Un gnostic ironic: Cernâşevski

II

Ştefan Borbély

          Logica dubletului, esenţială pentru Gnoză1, e scrupulos respectată şi de Cernâşevski în romanul Ce-i de făcut? Aşa cum se ştie, drama gnostică presupune reconversia unei fiinţe terestre (Sophia prostituată în Tyr, de pildă) în fiinţa de lumină care ea a fost cândva, prin intermediul erosului spiritualizat activat de un „trimis“ al stăpânului lumii din Gnoză, care este Propator sau Dumnezeul Străin, aflat într-o poziţie superioară Dumnezeului din Vechiul Testament, care are nevoie de materie (substanţă impură, nedemnă, inferioară) pentru a crea lumea. În consecinţă, transcenderea e fundamentală în Gnoză, ea fiind pragul pe care-l treci pentru a te dezbrăca de „haine“ terestre, materiale înainte de a deveni „fiinţă de lumină“. În Ce-i de făcut?, primul dublet e reprezentat de relaţia dintre Vera (numele înseamnă aletheia în greacă, adică adevăr) şi mademoiselle Julie, curtezana pe care o cunoaşte în copilărie; de fapt, Julie este cea care o scapă pe Vera de peţitorul Storeşnikov, salvând-o de „materie“ pentru a o încredinţa „luminii“. Al doilea dublet este cel dintre Lopuhov şi Kirsanov: omul bun, dar molatec şi omul energic, răspunzător, gemelaritatea acestora – colegi de cameră, cei mai buni prieteni – adâncind şi mai mult disimilaritatea. Lopuhov rămâne medicul practicant („Tu ai să tai mâinile şi picioarele oamenilor şi ai să le bagi pe gât doctorii urâcioase, iar eu o să dau lecţii de pian“, spune Vera – 171), în timp ce Kirsanov transformă cercetarea medicală într-o artă altruistă. Rahmetov are şi el o dublă natură, urieşenia sa telurică, asociată pantagruelismului alimentar, fiind decantată în devotamentul pentru Vera şi pentru „idee“. Pe autor l-a interesat modul în care cineva îşi poate transcende „rădăcinile“, rusul abisal putând-o lua şi într-o direcţie siderală, nu numai într-una mistică, autodestructivă. (Pe Dostoievski îl va agasa ideea, luând-o în derâdere în Crocodilul; ulterior, va fi cuprins de remuşcări – Cernâşevski, ironizatul, se eterniza în temniţă – şi va retracta sarcasmul în Jurnal de scriitor, dar răul rămânea făcut.)
          E şi o chestiune de filosofie a istoriei aici, consumată într-un perimetru din care Dumnezeu a fost exclus: vom încerca s-o schiţăm, fiindcă e esenţială pentru emergenţa în istorie a noii civilizaţii. Să recurgem la o lectură piezişă, mai potrivită scopului decât una directă. Reumaticul Diavol din Fraţii Karamazov (1880) îi va spune lui Ivan că răul lumii derivă, între altele, şi dintr-un exces de „fapt divers“: toţi oamenii ţin cu dinţii să devină „ei înşişi“, voinţa oarbă de autenticitate generând diseminare anarhică, în loc de armonie. Soluţia o reprezintă – am revenit la Cernâşevski! – „oamenii-tip“, fundamentali pentru stilistica novatoare a unei epoci. Catalitici, superiori, „mândri, modeşti, aprigi, buni“, aceşti oameni sunt dispuşi să renunţe la individualitatea lor proprie pentru fericirea generală a colectivităţii, ceea ce înseamnă că ei se comportă, din voinţă proprie, generic. Altruismul le imprimă o disciplină: nu una individuală, ci una care poate deveni, ca la stoicii de odinioară, normă universală. Numeric, seria lor e minoritară: sunt izolaţi – dar foarte vizibili –, utopia reprezentând-o, fireşte, transformarea unicatului sublim în normă comunitară. Prin intermediul acestor „oameni noi“, norma solitară devine comportament de serie; deci, finalitatea procesului îl reprezintă nu elitismul, ci topirea „firilor sublime“ în marea masă a celor care aşteaptă să fie „salvaţi“.
