Însemnări pentru un eventual jurnal

Ileana Mălăncioiu

          Cu doi ani în urmă, cînd am ajuns la Barcelona, am fost întîmpinată la aeroport de Xavier Montoliu Pauli şi am luat masa într-un mic restaurant din oraşul vechi împreună cu el şi cu Corina Oproae, despre care mi s-a spus că e profesoară acolo. Discuţia s-a legat dintr-odată, ca şi cum ne-am cunoaşte de multă vreme. Xavier, care mă propusese pentru Festivalul de Poezie, îmi telefonase la Bucureşti şi îmi trimisese superba revistă Reduccions, în sumarul căreia existau şi cîteva poeme ale mele, în versiunea catalană a  sa.
          Corina nu venise cu el întîmplător, ci pentru că mă cunoştea din scris. Ce m-a impresionat în discuţia cu ea a fost faptul că pica întotdeauna pe versul cheie al poemului la care se referea. Asta m-a făcut să-i ofer ultimul exemplar pe care îl aveam din antologia mea apărută la Editura Corint.
          Xavier era fericit că primise aprobare pentru traducerea lui Marin Sorescu.  Fiindcă iniţial i s-a spus de la ICR că ei nu subvenţionează decît cărţi ale scriitorilor vii. Am apreciat faptul că nu s-a lăsat convins să renunţe la propunerea sa şi să opteze pentru altcineva. Pentru că, în opinia mea, majoritatea poeţilor aflaţi pe listele de favoare ale Institutului nu erau mai vii decît Sorescu, ci dimpotrivă.
          Astă-vară m-am revăzut cu Xavier la Bucureşti. Îi apăruse traducerea poemelor lui Sorescu şi trebuia să beneficieze de o bursă,  aprobată de vechea conducere a ICR, dar nu ştia dacă o mai primeşte. Locuia la familia colaboratoarei şi prietenei sale Jana Balacciu Matei, care editează colecţia Biblioteca de cultură catalană. Mi-a dăruit celebrul roman Piaţa Diamantului, de Mercè Rodoreda, pe care l-au tradus împreună. L-am citit pe nerăsuflate, pentru că autoarea are un simţ al concretului ieşit din comun şi m-a făcut să revăd aievea piaţa în care l-a cunoscut eroina sa pe bărbatul ei – dispărut în timpul războiului civil – şi pe care avea s-o străbată ulterior, pentru a lua, pe datorie, nişte otravă pentru ea şi pentru cei doi copii ai lor, din prăvălia de unde cumpăra altădată seminţe pentru porumbei.
          Antologia din poezia lui Sorescu, realizată de Xavier Montoliu Pauli în colaborare cu Corina Oproae, a fost publicată într-o ediţie bilingvă, foarte elegantă, din seria L’obriülls, a editorului Lleonard Muntaner. Sumarul cuprinde 99 de poeme reprezentative, din toate etapele de creaţie ale autorului şi este prefaţat de Francesc Parcerisas. Un mare poet şi critic pe care l-am cunoscut cu ocazia participării la  Festivalul de la Barcelona, unde m-a onorat citind versiunea catalană a poemelor mele. Din comentariul său elogios, în care Sorescu e clasat printre cei mai importanţi poeţi europeni ai vremii, mi-a atras în mod special atenţia trimiterea de la ironia caldă şi autoironia din versurile acestuia la teatrul absurd al lui Eugen Ionescu. Fără să vreau m-am gîndit că prin asta i-ar putea contraria atît pe detractorii lui Marin  Sorescu, cît şi  pe fanii lui Nichita Stănescu. Nu şi pe Nichita, care, în generozitatea sa, cred că l-a primit pe marele său rival cu braţele deschise în lumea de dincolo, unde a ajuns cu un deceniu înaintea lui.
          În finalul comentariului său, Francesc Parcerisas vorbeşte despre calitatea deosebită a traducerii şi citează integral  poemul postum Scară la cer:

