Caragiale: „vechi“ şi modern

Constantin Cubleşan

          A devenit de-acum un loc comun recunoaşterea actualităţii operei lui I. L. Caragiale, identificându-se în ea metehne pe care autorul Scrisorii pierdute şi al Momentelor, nu mai puţin, le satiriza virulent în cea de a doua parte a secolului al nouăsprezecelea şi care sunt prezente în societatea noastră de azi, la aceeaşi intensitate. Un atare tip de actualitate se datorează – sunt de părere cei mai mulţi comentatori – faptului că relaţiile sociale în ţară nu s-au schimbat, în esenţa lor, prea mult, după o sută şi ceva de ani, eroii de atunci, ai prozei şi dramaturgiei marelui comediograf, modificându-şi între timp doar numele, profesia şi, desigur, modul de exprimare. E o calitate (pare a fi de părere toată lumea) a acelor scrieri care sunt capabile a-şi depăşi condiţia prezentului reflectat şi care le-a facilitat inspiraţia autorilor. În cazul lui I. L. Caragiale, societatea contemporană lui, identificându-şi viciile denunţate în formă artistică, ca într-o oglindă cu reflexe groteşti, nu a fost prea entuziastă în a-i recunoaşte genialitatea (care, oricum, era evidentă), iluştri critici literari neezitând a-i prevedea o grabnică dispariţie din literatură (din literatura de prim rang, fireşte), etichetându-l drept rezoner doar al clipei celei repede trecătoare, ca să parafrazez un vers celebru al nu mai puţin celebrului său confrate în ale gazetăriei, dintr-un context cu totul diferit discuţiei noastre, dar potrivindu-se aici deplin. Aşa, bunăoară, E. Lovinescu se exprima tranşant în acest sens: „Eroii lui Caragiale sunt reprezentativi, dar numai pentru o epocă mărginită […] În închegarea lor intră ceva şi din sufletul omenesc din toate vremile, dar intră totodată şi prea multe lucruri legate de nişte împrejurări restrânse, ce tind să dispară cu desăvârşire“. Cât de mult se înşela în privinţa împrejurărilor restrânse, precum şi a eroilor acestora nu e greu de constatat, dar, din punctul de vedere al criteriilor istoriei literare, chestiunea trebuie demonstrată.
          E ceea ce face profesorul Ion Vartic în numeroase studii şi articole consacrate, de-a lungul ultimilor ani, cercetării vieţii şi operei acestui „instigator la neseriozitate“, cum îl eticheta Constantin Noica, neavând nici acesta, din păcate, organ (expresia e frecventă în critica literară de la începutul secolului trecut) pentru a priza o asemenea creaţie artistică. Nu a fost singurul. Pentru Duiliu Zamfirescu, Momentele caragialiene sunt simple „fleacuri“, iar prestigiosul, în epocă, regizor Soare Z. Soare considera că personajele caragialiene sunt eroi „de o zi, de un an, de o generaţie“, care „vor muri mai devreme decât ne închipuim“. Atacurile „anticaragialiene“ se prelungesc până azi, în şirul lor aşezându-se, surprinzător, personalităţi de talia unor Petre Pandrea, Mircea Eliade şi alţii, care, constată Ion Vartic, „în realitate n-au întreprins niciodată o analiză substanţială a operei literare şi teoretice“ a lui Caragiale, persecuţia mergând până la atitudinea unor edili care, nu mai departe decât la Cluj, au amplasat statuia „dramaturgului naţional“, „dosită în spatele Poştei centrale, în părculeţul care a fost, altădată, piaţa de orătănii a Clujului, iar, apoi, locul de întâlnire al fetelor în casă“. Prin absurd, locul acesta corespunde oarecum descinderilor în lume ale prozatorului care, ne atrage atenţia acelaşi exeget,

prefera, încântat şi incitat, să colinde gările, cafenelele, berăriile, prăvăliile şi pieţele, ca să discute cu cei din jur în toate aceste puncte însufleţite şi zgomotoase ale banalităţii zilnice, provocând şi savurând conversaţiile nu numai cu intelectualii, ci şi cu oamenii de cea mai umilă speţă socială: bărbieri, birjari, bucătărese, chelneri, zarzavagii,  băcani, precupeţi.