          Există însă o singură problemă, şi ea vine din dinamica intrinsecă a istoriei. În deismul secolului al XVIII-lea, Dumnezeu îi „cheamă“ pe oameni înspre sine, prin intermediul impulsului de autoperfecţionare inculcat fiecărei fiinţe. Adică: armonia e preexistentă vieţii, ea fiind atât premisă, cât şi scop. În noua lume a „salvatorilor“ însă, Dumnezeu (deus absconditus) s-a retras din lume, omul fiind lăsat să se descurce cum poate. Consecinţa o reprezintă proliferarea continuă a Răului în lume; el e peste tot, nimeni nu îl poate opri. În termenii fourierişti folosiţi de autor, Răul e în „mişcare“ continuă, ceea ce face necesară apariţia, din când în când, a unor „salvatori“, care arată „calea“. Trei consecinţe de substrat derivă de aici. Prima (fără comentarii...): volens-nolens, modelul e cristic. A doua: instituirea noii civilizaţii depinde, în bună măsură, de ceea ce facem fiecare dintre noi pentru a o realiza. Cu alte cuvinte: universul nu se reglează de la sine (nu dispune de mecanism de autoperfecţionare), răul fiind mai inventiv decât binele, ceea ce ne duce la maniheism. Însă numai oamenii pot corecta această deficienţă. (Mai târziu, Nietzsche va spune că universul nu devine de la sine dionisiac; numai oamenii pot deschide supapele energetice prin care toţi vor deveni puternici.)
          A treia consecinţă poate părea empirică, fiindcă spune, fără ocolişuri, că viitorul pe care îl propovăduieşte romanul nu a venit încă. Acesta e motivul pentru care apariţia noii Civilizaţii ni se propune în roman ca o realitate onirică. A sosit, aşadar, timpul să vorbim despre cele patru „vise“ ale Verei Pavlovna. Toate reprezintă epifanii ale Sophiei gnostice, salvatoare, din diferite perioade ale vieţii protagonistei. Pe de altă parte, cititorului nu-i va fi greu să descopere elementele clasice ale ritualului de „întoarcere“ gnostic, şi-n primul rând ieşirea din întuneric (sau materialitate) în lumină.
          Primul vis începe cu un coşmar: Vera se află într-un beci întunecat, sau e paralitică, stări angoasante din care izbuteşte să scape în spaţiul mirific al unui câmp plin de flori dintre cele mai frumoase. Pe câmp, ea zăreşte o fată; ciudăţenia e că nu i se poate stabili identitatea naţională, aflându-se, aşadar, într-un raport de anterioritate sau de transcendere cu diferenţa etnică: „tare ciudat lucru, chipul ei, şi mersul, totul la ea se schimbă, se schimbă necontenit; acum e o englezoaică, apoi o franţuzoaică, acum e o nemţoaică, o poloneză; şi acum e o rusoaică, pe urmă iar englezoaică, iar nemţoaică, iar rusoaică – dar cum se face că are acelaşi chip?“ (154). Entitatea feminină, pe care Vera mărturiseşte că a iubit-o dintotdeauna, o îndeamnă să-şi aleagă un logodnic doar dintre „logodnicii“ ei. Vera confirmă că acest lucru s-a întâmplat deja, făcând referire la Lopuhov, „bunul prieten“ de acasă: „Sunt logodnica logodnicului tău“ (154). Fata îi răspunde că are „mulţi logodnici“ în univers, uniţi într-un soi de fervoare sectară; rolul ei şi al lor este să elibereze femeile, contribuind în acest fel la crearea unei lumi mai luminoase. Visul se termină în cheie cristică, Vera trecând prin oraş pentru a elibera fetele şi femeile: „iată un beci şi nişte fete care stau închise în beci. Verocika atinge lacătul şi lacătul cade jos: «Ieşiţi». Şi fetele ies afară. Iată o odaie în care zac nişte fete lovite de paralizie: «Sculaţi-vă!» Şi fetele se scoală, umblă şi acum iată-le pe toate pe câmp, aleargă, zburdă“ (155).
          Al doilea vis începe cu parabola celor două pământuri: unul irigat, unde apa se află în „mişcare“ (termen fourierist!), se poate scurge, şi pământul sufocat, suprasaturat de apă, în care mlădiţa putrezeşte, neputându-se dezvolta. În aparenţă, ambele pământuri sunt cultivate cu grijă, nefiind lăsate în paragină, doar că al doilea suferă dintr-un exces de iubire, care devine suprasaturaţie şi anorexie. Primul pământ e „pământul vieţii reale“, tâlcuieşte visul iubitul ei, care o însoţeşte („în limbajul filosofiei ai cărei adepţi suntem, acest pământ curat se cheamă pământ real...“ – 217) , fiindcă el se află în „mişcare“, generând „bobul alb, curat şi delicat“ (ibid.).