Un fir de păianjen
Atîrnă de tavan
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gîndesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată
– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

          Recitind acest poem extraordinar, îmi amintesc fără să vreau că, la scurtă vreme după moartea autorului, cînd a fost publicat în „România literară“, l-a impresionat chiar şi pe autorul celebrului Apel  către lichele, pe care l-a făcut să-şi pună întrebarea (filozofică) cum a fost posibil ca un personaj jalnic, cum ar fi fost în opinia sa Marin Sorescu, să scrie aşa ceva. În ce mă priveşte, n-aş fi putut, în ruptul capului, să-mi pun o astfel de întrebare. Poate fiindcă, de-a lungul anilor, am urmărit tot ce a publicat acest contemporan al nostru – de care nu se putea face abstracţie – iar atunci cînd am scris  Călătorie spre mine însămi am simţit nevoia să mă opresc încă o dată asupra autoironiei şi umorului tragic cu care sînt privite situaţiile fără ieşire atît în poemele sale, cît şi în piesele  Iona şi Răceala şi A treia ţeapă.
          În interviul acordat acum doi ani lui Xavier Montoliu, care era interesat de pătrunderea poeziei mele în Irlanda, am spus că am fost prima dată acolo în locul lui  Marin Sorescu, care se îmbolnăvise şi n-a mai putut să ia parte la lansarea celor două  antologii apărute în cadrul unui schimb cultural dintre cele două ţări, realizat din iniţiativa prietenului său John Fairleigh; că întîmplarea a făcut să mă bucur de o primire nesperat de bună, dar apoi, după ce Marin Sorescu a plecat dintre noi, m-a obsedat multă vreme faptul că făcusem acea călătorie pe locul mortului.
          În vara anului 2012, unii dintre colegii noştri au început să fie obsedaţi de fotoliile de la  Academie cum sunt alţii de Premiul Nobel. S-au făcut anchete, propuneri şi ierarhii în care am aflat că a figurat şi numele meu. În cele din urmă, am fost contactată (prin intermediul prietenului şi colaboratorului meu Daniel Cristea-Enache) de domnul profesor Eugen Simion, care m-a întrebat dacă vreau să candidez pentru intrarea în Academie. I-am răspuns că nu m-am gîndit niciodată la asta, dar mă simt onorată de propunerea sa, iar peste cîteva zile i-am lăsat – la Fundaţia pentru Ştiinţă şi Literatură –  datele cerute pentru întocmirea dosarului. După cum am aflat, iniţial, fiecare dintre colegii noştri din Secţia de Literatură şi Filologie prezenţi la şedinţa în care s-au discutat primirile a avut o propunere a sa, dar apoi s-a căzut de acord asupra  numelui meu şi am fost votată în unanimitate. Cred că asta s-a datorat în bună parte faptului că după moartea lui Marin Sorescu poezia românească nu mai era reprezentată în secţia menţionată de nici un poet care trăieşte între graniţele ţării, ci de către doi confraţi din Basarabia, unul din Bucovina şi unul din Serbia. Faptul că întîmplarea făcea să beneficiez încă o dată de plecarea dintre noi a lui Sorescu nu mai era de natură să mă pună pe gînduri ca altădată, ci dimpotrivă. Fiindcă ştiam că în Academie fiecare intră pe locul  unui mort.
          În şedinţa din 28 martie 2013 am fost primită, cu peste 90 de voturi pro, şi numai 6 împotrivă, ca membru corespondent al Academiei.
          Ulterior am aflat  că un prozator – cu care aveam o veche relaţie de stimă şi prietenie – susţine că aş fi intrat pe locul său. E de prisos să spun că pentru asta ar fi trebuit să fi fost academician şi să fi murit. Şi că noi nici măcar nu am concurat amîndoi. Oricum, regret faptul că, fără să vreau, l-am lezat. Fiindcă, pentru mine, Lumea (lui) în două zile înseamnă la fel de mult ca atunci cînd am scris despre ea şi sper că, la o nouă deschidere a porţilor, el va concura, cu sorţi de izbîndă, pentru fotoliul rămas liber după moartea  lui Fănuş Neagu.