Fără îndoială că o asemenea operă putea să pară unora o „proză ocazională“, iar personajele „vieţuind sub regim strict cotidian“. Da şi totuşi nu, atrage atenţia Ion Vartic, pentru care această „obsesie a timpului cotidian“, decantată în pagini de proză corozivă, este rezultatul „harului rarisim de a inspira, cu naturaleţe şi fără efort, însuşi aerul esenţelor“; cauza pentru care „ele transcend statutul de proză ocazională trebuie să fie de natură ontologică“. Aşa se explică de ce „Momentele au o miză de actualitate mai mare, una esenţială“, motivând „perenitatea lor“, ele constituind „o multiplă concretizare a faţetelor prin care omul este o fiinţă în lume“. Şi astfel ajungem la… actualitatea în azi a operei lui I. L. Caragiale. Demonstraţia se face într-un amplu studiu ce precedă cea mai recentă ediţie a Momentelor caragialiene (Editura Humanitas, 2013, ediţie şi studiu introductiv de Ion Vartic, notă asupra ediţiei de Mariana Vartic), comentariul analitic prezentând lejeritatea unui veritabil discurs eseistic, fixându-se asupra câtorva repere fundamentale ale acestei opere, şi care-i îngăduie profesorului clujean aprecieri cu caracter de generalizare, edificatoare.
          E de remarcat, înainte de toate, faptul că opera lui I. L. Caragiale, comentată şi interpretată de nenumăraţi exegeţi de-a lungul vremii, a fost înţeleasă, punându-se în evidenţă intimitatea lăuntrică a gândirii acestuia, mai ales de oamenii de spirit, de oamenii cu umor, capabili a rezona pe aceeaşi lungime de undă cu inteligenţa nativă a scriitorului. Chiar dacă judecăţile de valoare exprimate i-au fost favorabile, expunerea critică s-a dovedit a fi, mai întotdeauna, posacă, rigidă şi didactică. De la Gherea până la Liviu Papadima, să zicem. Mult mai pătrunzătoare şi nuanţate, mai vivace, şi de aceea mai convingătoare, au fost observaţiile acelora care, ei înşişi, s-au dovedit a fi, în felul lor, nişte cozeuri, asemenea lui Nenea Iancu, lipsiţi de morga scorţoasă academică, cum este un Şerban Cioculescu, de pildă.
           Ion Vartic face parte din acea elită intelectuală de azi care, posedând o vastă cultură, asimilată metodic şi bine sedimentată, îşi permite, cu umor disimulat, să călătorească, ideatic vorbind, pe căi de universalitate, ducând cu ea, în exerciţii comparatiste, scrierile caragialiene, pe care le aşază confortabil în anturajul select al marilor creatori de literatură dintotdeauna, cum de fapt acestea şi merită cu prisosinţă. Aşa, bunăoară, disecând anatomic schiţa Inspecţiune („cel mai impenetrabil text al lui Caragiale“) – una dintre cele mai enigmatice proze din rândul Momentelor, ce pune în faţa cititorilor „cel mai misterios caz de sinucidere din literatura română“, ca să preiau aprecierea lui Valeriu Cristea –, Ion Vartic, după ce face plauzibile corelaţionări între comportamentul lui nenea Anghelache, personajul lui Caragiale, cu Belikov, unul din personajele lui Cehov, dar trimiţând şi la Beckett (existentă fiind o „temă a aşteptării anxioase“, vezi Aşteptându-l pe Godot) şi la Kafka (privind ierarhia sacră a funcţionarilor din Castelul), ajunge la concluzia că motivul sinuciderii nu este altul decât frica („Pentru că e un anxios frustrat de frică“), o frică ce vine dintr-un halou metafizic în care trăieşte:

Anghelache suferă astfel de un complex de frustrare de frică. Necontrolându-l niciodată, inspectorul financiar nici nu-l confirmă, nici nu-l infirmă pe Anghelache ca funcţionar corect, nici nu-l inculpă, nici nu-l disculpă; e o instanţă absentă, producătoare de tensiune, incertitudine şi anxietate (cea din urmă, spre deosebirea de frică, subzistă în şi prin însăşi indeterminarea ei),