          Visul continuă cu imaginea Mariei Alexevna, mama protagonistei, surprinsă într-un mediu sordid, dormind lângă un „bărbat beat, neras, dezgustător“ (222). Mama îi spune că Răul e atotdominator în univers, Binele nereuşind să-l contracareze. În limbaj gnostic, asta înseamnă un exces de materialitate inerţială; în consecinţă, Vera nu are de ce să-i poarte resentimente mamei sale („Nu pot să te iubesc!“ – 223), fiindcă mama, deşi a fost abuzivă, dorind o căsătorie aranjată, a făcut-o pentru binele fiicei sale. Există, aşadar, două feluri de Rău printre oameni – spune mama –: unul inerţial, care îi transformă pe oameni în „marionete“ („păpuşi“), şi un altul germinativ, care, deşi proliferează Răul, o face pentru ca „bobul alb, curat şi delicat“ să se ivească din noroi. El nu poate ivi „în cer“, decât în clisă; ca atare, Răul e fundamental în univers, ca realitate majoritară, fiindcă numai în sânul său se pot ivi „boabele albe, curate“, minoritare: „Dar, Verka, pricepe odată! Dacă n-aş fi aşa cum sunt, nici tu nu ai fi aşa cum eşti. Tu eşti neprihănită, fiindcă eu sunt stricată; tu eşti bună, fiindcă eu sunt rea“ (223-224).
          Al treilea vis (soţ era deja Kirsanov) e cel mai profund dintre toate, deşi pare anodin. O „necunoscută“ de o „frumuseţe dumnezeiască“ (297) apare lângă patul Verei Pavlovna, obligând-o să-şi recitească jurnalul de a cărui existenţă ea nu avea habar. Parcurgând paginile care se multiplică în mâinile vrăjite ale vizitatoarei, Vera descoperă uimită că singura constantă a vieţii sale fusese egoismul. A făcut, într-adevăr, mult bine, a deschis o croitorie şi le-a învăţat pe „fete“ ce e economia altruistă sau cultura, dar a făcut-o din narcisism, doar fiindcă i-a plăcut să se contemple în „oglinda“ faptelor sale bune şi a admiraţiei pe care ele o iscau în cercul cunoştinţelor apropiate şi în societate. Expresia maximală a acestei autoadoraţii a constituit-o – ni se sugerează – decizia de a nu consuma carnal căsătoria cu Lopuhov. În contrapartidă, necunoscuta îi dezvăluie că viaţa se poate împlini doar cu preţul evadării din carapacea constrângătoare a „eului“, abandonul erotic devenind, în acest context, un posibil exemplu de extaz personal şi de dăruire. Sculată dimineaţa într-un şiroi de sudoare, Vera se aruncă în braţele soţului ei („dezmiardă-mă, fii duios cu mine, ocroteşte-mă!“ – 296). Scena se repetă peste câteva săptămâni, când Kirsanov o sărută din nou. Prima reacţiei a Verei este cea de protest („dragul meu, de ce îmi săruţi mâinile? Ştii că nu-mi place!“ – 298), urmată de abandon: „Dragul meu, tu mă salvezi pentru a doua oară; o dată m-ai scăpat de nişte oameni răi, acum mă scapi de mine însămi. Sărută-mă, dragul meu, sărută-mă!“ (ibid.2).
          Al patrulea, şi ultimul, vis e cel mai celebru dintre toate, fiind citat peste tot: e faimosul vis al lumii ca Palat de Cristal, dar e de menţionat faptul că majoritatea interpreţilor care au unilateralizat falansterismul transparent al muncii au făcut-o cu preţul escamotării apoteozei feminităţii gnostice din vis, care e mai importantă. O lume mirifică i se arată Verei Pavlovna, „cu poieni smălţuite cu flori“3 şi cu un soare generos, sub ale cărui raze „toată natura se bucură şi umple văzduhul cu lumină şi căldură, cu miresme şi cântece, cu voie bună şi dragoste“. În centrul sistemului e „Frumoasa de lumină“; la picioarele ei – topit de admiraţie, ca un vulcan preaplin, gata să erupă –, Poetul care o venerează: se dovedeşte că e trubadur, fiindcă sexul sumbru şi lasciv nu intră în vederile sale: „Cavalerule, te iubesc ca o soră. Altă iubire să nu-mi ceri. Inima nu-mi bate nici când te apropii, nici când te îndepărtezi“.4 Pe crenelurile unei cetăţi „mândre“, cum nu s-a mai văzut, mişună „un popor destoinic, vioi şi vesel, un popor a cărui viaţă este luminoasă şi plină de graţie“. Pământul se lasă cultivat de el cu graţie; bunurile se împart în comun, nimeni nu suferă, răul e efemer ca florile: se ofileşte oportun şi moare.