* * *

          Cînd  făceam aceste însemnări pentru un eventual jurnal, cu grija de a nu spune nici mai mult, dar nici mai puţin decît trebuie să fie spus, am primit un telefon de la doamna Florica Dimitrescu.  Aflase din „România literară“ că a murit criticul Nicolae Florescu, la vreo patru zile după ce s-a ţinut şedinţa în care eu l-am propus la Premiul Academiei,  pentru volumul Mihail Sadoveanu – între realitate şi mit. Întrucît a fost singura care a susţinut atunci această propunere – făcută în mod repetat de mine şi respinsă fără a fi supusă la vot – interlocutoarea mea dorea să-şi exprime regretul pentru ce s-a întîmplat. Deşi l-am întîlnit pe Nicolae Florescu o singură dată, în urmă cu vreo doi ani, şi am pledat pentru el fără să ştiu că era condamnat, moartea lui mă va obseda multă vreme.

* * *


          După ce am încheiat convorbirea cu doamna Florica Dimitrescu m-am gîndit că distinsa lingvistă a susţinut alături de mine şi romanul Martei Petreu  Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, care, în pofida faptului că a avut comentarii elogioase în toată presa literară, a căzut la vot. Desigur, nu întîmplător... Dar... voi lăsa la o parte nedreptatea care i s-a făcut şi voi reveni asupra Martei din altă perspectivă. Pentru că tocmai am primit ultima ei carte apărută la Editura Polirom şi după ce m-am uitat pe sumar să văd ce cuprinde, am recitit Poemul comestibil. Înainte de a ne spune în ce a constat acest poem şi ce şi-a putut cumpăra din el, autoarea ne aminteşte de mesele tuturor personajelor din cărţile citite, de ale autorilor acestora, şi nu în ultimul rînd de ale membrilor familiei sale şi ale prietenilor şi cunoscuţilor ei. Fără să vreau m-am gîndit că, în această privinţă, nu semăn deloc cu draga mea Marta, deoarece uneori abia dacă mai ştiu ce am mîncat eu în  ziua precedentă. Apoi mi-am dat seama că m-am înşelat. Pentru că, la un moment dat, ea  povesteşte cum, în copilărie, a şterpelit de pe masa din bucătărie un ficat aproape viu pe care l-a ronţăit cu poftă, iar prin mărturisirea asta, atît de a ei, îmi aduce aminte de mine.  Mai precis de faptul că eu, la aceeaşi vîrstă fragedă, profitînd de neatenţia mamei, am luat de pe masa rotundă cu trei picioare, rămasă de la bunica, una din urechile porcului. Nu chiar vie, ci opărită şi rasă, ca să fie pusă la fiert pentru piftie. Spre deosebire de ficatul de pasăre înfulecat în grabă de Marta, urechea porcului chiar trebuia să fie ronţăită, pentru că era foarte tare. Dar abia reuşisem să dau gata cam jumătate din ea, cînd ce mai rămăsese mi-a fost smuls de la gură, pentru ca nu cumva să mă înec ori să  mi se aplece.  Întîmplarea relatată şi încercarea disperată de a-mi recupera prada puteau fi adăugate fără a greşi la Poemul (nu doar) comestibil ci de o savoare rar întîlnită al Martei Petreu –  apărut iniţial ca prefaţă la Ancheta foamei,  publicată de revista „Apostrof“ în anul (de graţie) 1997 – şi reluat acum, în secvenţa intitulată Parva culinaria, din volumul Filosofii paralele.

 

Ileana Mălăncioiu

Însemnări pentru un eventual jurnal

» anul XXIV, 2013, nr. 11 (282)