarte, privire – înrămate sec în cuvinte ale negării şi pustiului: nimic, nimeni, niciunde, nicicând, departe, nicăieri. Sub frig şi singurătate, sub „propria povară“, poetul/poemul deprinde moartea, extenuat, dezîncântat, funebral: „Vorbeai / dar cuvântul nu-ţi mai vorbea“. Ubicuitatea răului accidentează spaţiul poemului într-o viziune sincopată bacovian. Lumina blagiană pe care o identifica altădată Liviu Petrescu abia mai pâlpâie în spatele umbrelor, drumul spre „zarişte şi luminiş“ eşuează într-o lugubră înfundătură. Un vast sentiment al neputinţei ivit pe urmele unui straniu complex al singularităţii. Moartea iese din firea lucrurilor şi ameninţă anume, cu adresă, trădând Cântecul de odinioară: „undeva gaiţa cheamă-ntunericul; / cade-n adâncul câmpiei / tăcerea“; „precum urma păsării / în aer / sămânţa ta / în curva asta de viaţă“; „doar umbra ta mai ştie / cât îţi atârnă / oasele încă / dar soarele stins e / de mult“; „e deja mâine; / ceea ce ţi se cuvenea / ai avut“.
          Pentru Horia Bădescu, Poezia se scrie întotdeauna cu majusculă. Şi în cele mai sumbre înregistrări ale surpărilor din veac, din lume ori din fiinţă, pentru el poemul mai încropeşte un ciob de vitraliu, mai speră în descoperirea unui Sens, şi el cu majusculă. Căutarea obstinată a esenţelor ţine locul – blagian: „Mă îndemn să fiu / şi o clipă mai sunt“ – esenţelor absente. Timpul şi fiinţa se descoperă secret consubstanţiale, fiind posibilă şi o familiaritate îngăduitoare a celei din urmă cu însemnele celui dintâi: „Precum bătrânele nisiparniţe / cu încetineală şerpuim / în prundul luminii“. Mai mult: zădărnicia, efemerul, gustul leşios al trecerii sunt totdeauna precedate ori urmate de un atribut al luminii, de victoria fragil-durabilă a rostirii. Oricât de întins şi implacabil, deşertul este tulburat în atotputernicia lui de „picătura de rouă“ a Cântecului. Cântecul şi spaima reclamă alternativ dreptul la hegemonie: „Uneori / un cântec, / alteori / un vârf de cuţit / sprijinit de vertebrele serii“.
          De recitit, odată cu Cărţile vieţuirii, eseul Memoria fiinţei: Poezie şi Sacru (La Mémoire de l’Être: La poésie et le sacré, Editura du Rocher). Drumul spre „zarişte şi luminiş“ înseamnă pentru Horia Bădescu efort de iniţiere metaforală în existenţa tradusă în limbaj poetic. Pariind pe forţa incantatorie a poemului, pe ceremonialul sărbătoresc pe care-l ţese în jurul întrebărilor fiinţei asupră-şi, eseul poate fi un excelent ghid de lectură.

 

Irina Petraş

Horia Bădescu în cadenţe eleusine (Horia Bădescu, Cărţile vieţuirii. Cluj-Napoca: Editura Eikon, 2013)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)