Caragiale oferind un tipic scenariu de farsă destinală tragic.
          O altă schiţă, reprezentând, tot aşa, un context caracteristic pentru „aspectele metafizice ale comicului“, este Două loturi, aparţinând sferei problematice în care se fixează şi La hanul lui Mânjoală, Cănuţă, om sucit etc., ce „fixează momente exemplare, fundamentale, ale existenţei umane“. Lefter Popescu, câştigătorul şi perdantul în acelaşi timp la loto, datorită încurcăturii de cifre de pe bilete, eroul schiţei, ilustrează „ideea omului inocent, strivit de un destin tragic“. După cum lesne se poate observa, Ion Vartic nu este un analist al factologiei subiectelor din schiţele caragialiene („o asemenea explicaţie mi se pare prea liniară şi prea lipsită de nuanţe, mai ales dacă depăşim primul strat al semnificaţiilor degajat de către critică“), ci un scrutător al mecanismelor psihologice, al trăirilor de profunzime, abisale, ale personajelor acestora, scontând pe „revelaţiile pe care le poate aduce psihanaliza“. Lefter Popescu, deşi „profund mediocru, este conştient că nu poate depăşi graniţele implacabile ale soartei sale, că e nevoit să-şi poarte, până la sfârşit, crucea ghinionului său absolut“.
          Pe această platformă a demersurilor de descifrare a ideaticii Momentelor (şi nu doar), Ion Vartic reia sugestia posibilului „binom“: Caragiale – Eminescu, după modelul goethean, Serlo şi Wilhelm Meister, despre care vorbea, de altfel, şi Ioan Slavici în memorialistica sa, acceptând a-l contrapune pe Eminescu lui Caragiale, şi invers, pentru implicaţiile de ordin filosofic induse în operă, dar respingând tradiţia aplecării cumpenei în favoarea poetului, căci „binomul“ apare  degradat: „«păcătosului» şi «neseriosului» Caragiale îi este opus «sfântul» şi «seriosul» Eminescu“. Eseistul îl adaugă în discuţie şi pe Creangă, cu eroul acestuia, Ivan Turbincă, „omul generic al poveştilor“, pentru a crea o terţă relaţie: Dan-Dionis – Ivan, aducându-li-se firesc, complementar, eroul caragialian, întrucât, spune comentatorul, odată cu acesta „în ecuaţie intră cu adevărat omul concret, adică omul comun prins în viaţa comună, anonimă“.
          Pentru Ion Vartic, autorul Momentelor este „un gânditor privat“, în ordinea conceptelor kierkegaardiene, reflectând asupra artei şi originilor acesteia în chip cu totul personal, dar având în rezonanţă concepţia aristotelică. De mirare pentru unii comentatori de mai înainte. „Cunoştinţele lui – zice N. Petraşcu, citat de Ion Vartic – chiar erau un fel de taină neînţeleasă. Căci nu numai că nu învăţase la nici o şcoală, dar nu-l văzuse nimeni citind o singură carte“; ştia totuşi o mulţime de lucruri: „Unde le-o fi cetit, când le-o fi învăţat? Nu ştia nimeni“. Examinând copios textul din O conferinţă, în care I. L. Caragiale pare a se amuza, într-un fel „cabotin“, explicând doamnelor, în faţa cărora este chemat să trateze pe-nţeles (pe-nţelesul său şi al lor): ce este arta, Ion Vartic revelează în sclipitorul cozeur un scriitor „format la «şcoala lumii»“, care „gândeşte şi vorbeşte din experienţa de viaţă, cu intuiţie genială, dintr-o sensibilitate nervoasă“ aducând „tot felul de observaţii, reflexii, poante aforistice [care] îi vin nu atât din cultura sa nesistematică şi imprevizibilă, cât din spontaneitatea inteligenţei lui insolite“. În arta scrisului său, Caragiale – ne demonstrează exegetul – „deţine o extraordinară capacitate de a traduce cele mai abstracte concepte în imagini şocante prin materialitatea lor expresivă, de a infuza noţiunilor aride seva realităţii fruste; el convinge şi farmecă prin senzorialitatea modului său de a gândi“, prin „specificul artei sale fără înflorituri“, iar „perfecta îmbinare de redundanţă şi concizie face paradoxul prozei sale şi provoacă dificultatea de a o decoda“. Rezultă de aici că scriitorul e un constructor lucid al operei sale, iar Momentele constituie „un volum gândit şi construit […] conform tehnicii muzicale, în care o temă anunţată şi fixată de către o schiţă se dezvoltă în diverse variaţiuni prin ineditul schiţelor subsecvente“. Ion Vartic nu urmăreşte legătura de suprafaţă a acestora, ci caută a identifica mecanismul de revelare a eternului în tocmai efemerul faptului de viaţă cotidian. „Momentele caragialiene sunt deci – concluzionează criticul – instantanee fulgerătoare ori clipe de viaţă, adică elemente fixate pe retina eternităţii, dar şi situaţii sau ipostaze decupate intenţionat pentru exemplificarea lor în privinţa anumitor stadii ale existenţei.“ Astfel, clasic prin forma discursului operei sale, I. L. Caragiale este modern şi deci actual azi, prin tocmai validarea, cu „valoare existenţială“, a momentelor banalităţii rutiniere sociale.

Om foarte „vechi“ – precizează Ion Vartic în finalul hermeneuticii sale caragialiene – după cum singur se defineşte, Caragiale este, însă, şi unul al modernităţii europene […] el intuieşte extrem de precis că tragicul modern iese din banalitatea cotidiană şi, în consecinţă, nu mai caracterizează individul excepţional, aflat deasupra mediei, ci omul obişnuit, mijlociu, anonim. Destinul nu mai cutreieră pe culmi, vânând excepţia, ci a coborât în mulţime, stigmatizând, la întâmplare, oamenii de rând […] Caragiale ne dezvăluie un transcendent capricios, ce se joacă, amuzat, cu omul, strivindu-l, numai pentru a înscena o ingenioasă comedie metafizică.

Studiul lui Ion Vartic face astfel demonstraţia amplă şi profundă a modernităţii lui Caragiale, aducând în demonstraţia sa argumente de ordin ideatic, nu neapărat factologic, pentru a-l putea considera, cu drept cuvânt, după formula lui Jan Kott, contemporanul nostru.

Constantin Cubleşan

Caragiale: „vechi“ şi modern (I. L. Caragiale, Momente. Editura Humanitas, 2013. Ediţie şi studiu introductiv de Ion Vartic, notă asupra ediţiei de Mariana Vartic)

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)