          Axul întregii istorii a umanităţii – spune Frumoasa din lumină, recapitulând erele care au precedat domnia ei fericită – îl constituie nu războaiele, nu cuceririle teritoriale sau rapacitatea industrială, economică, ci capacitatea bărbaţilor de a admira femeile, ei ridicându-se deasupra propriei lor condiţii prin intermediul acestei admiraţii. „Mai întâi, oamenii au fost ca nişte dobitoace. Ei au încetat să mai fie astfel atunci când bărbatul a început să preţuiască frumuseţea femeii“. A fost un lucru bun, dar insuficient, fiindcă femeia „era mai slabă trupeşte decât bărbatul“, cu un spirit care „nu era încă pe deplin dezvoltat“, ceea ce l-a făcut pe bărbat s-o recepteze doar trupeşte, ca pe un obiect frumos. Adevărata emancipare a lumii s-a produs însă atunci când „în fiinţa femeii a început să se deştepte conştiinţa că şi ea este om“, revelaţie care o umple la început de suferinţă, din cauza ingratitudinii masculine (falocraţia...), fiindcă „bărbatul [...] n-o socotea încă om. Mereu vroia s-o aibă ca sclavă“. Primul gest de apărare a femeii a fost acela de a se declara intangibilă şi neprihănită; bărbaţii au fost niţel descumpăniţi, dar n-a durat mult, fiindcă „de îndată ce femeia se lăsa înduplecată de rugăminţile lui, de îndată de el se atingea de dânsa, era vai şi amar de ea!“
          Istoria s-a văzut nevoită, aşadar, să introducă nişte corecţii. Frumoasa de lumină aminteşte, în acest sens, de „sora ei“, prezentă în primul vis (v. mai sus), care a „început să lucreze. Ea a existat totdeauna, a existat înaintea tuturor, a existat de când s-au ivit oamenii şi a lucrat întotdeauna fără preget“. Datorită acestei „lucrări“, istoria umanităţii s-a împărţit între epoci care au ridicat femeia deasupra bărbatului şi altele în care ea rămânea inferioară; primele au fost pusee de progres, celelalte de penibilă regresie. Procedura ca atare nu era aceea de a lăsa lucrurile să curgă în făgaşul lor firesc (normalitatea e falocratică...), ci de a „selecta“ femei superioare, „stăpânitoare“, în jurul cărora evii să se poată structura. Aceste femei, pe care este greu să le găseşti, fiindcă majoritatea celorlalte se mulţumesc cu rolul procreatoarei obediente din ograda masculului rău şi abuziv, concentrează în ele cele trei niveluri ale existenţei, cel senzual, cel intelectiv şi cel sideral5, niciun bărbat nefiind în stare de o asemenea conjuncţie decât dacă cele trei fervori din el sunt stârnite de o „stăpânitoare“ care-l magnetizează. Bărbaţii sunt „logodnicii“ lumii: oameni care diseminează, altruist şi spiritualizat, eros. În Gnoza istorică, adepţii cultului sunt asemenea „logodnici“, unul dintre ei fiind trimis la Tyr, pentru a o salva pe Sophia din mizeria cea mai cruntă.
          Zeiţa luminii îi anunţă „logodnicei“ sale (Vera Pavlovna îşi relevă, în acest fel, statutul de virtuală „stăpânitoare“) sosirea unei noi Civilizaţii, bazată pe puritate şi pe prietenia dezinteresată dintre oameni: „Puritatea mea este mai adâncă decât Neprihănirea, care privea numai curăţenia trupească; eu am în mine curăţenia inimii. Sunt liberă, pentru că nu am în fiinţa mea nicio înşelătorie şi nicio prefăcătorie; nu rostesc nicio vorbă fără s-o simt şi nu dau nicio sărutare fără dragoste“. Noii oameni se vor recunoaşte prin faptul că sunt integral pozitivi, adică „rotunzi“, împliniţi, neavând negativităţi care să îi împovăreze. Filosofia lor va fi transparenţa, habitatul lor reflectând fără ocolişuri opţiunea liber comsimţită a simţurilor. Vor locui „într-o clădire măreaţă, o clădire uriaşă“, formată din pereţi „care se desfac pe timpul verii: da, sunt nişte sere care, vara, se deschid“. Pentru a o descrie, Cernâşevski face în mod explicit referire la Palatul londonez de sticlă al lui Paxton6, introducând în text şi un element interesant („Aluminiu şi iar aluminiu peste tot, şi toate spaţiile dintre ferestre cu oglinzi uriaşe“, pardoseala fiind tot din aluminiu), în condiţiile în care aluminiul se folosea încă foarte puţin în construcţii, galvanizarea lui industrială fiind destul de costisitoare.
          Palatul de sticlă are toate caracteristicile unui falanster fourierist: „toţi cei ce muncesc prin lanuri cântă“, iar după ce isprăvesc lucrul se retrag în sala de sticlă, unde mănâncă simultan „vreo mie de oameni sau ceva mai mult“, folosindu-se de un serviciu „splendid, peste tot aluminiu şi cristal“. Spre surpriza Verei, ei vorbesc ruseşte, dar visul se termină cu multiplicarea palatului transparent în diferite zone geografice şi climatice ale lumii, „civilizaţia albă“ luând locul celei „negre“, pe care o trăim astăzi. Iată, de pildă, cum arată peisajul în zona subecuatorială:

o casă uriaşă de cristal – dar cu coloane albe. „Sunt din aluminiu, zice sora cea mai mare, pentru că aici este foarte cald; lucrurile de culoare albă se încălzesc mai puţin la soare; este ceva mai scump decât tuciul, dar mai convenabil în condiţiile acestui ţinut“. Dar ia uite ce au născocit oamenii de aici: la o mare distanţă în jurul palatului de cristal se ridică şiruri de stâlpi subţiri, iar pe ei, deasupra palatului şi la o jumătate de verstă în jur, dincolo de zidurile lui, se întinde un cort de pânză albă. „Mereu este stropit cu apă, zice sora cea mai mare. Vezi? Din fiecare coloană ţâşneşte câte o şuviţă subţire de apă deasupra tavanului de pânză şi se împrăştie în jur ca o ploaie; cei care locuiesc aici nu suferă de căldură şi îşi potrivesc temperatura după plac.“

Ne-a mai rămas să discutăm un singur aspect, fiindcă el stârneşte, în exegeza occidentală, derapajele cele mai insidioase. E vorba despre „plăcerile“ pe care şi le îngăduie Vera Pavlovna în „leneveala“ matinală din pat, unii insinuând greşit că finalitatea întregului roman este aceea de a le modela pe femei în curtezane. E drept, nu te aştepţi din partea intrepridei Vera Pavlovna la asemenea delicii, cât timp sarcina ei principală este să coordoneze o croitorie-model, să educe muncitoare şi să contribuie altruist la bunăstarea lor generală. O asemenea femeie ar trebui să fie un model de asprime protestantă şi de pragmatism raţional. Dimpotrivă, obiceiurile Verei sunt bizare, hedoniste: „după ce se trezeşte, se întinde cu voluptate în pătucul ei cald“ (432). Apoi, „i-e lene să se scoale“ şi aţipeşte la loc, în aşteptarea „dragului ei“, căruia îi este îngăduit să intre neanunţat în cameră şi să-i servească – nu întotdeauna – drept cameristă. Ca să nu mai vorbim de voluptatea băii – un adevărat „lux“: „a trebuit să aducă o ţeavă de la cazanul din bucătărie până în odaia ei“ (433), ceea ce a costat cam nesăbuit, dar Kirsanovii „îşi pot permite“. Cernâşevski (e la închisoare...) scrie un adevărat imn al apei care clipoceşte şi al robinetului care mixează temperaturile:

Ce plăcut este să faci baie în fiecare dimineaţă! La început apa e fierbinte, apoi robinetul cu apă caldă se închide şi se lasă să se scurgă câte puţin din apa caldă, deschizându-se robinetul cu apă rece, iar apa din baie se răceşte treptat, treptat. Ce plăcut e! Îţi vine să stai în baie câte o jumătate de ceas, uneori mai mult, chiar un ceas întreg. (433)

Să mai adăugăm pasiunea pentru pantofii buni, prăjituri şi frişcă, sau zahărul ţinut deschis lângă samovar. Prin contrast – amintire funestă –, mama Verei („femeie foarte brutală şi foarte rea“ – 214) se caracteriza prin meschinăria de a pune zaharniţa sub cheie, chiar şi atunci când cineva s-ar mai fi servit din ea. Să ni-l amintim pe Rahmetov, uriaşul aspru şi neiertător cu sine, care, în ciuda ascezei pe care o practică – am mai citat acest fragment –, „bea cinci pahare de ceai“, mănâncă „jumătate dintr-un enorm castron de frişcă şi înfulecă o cantitate enormă de prăjituri“ (357). Să fie o neconcordanţă între ideea altruismului universal şi egoismul plăcerilor personale, sau ce se întâmplă? Cum se explică aceste excese la nişte oameni „aspri“, a căror menire este aceea de a privi dincolo de propriile lor limite?
          Pentru a da un răspuns, trebuie să ne întoarcem la Fourier. E bine cunoscută educaţia senzorială completă pe care o primesc falansteriştii, rafinamentul gastronomic fiind, la Fourier, un fel de „orgie“, prin intermediul căreia se pregăteşte societatea viitoare, a plăcerii (nu a constrângerilor sau datoriilor coercitive): rotundă, împlinită, pozitivă. Educarea cerebralităţii nu este suficientă, aici; rolul major revine simţurilor, plăcerii care emancipează, corpului pe care spiritul îl îmbrăţişează ca pe un frate, după ce l-a condamnat prin socratism şi l-a acuzat de toate relele în creştinism. Civilizaţia fericită pe care o anunţă fourieriştii e una a oamenilor rotunjori? Nu vreau să mă justific, doar întreb...


Note
1. Am discutat despre ea în Proza fantastică a lui Mircea Eliade: Complexul gnostic (Cluj-Napoca: Biblioteca Apostrof, 2003)
2. Sublinierea îmi aparţine – Şt. B.
3. În ediţia pe care o folosim, visul se întinde între pag. 444 şi 468, constituind subcap. XVI din Cartea a IV-a. Vom omite paginile concrete ale citatelor, cu speranţa că cititorul perspicace va da fuguţa la roman şi va citi pe nerăsuflate pasajele cuvenite, esenţiale pentru străluminarea sa proprie şi a semenilor (semenelor...) din jur.
4. Pentru respectarea adevărului istoric, se cuvine să menţionăm faptul că Walther von der Vogelweide era cam de altă părere, atunci când le spunea tuturor că o „Doamnă“ (frouwe) este, înainte şi înainte de orice, o „femeie“ (wip). Se pare că era agreat pentru această distincţie, versurile sale stârnind elevate valuri de senzualitate mascată printre Doamnele care erau lăsate să îl asculte.
5. „Port în mine desfătarea simţurilor, întruchipată de Astarteea; ea este străbuna noastră, a tuturor stăpânitoarelor care au venit după dânsa. Port în fiinţa mea desfătarea pe care ţi-o dă contemplarea frumuseţii, întruchipată de Afrodita. Am în mine evlavia faţă de puritate pe care o întruchipează Neprihănirea. Toate acestea le trăiesc [...] mai intens, mai deplin, mai aproape de desăvârşire. În mine vieţuiesc deopotrivă şi Neprihănirea, şi Astarteea, şi Afrodita. Fiecare dintre acestea, prin contopirea cu celelalte, precum şi cu alte fiinţe, devine mai tare şi mai bună. Fiecare dintre aceste fiinţe din mine capătă mai multă tărie şi mai mult farmec prin-
tr-un element nou, care nu a existat la nici una din vechile stăpânitoare. Acest element nou, propriu al meu, prin care mă deosebesc de ele, este egalitatea în drepturi între acei care se iubesc, egalitatea între ei ca oameni şi, datorită acestui element nou, totul în mine este mult mai măreţ decât era la ele.“
6. „Ce stil are? Acum, nu există aşa ceva; ba da: se găseşte un fel de prevestire a acestei arhitecturi: palatul de pe colina Sidenham [sic]: fontă şi sticlă, şi iar fontă şi sticlă, nimic altceva.“

Lucrarea a fost elaborată în cadrul unui grant finanţat de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice din România, CNCS – UEFISCDI, nr. de proiect: PN-II-ID-PCE-2011-3-0061.

 

Ştefan Borbély

Un gnostic ironic: Cernâşevski II (continuare din numărul trecut)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)